În câteva săli de-ale companiei Telekom, în sediul din Băneasa, zeci de copii și tineri creează jocuri și linii de cod, sâmbătă de sâmbătă. Între 10:00 și 13:00, timp în care părinții umplu un hol pe bean-bags, afundați în mailuri, copiii de primară se așază față-n față la câteva mese, își trântesc laptopurile și se loghează pe conturile lor de Scratch, un limbaj de programare în care testează tipuri de sunete, șterg pisicuțe, schimbă culorile butoanelor. Din când în când se mai aude spre mentorul din fața lor câte un „domnu’, cred că am apăsat pe ceva greșit”; „domnu’, mie nu mi se mai vede”, „domnu’, eu cred că m-am prins de ceva, putem să le mărim dacă vrem, nu?” sau „eu desenez harta unei comori!”. Peste hol, în altă sală, câțiva tineri lucrează alături de părinți și alt mentor în Arduino, alt limbaj de programare. E perioada în care pregătesc proiectele pe care le vor prezenta pe 5 mai la Dublin, la Coolest Projects International.
O fată muncește la o pereche de căști care să-i ajute pe nevăzători în interacțiuni zilnice; doi băieți meșteresc la un coș de cumpărături care scanează automat produsele când le arunci în el. Elevii testează cartelele cu prețuri și vorbesc despre cât va costa să le producă pentru un lanț de hipermarketuri. Sau despre cum fumul de la „firele și construcțiile” lor conține oxid de plumb și se întreabă dacă e cancerigen. Mentorul îl întreabă pe unul dintre băieți (de-a IX-a), care va deveni la rândul lui mentor din toamnă pentru alți copii dornici să învețe să programeze, cum le va explica „o variabilă”.
E doar una din după-amiezile de sâmbătă la CoderDojo România [CD], o rețea de cluburi care împânzește țara și în care mii de copii învață gratuit să programeze și să creeze jocuri.
În urmă cu cinci ani, prima zi a unui mentor la CoderDojo putea fi un șoc. Așa a fost pentru Adrian Petre, 34 de ani, care s-a trezit în București, în fața a 20 de copii de 9-11 ani care puneau întrebări precum „ce face butonul x?” sau „de ce stați mai mult să-l ajutați pe Y?”, la care n-avea răspunsuri pe limba lor. Era boboc în ale predatului, dar și-a dat seama, treptat, că important e să ai cunoștințele bine împământenite când mergi în fața lor, să fii stăpân pe situație, pentru că te miros imediat. „Acum cinci ani, am încercat să le explic tehnologia Bluetooth și un copil de nouă ani m-a corectat la ceva”, spune Adrian. Nu a fost ușor niciodată, pentru că mini-bureții absorb și toată energia adultului și îl trag de mânecă dacă nu e coerent.
Adrian a terminat SNSPA, după doi ani la rând în care nu a reușit să intre la Academia de Poliție, un trend al găștii din cartierul ploieștean în care crescuse. A revenit la rețelistică, o iubire veche, de când creaseră prima rețea de cabluri din cartierul lor; de când nici nu știau ce sunt routerele; apoi a învățat să codeze singur. Și-a dat seama că nu a terminat facultatea care trebuie când au vrut să-i scadă un punct la prezentarea licenței (despre crearea unui site care să înglobeze informații despre toate instituțiile publice), pentru că a intrat în prea multe detalii tehnice.
Până să ajungă în IT, Adrian a trecut prin vânzări și alte joburi non-tehnice, dar mereu a căutat componenta tehnică. Creat un chat online, o aplicație. Azi lucreaza in JavaScript, adică „arhitectura din spate”, traduce Adrian, și învață în permanență limbaje noi atât la job cât și alături de copii, la Dojo. Spune că populare pentru puști sunt și lecțiile cu Micro:bit, o plăcuță pe care-o poți programa în Java sau Scratch și care arată cifre în diverse forme: ceas, temperatură, giroscop. „Îi prind chestiile făcute în real time”. Scratch-ul, limbajul cel mai simplu și mai practic prin care copiii învață să pună butoane și să creeze jocuri, este bun și pentru preșcolari, dovada fiind într-o grădiniță din Brașov în care au deschis un Dojo. „Mi-au zis educatoarele că e singurul curs la care copiii stau liniștiți”, spune Adrian, „se concentrează, construiesc delfini sau balauri care scot flăcări.”
Adrian, care acum e Web Analytics Engineer la Metro Systems România, a învățat în cinci ani să fie empatic, să aibă răbdare și să le dea copiilor libertatea și inițiativa de a crea un produs prin joaca codurilor. „Întreb Cum vrei să fie? Cu pușcături, cu tancuri? În ce limbaj? Toate întrebările îl ajută și pe copil să înțeleagă la ce va lucra.” Toți vor să se joace, crede Adrian, dar e util s-o facă constructiv, cu un produs final în minte. „Să facem luminițe de poliție sau o orgă muzicală din fructe și când apeși un buton să emită un sunet.”
Inițiativa de a aduce în România proiectul irlandez CoderDojo a venit din partea lui Radu Ticiu, la Timișoara, acum șapte ani, iar Adrian a început drumul cu Coder Dojo-ul bucureștean încă de la început, printr-un prieten comun cu Radu. Dacă acum cinci ani au apărut la curs 20 de copii, astăzi au ajuns la aproape 500 (cu vârste între 7-14 ani) care învață o sâmbătă pe lună, în trei locuri diferite, limbaje precum Python, Scratch sau Arduino. Au câștigat două premii la Dublin, au început să fie pe buzele ambasadelor și acum au primit fonduri din partea Microsoft ca să creeze o platformă de educație în programare în limba română, să organizeze ateliere demonstrative și să dezvolte alte Dojo-uri în țară. Ultimele au fost deschise la Brașov și Ploiești (urmează la Cluj), ducând numărul sediilor din țară la aproape 50. Un raport făcut de Dojo-ul mamă spune că proiectul a ajuns în peste 60 de țări, la peste 600.000 de copii în 1250 de Dojo-uri.
Copiii ajung acolo din gură-n gură, fără vreo campanie. „Și cu campanii de marketing nu cred c-am mai fi făcut față numărului”, e convins Adrian. Dar partea grea la Dojo este retenția mentorilor, care nu sunt remunerați, dar este și o diferență în mentalități, în funcție de zonele țării, continuă programatorul. Printre punctele de lucru e și Institutul de la Măgurele, unde e un „domn de treabă” la Lasere cu care lucrează mai avansat, cu programare pe elemente de optică – calculează prin Python raza unui laser care trece printr-un punct central. Ajută că acolo oamenii sunt foarte deschiși, spune Adrian, dar „părinții trebuie să sprijine copiii cu transportul”.
Echipa CD încearcă să aducă mentori noi, iar grupele se formează și în funcție de cunoștințele și interesele lor. Acum au observat că e la modă Python, limbaj simplu de programare, bun pentru a manevra multe date, spune Adrian, așa că au format și ei o grupă la București. „Și la Universitatea București au înlocuit C++ cu Python.”
Coder Dojo funcționează ca o franciză cu sateliți independenți, oricine poate avea inițiativa să deschidă unul într-o școală sau într-o sală donată de o companie în fiecare sâmbătă, dacă există persoane interesate să lucreze cu copiii voluntar și informal (două dintre mantrele Dojo). În București sunt, momentan, 35 de mentori, dar CoderDojo are nevoie de mai mulți ca să poată deschide centre noi.
Adrian subliniază că nu trebuie să ai instincte pedagogice înnăscute, că înveți alături de copii, cum a făcut-o și el. Trebuie doar să fii răbdător, pregătit să răspunzi unui atac constant de întrebări și nevoii de atenție a 15-20 de copii deodată. Dacă le spui de la început că misiunea e să creeze un joc, i-ai câștigat. Dacă ești deschis să faci tot felul de comparații între butoane și personaje fantastice, ai puncte în plus. Adrian și-a dat repede seama cum faptul că a dat frâu liber imaginației copiilor i-a responsabilizat în același timp să ia decizii în timp ce se joacă (hotărăsc unde pun un buton sau ce creatură vor ca personaj principal într-un joc).
Au început discuții și cu universități din țară ca studenții de la informatică să-și facă practica prin CoderDojo într-o rotație permanentă la ateliere cu copiii. Conceptul a fost bine primit de Universitatea Tehnică din Brașov, merge mai greu în alte părți. „Dar sunt ca agentul de vânzări, mă dai afară pe ușă, intru pe geam”, spune Adrian cu gândul la întâlniri pe care vrea să le aibă la Politehnică. E dificil să vorbească despre o relație studenți-CD pe termen lung însă, pentru că cei din ani terminali au deja joburi sau se gândesc să plece din țară. Adrian promovează Dojo-urile și în newsletterele interne ale Metro, au încercat și o campanie de marketing pentru mai mulți mentori, dar reversul a fost că au venit mai mulți copii.
Timpul lui Adrian se împarte de peste cinci ani între job, familie și CoderDojo. Fiecare grupă vine o dată pe lună, timp de trei ore, dar sunt mentori care răspund de două sau trei ateliere. E o alegere personală și asumată, dar și trei ore donate pe lună pentru o grupă sau pentru un atelier demonstrativ i-ar ajuta în viitor. „Cel mai frumos este că la finalul zilei vin copiii și-ți mulțumesc pentru viața pe care le-ai arătat-o.” Un copil de-a IX-a le-a mulțumit că pleacă la Londra, la o facultate, pe inteligență artificială și robotică, unde acum patru ani nu avea nici în clin nici în mânecă cu informatica. Altul nu știe încă tabla înmulțirii și fură premii de sub nasul studenților la concursuri de robotică.
Acum, Adrian caută și soluții financiare pentru copii, pentru deplasările lor la Dublin (următorul concurs e pe 5 mai) și găsește susținere (chiar în compania lui) când povestește ce ajung copiii să facă. Tudor, de la cursul de Arduino, a montat un senzor pe o mașină 4x4 și a făcut softul de scanare a unei încăperi 3D. Împreună cu alt coleg, Andrei, a pus cap la cap coșul de cumpărături în care produsele se scanează automat odată ce le introduci. „Ideea coșului a venit și pentru că noi, fiind divizia IT a Metro Systems, putem face ceva pentru firme”, spune Adrian, „ca Metro să ne sprijine să-i ducem pe copii afară”.
La CoderDojo sunt bineveniți toți copiii. „Am avut și copii fără mari posibilități financiare pe care i-am sprijinit.” Acum toți au laptopuri de acasă, dar dacă vine cineva care nu are, dar ar vrea să participe, vor face cumva ca să obțină o sponsorizare sau o donație de la o firmă de IT, chit că ar fi vechi sau stricate. „Le repar eu, numai să-mi dea obiecte de lucru care pot fi transformate în ceva pe care să poată lucra copiii.” Printre obiectivele CoderDojo-ului-mamă este și creșterea numărului de fete în IT, ceea ce a început să se întâmple și la București. Adrian dă exemplul unei fete olimpice la chineză care făcea și IT în paralel și acum a ajuns la un liceu de info din Anglia, iar la Arduino au o echipă de fete care lucrează la un aspirator inteligent. Mentorul punctează că nici nu trebuie să ieși neapărat programator de la CoderDojo, dar mai toate domeniile sunt interconectate prin informatică în prezent.
„Avem părinți care spun că vor să plece în weekend la țară cu copilul și copilul plânge că vrea la CoderDojo sâmbătă.” Sunt și părinți care-și forțează copiii să vină la codat, pentru că e jobul prezentului, al viitorului. Dar nu toată lumea vrea să învețe programare și aici intervin discuțiile dificile cu părinții. Dificile sunt și momentele în care Adrian și colegii lui dau peste școli din locuri mai mici, mai izolate, cu săli pline cu calculatoare pe care copiii nu au cu cine să lucreze. Dar cel mai dificil i-a fost să stea în fața copiilor în prima zi. Dacă a găsit soluții pentru asta, va găsi și pentru altele.
Citește toate articolele din tema lunii aprilie, despre organizații sau activiști care încearcă să schimbe de la firul ierbii școala.
Fotografii din arhiva CoderDojo București
