„Șefa la toți lăutarii”

„Pentru Larisa, șefa la toți lăutarii”. Așa încep și așa se mai aude, din când în când, la toate petrecerile organizate sub cupola Șaraimanic. Larisa Perde este fondatoarea și sufletul proiectului Șaraimanic, o platformă culturală dedicată revitalizării și promovării muzicilor pământului, de la Lăutarii României până la Lăutarii Europei, Africii, Americii Latine, Orientului Mijlociu și multor alte lumi. 

Larisa s-a născut în 1988, la Botoșani. Tata clujean, repartizat într-un sat din Botoșani, s-a îndrăgostit de o frumoasă în autobuz. Mama Larisei. „Părinții mei au devenit comercianți după ce și-au lăsat serviciile, iar eu îi ajutam, vindeam fructe, legume și ouă în piață și pui în sate. Acolo am făcut cea mai bună școală de antreprenor. Ascultăm manele, că asta se asculta, și era foarte bine! Petreceam trăind fiecare vers.”

Și dacă ar fi să aleagă un moment al copilăriei, cu siguranță e ăsta: „Un moment, ca un ochi ațintit și lipit de gaura cheii, a fost cel în care am auzit pentru prima dată Lambada. Tremuram toată de o bucurie și de un dans care nu știau de unde să îmi apuce corpul. O fetița de grădiniță, din Botoșani, aude o muzică care o duce direct pe plajele din Brazilia. Și ce bine era!”

Dar apoi a făcut Comunicare și Marketing la Cluj, s-a mutat la București unde a făcut „comunicare corporate și PR pentru margarine”. 

„Mi-am dat seama că mă mint și mi-am dat demisia, fără niciun plan B”. Îmi spune toate astea lângă o sticlă de vin bun care face duce povestea lin, cu umor și emoție, de la micuța vânzătoare în piețele botoșănene până la momentul lui 2025, când e „șefa la toți lăutarii”.

Iată povestea Larisei Perde, spusă chiar de ea:

Într-o seară, când plecăm cu autobuzul spre Botoșani, țin minte că ne oprisem la un popas și am văzut, pe Facebook postarea Mihaelei Drăgan, artistă și activista romă. Că a fost la lansarea de carte a lui nea Costel Trompetistu', „Anii de glorie a muzicii lăutărești” și nu a fost mai nimeni la lansare. Eu nu aveam nicio treabă cu muzică lăutărească până atunci. Și mi-am zis „mamă, ce poveste, un lăutar care scrie o carte”.

M-am emoționat și mă gândeam: atâtea evenimente și comunicări am făcut ca om de PR, câteodată în jurul a nimic, și la omul ăsta care are ditamai povestea nu vine nimeni să i-o asculte. Așa că i-am scris Mihaelei, mi-a făcut legătura cu nea Costel și ne-am întâlnit.

Țin minte și acum, nea Costel a venit la costum, cu pantofii lustruiți, cu o servietă din piele plină cu poze, cu scrisori. Un om cu prestanță, chiar un lăutar de catifea. Și eu căscam ochii la el și la servieta lui, mirată de ce mare poveste ascunde omul ăsta. Și i-am făcut lansarea, eu am chemat jurnaliști, nea Costel a chemat lăutarii. A venit Gicu Petrache, Nămol, Panseluță Feraru. Au venit familiile lor, toată lumea îmbrăcată frumos. Era o stare, o emoție de am simțit că am intrat în altă lume! Venită dintr-o lume atât de compartimentată în structuri, ierarhii și procese (o școală care m-a învățat multe, de altfel) simțeam că aici am descoperit lumea vie. Mi-am dat seama ce eveniment am creat pentru el și pentru familia lui. Am aprins o lumină care deja exista, trebuia doar ca cineva să apese pe un buton. 

Apoi au început să sune telefoanele, să mi se ceară recomandări de lăutari. Ziceam că nu știu, nu mă pricep dar că pot să întreb.

Îl tot sunăm pe pe nea Costel să îl țin la curent prin ce ziare sau la ce emisiuni a mai apărut. Și, într-o zi îmi zice că are un concert. Zic: dar, mai cântați? Că el nu a cântat la lansarea lui, suferea de Parkinson. Zice „da, m-a chemat un băiat să cânt pe la Cercul Militar”. I-am spus că vin și eu, poate mai facem ceva cu jurnaliștii. Deși era un om sobru și destul de distant, mă lipisem de el. Apoi văd pe Facebook că are concert în Club Control! Și-mi zic: cuuum, nea Costel în Club Control? Și atunci am descoperit proiectul lui Bogdan Simion, cu Lăutarii de Mătase. Și i-am scris și lui Bogdan, cu propunerea să-i fac o campanie de media relations, pro bono, așa cum am făcut și pentru nea Costel. El nu prea era prezent în presă atunci, era în 2016 și eu îmi doream să intru în povestea aia. Și Bogdan mi-a povestit de Caliu. 

Văzusem documentarul Adevărul „Ultima generație de Lăutari”, dar nu îmi aminteam de Caliu. Și atunci mă sună Daniel Drăghici care îmi zice că vrea un concert cu Taraf de Haidouks, eu îl sun pe Bogdan care îmi zice că au venit lăutarii din Clejani acasă, putem să facem un taraf pe loc. Și am făcut concertul, la Grădina Floreasca. 

Au venit mulți tineri la concert, lumea a dansat desculță, în jurul lor, a dansat pe mese iar pe ultima piesă a început să plouă. O parte dintre oameni s-a aruncat în piscină! Și eu, îmbrăcată într-o rochie fucsia, din satin, cu tocuri, m-am descălțat și m-am aruncat în piscină! Și tot așa m-am aruncat și în poveste! Și iarăși, mi s-a deschis o lume! M-am simțit atâta de vie și de vrăjită! 

Apoi Caliu mi-a propus să le fiu manager, așa cum propunea tuturor care le dădea concerte, și m-am zbârlit: ce să fac eu, o fată de 27 de ani, cu haită de lăutari după mine?

Și stai să vezi ce am făcut!

Viața mi l-a adus în cale pe Vlad Bodea, cel care a fondat Vinyl, Rum, Tapas and Wine, o comunitate super-mișto a iubitorilor de descoperiri muzicale. Și m-a sunat într-o noapte să ne facem un label. Am zis „Hai!”. Și după aia am căutat să văd ce înseamnă. Ne-am făcut o firmă împreună și eu trebuia să mă ocup de artiști. Și i-am povestit despre Caliu. Așa am fondat Taraf de Caliu. Managerul și fondatorul lor, legendarul Stephan Karo, murise între timp, iar noi i-am preluat pe haiduci. Așa s-a transformat Taraf de Haidouks în Taraf de Caliu.

Îmi era foarte greu să le găsesc unde să cânte la început. Când spuneam lăutari în 2017 lumea era reticentă. O parte dintre ei auziseră de legendele Taraf de Haidouks, însă fiind o trupă care a fost plecată 30 de ani din România, nu au fost aici, să își construiască un public. O parte din familia mea s-a speriat: cum, ai lăsat jobul bine plătit la corporație să lucrezi cu lăutari?

Concert cu concert, oamenii din România au început să îi cunoască și să se îndrăgostească de ei. Era dragoste la prima vedere, așa cum a fost și pentru mine. Sălbaticul, primitivul, pământul nostru de sub picioare a început să bată. Am crescut Taraf de Caliu din 2017 până în 2023, 6 ani în care am cântat de la curți de case, la cluburi, festivaluri de jazz din țară, acoperișul Casei Poporului, până la Filarmonica din Praga și Festivaluri de Jazz și World Music din Europa, Australia și Noua Zeelandă.

Am avut șansa unor femei care au deschis drumuri pentru mine: Doamna Speranța Rădulescu, mama lăutarilor noștri (vă rog să căutați muzicile și poveștile culese de dumneai. Sunt o comoară. Speranța Rădulescu a descoperit Taraf de Haidouks și Fanfara Ciocârlia). Apoi, Anca Lupeș, doamna care a organizat prima conferință din România dedicată industriei muzicale, Mastering the Music Business (continuă și acum). Și Valerie Malot, leoaica din junglă muzicilor pământului care a deschis, acum 30 de ani, o agenție de booking în Paris și a lucrat îndeaproape cu artiști precum Tony Allen, Macy Gray, Salif Keita, Bonga, Amadou & Mariam. Cu ea și cu Michel Winter, unul dintre cei doi co-fondatori Taraf de Haidouks, am ieșit în afara țării cu Taraf de Caliu.

Doar că cu cât creștea proiectul Taraf de Caliu, cu atât îmi era mai greu să lucrez cu lăutarii. Wild, wild Clejani. Mereu discuții legate de bani, niciodată suficienți. Ce m-a înviat la început părea să mă bage în groapă acum. Însă am reușit cu Taraf de Caliu să deschid o lume a iubitorilor de lăutărie din România, să duc peste granițe o voce a pământului nostru și să înregistrez un album moștenire cu ei. Bogdan Simion a fost directorul artistic al acestui album, anul viitor îl vom lansa digital și pe vinyl. Poate ultima înregistrare a haiducilor din Clejani.

Și a venit pandemia care ne-a închis, totul a căzut ca un joc de domino în industria muzicală. 

Iar lăutarii mureau. Dar asta m-a făcut să văd ce comori mai avem în jur, lăutari care nu au avut șansa să fie descoperiți de oameni ca Speranța Rădulescu sau manageri străini: Gicu Petrache, Catanga, Neluța Neagu, Taraful de la Vărbilău, Taraful Marian Mexicanu, Ionică Minune, Ionel Tudorache, Paul Fantezie și alți mulți lăutari și lăutărese de care vă puteți bucura în toate întâlnirile Saraimanic. 

În pandemie am avut șansa să călătoresc mai mult ca niciodată și să întâlnesc mulți muzicieni din multe culturi. Partenerul meu de viață din acea perioadă, Guts, un artist francez căutător de comori, mi-a deschis multe lumi. Ce bine e când oamenii deschid lumi altor oameni.

Un alt bărbat care mi-a deschis drumuri este Călin Crainic, mentor, prieten și acum, coleg, împreună cu colegii lui de la Kumpania care au grijă de brandul Saraimanic. El mi-a arătat prima dată documentarul „Povestea ultimei generații de lăutari” și mi-a fost confident în tot drumul ăsta. Călin a cântat cu lăutari la nunți, a studiat filosofie și lucrează în comunicare și branding. El a dat numele Șaraimanic.

Așa s-a născut Șaraimanic, ca o punte între lumi și muzici. Într-un timp în care părea că murim cu toții, mi-am dorit să aduc viața cât mai în centrul nostru. Și să ne bucurăm de ea cât mai mult, pe pământ.

Roda del Mundo s-a născut în călătoriile mele prin lume unde am văzut Roda de Samba pentru prima dată, un ritual brazilian în care muzicieni brazilieni cântă în mijlocul oamenilor, așezați la o masă. Era atâta bucurie și atâta simplitate, muzica era acolo unde trebuia să fie, în mijlocul nostru! Era aproape privilegiul pe care îl trăiam eu, de fiecare dată, în spatele scenei, la mesele cu lăutarii unde mâncăm și cântam, în curțile caselor lor, în backstage, în fața hotelurilor, pe stradă. Mereu îmi ziceam, cu un dor de acasă, când vedeam muzicieni cu aceeași stare alor noștri: „Mamă, cum ar fi să cânte împreună lăutarii străini cu ai noștri!”. Ar fi Roda del Mundo.

M-am întors în București, i-am povestit lui Florin Oslobanu de la Control ideea și mi-a dat carte blanche. Florin, un alt deschizător de drumuri în România. Am pus artiștii în mijlocul clubului, am invitat un toboșar francezo-iranian, un chitarist Brazilian și patru lăutari români să cânte din priviri, fără să se fi cunoscut înainte. O întâlnire care se întâmpla pentru prima și ultima dată, sub ochii publicului.

Și a fost nebunieee!

Din noiembrie 2023 până în prezent am organizat 14 Roda del Mundo cu peste douăzeci de culturi invitate. Aproape toate au fost sold out. Mă bucur tare ca un concept născut în România, unic în lume (m-am tot documentat să văd dacă mai există și în altă parte) are șanse mari să devină un nou model internațional de „spectacol” muzical. Există un Babel al muzicilor împrăștiate aleatoriu prin inimi de oameni și forme de locuri. Muzicile sunt peste tot pământul. Când se reîntâlnesc, se recunosc.

Lăutăresele e un alt concept Șaraimanic care își propune să aducă artiste (soliste și instrumentiste) din lumi și generații diferite, împreună pe aceeași scenă, așa cum poate nu au mai fost până acum. E timpul ca femeile să fie din nou, împreună.

Energy Orgy e un concept în care invităm lăutarii tineri, prinși în malaxorul societății, să se exploreze și să își dea drumul, fără frâie.

Periferic Feeric e un concept în care aducem muzica de la periferie, din mahala, în centrul nostru. O lume care, cu toate ale ei, va dispărea. O va face lent și discret, întocmai cum a apărut, lăsându-ne, însă, privilegiul de a-i căuta în urme. Lumea mahalalelor, tărâmurile periferiei, zonele ce dădeau, și la propriu și la figurat, contur de spumă de viață fiecărei aglomerări citadine a zămislit, în timp, o muzică egală în intensitate cu amplitudinea trăirilor libere, simple și netrucate ale locuitorilor ei.

Muzica mahalalei, muzica periferiei, e muzica colțului de masă și de inimă, muzica crudă și atroce pe alocuri a pre spontaneității nefiltrate, muzica din cartierele vechi, din fața sau din spatele porților sau a scărilor de bloc, incantată și unduită de anonimi celebri și, bineînțeles, nemuritori. Avem privilegiul de a ne bucura, încă, de câțiva dintre ei.

Când am intrat în lumea lăutarilor, eu deja iubeam rromii, mă simțeam una de-ale lor. De asta m-au și acceptat așa ușor și am putut lucra așa bine cu ei. Nu mi-am pus problema rasismului decât târziu. Am căutat muzica și, fără să-mi propun asta, ea a deschis și lacăte ruginite de rasism, inclusiv în familia mea.

Lăutarii se feresc să vorbească despre rasism sau sclavie. E o rană adâncă tare pe care nu am vrut să pansez. Ei se dau atât de mult prin muzica și devin atât de iubiți. A contat mult felul în care noi i-am prezentat și i-am urcat pe scenă care le-a oferit o demnitate pe care o meritau cu vârf și îndesat.

Se face mult activism din ură. Ura aduce ură. E simplu pentru mine, ca gadje, să vorbesc despre asta, dar voi fi mereu din afară. Însă poate de asta a fost nevoie. De o țigancă ca mine deghizată în gadje care să aducă lăutarii în mijlocul lumii.

Mi-aș dori ca, la nunta mea, să-mi cânte bărbatul „Ce bine joci, măi nevastă”, acompaniat de nea Mili de la Jilava. Mi-aș dori ca toți oamenii să găsească în ei bucuria pe care o simți când joci, desculț.