Siguranță cu termen limită. Mamele din Gaza nu vor mai putea să-și plătească chiria în București din 2026

Saba intră în casă repede și se oprește brusc în ușă cu ghiozdanul în spate, la vederea mea. „Buna ziua”, spune politicoasă și își duce mâna la mărgelele din plastic de la gât. „Ce faci?”, continuă. A învățat puține cuvinte în cele nouă luni de când e în România. E înscrisă în clasa a patra la școala nr. 145 de lângă apartamentul lor închiriat din Colentina. Sora ei Rimas este într-a șaptea. Sunt audiente, adică participă la ore, dar nu primesc note în catalog. Un an, până învață bine limba. 

„Bine, bine”, îmi răspunde apăsat la întrebarea „cum a fost la școală azi?”, după ce sora ei, Saji, o asigură că a înțeles întrebarea. Saji, care are 19 ani, stă pe canapea cu piciorul drept întins și celălalt lăsat pe marginea patului. Ea face cursuri online. Viața ei s-a oprit chiar înainte să dea examenul de final de liceu. În urmă cu un an nu știa dacă va mai putea merge vreodată. Mama ei, Zeinab Abu Tahar, se ruga să rămână în viață: „Rinichii lui Saji erau deteriorați în proporție de 80%, articulația gleznei era complet distrusă, iar spatele era ciuruit de șrapnel”, spune femeia. Acum poate să se mișțe în cârje prin casă.

„Un masacru în toată regula”

Pe 22 iulie 2024, armata israeliană le-a spus să părăsească casa și să se îndrepte spre sud. „Am plecat de acasă la ora 11 și am așteptat camionul care a ajuns pe la 16. Chiar când eram pe punctul de a pleca, am fost atacați de rachete, două una după alta. Fiicele mele au fost rănite și la fața locului au fost martiri”, povestește Zeinab. 

„A fost un masacru în toată regula”, mai spune ea. Toate cele cinci fete care erau cu Zeinab atunci au fost rănite, Saji cel mai grav. Zeinab, 39 de ani, are șapte copii în total, cea mai mare fată are 22 de ani. 

Au ajuns la Spitalul Nasser din Khan Younis. Rimas, fata sa de 14 ani, a trecut printr-o operație la ficat. „Israa, Ghada și Salma au avut răni minore la picioare, slavă Domnului, și au fost externate din spital, mai puțin Saji. Timp de aproape două luni, cât timp a fost în spital, am tot solicitat tratament în străinătate pentru ca Saji să poată merge, spitalul nu avea facilitățile necesare pentru a o trata.”

Apoi, un medic i-a aprobat trimiterea în străinătate. Pe 19 martie 2025 a plecat din Fâșia Gaza spre România despre care nici nu auzise până atunci. Pe la ora 11 noaptea ateriza la Otopeni. 

Soțul lui Zeinab și celelalte fete sunt încă în Gaza. A făcut cerere pentru reîntregirea familiei, dar granițele sunt încă închise. Îmi arată pe telefon câteva poze cu familia ei în casa azi rasă cu pământul. Apoi, un reel de TikTok de pe strada ei, într-o zi călduroasă, cu copii care se lăsau răcoriți de un furtun cu apă. „Eram fericiți!”

Ajunge la o poză cu fiica ei cea mai mare la nunta făcută toamna asta, într-o rochie albă plină de ornamente, cu un zâmbet mare pe față. Nu poți ține viața pe loc când nu știi dacă o să mai fii mâine. 

Rimas îmi așază în față o tavă cu o ceașcă mare cu cafea îndulcită și napolitane cu ciocolată. Eu încep să fac schimb de cuvinte cu mama ei. Încep eu: „jamil”, „shukran”, „afwan”, „mustashfa”, „madrasa”. Zaineb: „Bună, ce faci?”, „bine”, „mulțumesc”, „bună dimineața”, „bună ziua”, „bună seara”. 

Foto: Zeinab, în apartamentul închiriat din București

Se simte bine în România. În blocul cu 10 etaje cu vedere spre lacul Plumbuita mai sunt și alți arabi. O afli de la intrare unde scrie în română, engleză și arabă „Mențineți ușile închise de la intrarea în bloc!!”. Pe Zeinab o alină vecinii care îi zâmbesc sau o întreabă de sănătatea fetelor, de oamenii de la magazin care au răbdare să le traducă cu o aplicație de pe telefon ce au pe lista de cumpărături. Începe să-și vadă viața aici, în țara pe care n-o putea ochi pe hartă în urmă cu un an. Și-ar dori să-i fie familia întreagă. Trăiește în pace azi și e recunoscătoare, dar au apărut în viața ei alte nesiguranțe. Nu știe de unde va avea bani ca să-și plătească chiria din ianuarie. 

În aceeași situație se află și celelalte familii. Până acum, chiria le-a fost asigurată de organizația Jesuit Refugee Service Romania, doar că recent au fost anunțate că proiectul se încheie la final de ianuarie, așa că nu vor mai primi fonduri o perioadă. Planifică un nou proiect cu finanțare, dar nu știu exact când va reîncepe, a fost mesajul pe care l-au primit pe final de an. 

Statul român a mai acordat produse alimentare și articole de cazarmament populației din Gaza în trei rânduri până acum, echipamente medicale Iordaniei în 2024, tot pentru a sprijini afluxul de pacienți palestinieni, a mai menționat Guvernul. Nimic însă despre cum ar putea să sprijine mamele venite pentru tratamente să nu ajungă pe stradă. 

Pentru mamele din Gaza, situația rămâne incertă. Nu știu cum își vor plăti chiria din 2026. Zeinab chiar nu știe cum ar putea să se întrețină. A calculat, ar avea nevoie de 1.300 de euro pe lună ca să-și acopere cheltuielile cu cazarea, masa, școala fetelor și medicamentele. 

„Tot ce mi-am dorit a fost să nu pierdem niciun suflet”

„Aveam o viață frumoasă, aveam case toate… Acolo doar curentul îl plăteam. E ciudat să plătim chirie. Apoi, dacă copiii erau gălăgioși, nu deranjau pe nimeni. E greu cu viața la bloc”, spune una dintre femeile adunate de Fawzia Rehejeh, fondatoarea Centrului Cultural Arab, care a asigurat diverse servicii familiilor din Gaza. 

Poartă o discuție despre dificultățile cu care se confruntă și despre cum s-au adaptat. Află despre zecile de hârtii legalizate de care au avut nevoie pentru înscrierea copiilor la școală - „250 de lei foaia”, despre cum nu au traducere în spital, unele nu știu nici engleză, așa că nu înțeleg diagnostice și tratamente pentru copii, incertitudinea că vor mai putea să-și plătească chiria din ianuarie, asta e cap de listă la toate. Și la Linda, și la Ola, Kholoud, Amna, Enas, Hiba, la toate cele 20 de mame din încăpere.

Apoi, e dorul de acasă, dar acel acasă de când era pace. 

„Înainte de război eram în siguranță, aveam casele noastre și problemele noastre erau micuțe comparativ cu viața de acum. Totul era foarte ieftin, viața noastră era simplă, aveam acces la produse, copiii mergeau la școală și aveam acces la sistemul medical. Toate înainte de război”, spun femeile. 

Fawzia trebuie din când în când să ridice o mână în aer să facă ordine în declarații, zecile de glasuri pornesc în același timp, totul pe fundalul chițcăitului unor copii care se aleargă, desenează, se hlizesc. Un puști de grădi, cu păr vâlvoi și ochi albastru deschis, aduce în pumnul lui mic biscuiți sărați și mi-i stivuiește în palmele mele făcute bol. „Ospitalitatea arabă”, glumește Fawzia. Când nu mai încap, îi plimbă înapoi. E generos și cu îmbrățișările. 

Fiecare din femeile de aici au de la doi copii în sus, parte cu ele în România, cei care au venit la tratament și cei mai mici, restul au rămas cu soții lor acasă. Toți, fără case, stau în corturi pe plajă. „Acum au ceva mâncare”, se consolează. Dacă ar veni soții lor, viețile lor ar fi mai bune, că sunt „oameni muncitori”. Facem un tur de masă de meserii: paznic, geamgiu, asistent la un laborator medical, agent de turism, contabil, șofer. 

O femeie cere cuvântul ca la școală, cu mâna ridicată și Fawzia îi face semn să vorbească. Pornește în arabă, rar, privindu-mă fix. Nu trebuie să înțeleg cuvintele ca să-mi dau seama că vorbește despre moartea cuiva drag. 

„Cel mai greu în război e să-ți moară copilul în brațe. Să vezi cum curge sângele și tu îți ții copilul în brațe. Eu tot timpul spuneam că nu-i nimic dacă pierd casa, oricum am pierdut două case până acum, amândouă bombardate, dar tot ce mi-am dorit a fost să nu pierdem niciun suflet”, traduce Fawzia. 

„Fiica mea de 14 ani a fost martiră. Corpul ei a fost aruncat peste alte câteva sute. 300 de oameni au murit în aceeași zi cu ea și n-a mai avut timp nimeni să le facă o înmormântare, i-au pus pe toți la grămadă”, continuă femeia.

„Vedeam cum cădeau rachetele ziua, le vedeam, dar ne gândeam că ne mai puteam feri. Dar noaptea era stresul cel mai mare. Stăteam strânși unii în alții, ne țineam toți în brațe, să murim toți”, spune o alta. 

Când casa de lângă noi a fost bombardată și a căzut, noi stăteam și așteptam să fim următorii. A fost îngrozitor să ne așteptăm rândul. A fost dureros și că după ce ne-am construit casele, ne-am adunat mobilă și tot, ne-au zis că trebuie să lăsăm tot în urmă și să plecăm. Să ne mai uităm pentru ultima oară la casele noastre și să plecăm. Să ne lăsăm viețile acolo.

Au stat în corturi pe ploi, când se strângeau toți unul în altul de frig, au stat și pe caniculă. Foamea a fost cumplită: „Chiar dacă mai aveam bunuri sau bani să dăm la schimb, nu exista deloc mâncare. Unul dintre băieții mei mergea într-o tabără ca să aștepte mâncare. Stătea toată ziua. Odată l-au bătut forțele de ordine, i-au rupt o mână atunci când el se chinuia să apuce o porție de orez sau ouă sau ce le dădea acolo. Are probleme și azi, că n-a avut acces la spital”, mai spune o mamă. 

Înțeleg ce șansă au avut ele să ajungă în România. Au venit aici doar cu hainele de pe ele, telefonul mobil și documentele medicale, nu au avut voie să ia nimic altceva cu ele. De altfel, au aflat cu una-două zile înainte ce țări le primesc la tratament. Conta prea puțin, au acceptat orice condiții ca să-și salveze copiii. 

După activitate au urmat un șir lung de îmbrățișări. Fawzia Rehejeh de la Centrul Cultural Arab este prinsă în această menghină de recunoștință. Vine periodic din Sibiu, unde locuiește, să facă activități cu aceste femei sau uneori să le ofere prilejuri să scape puțindin coșmarul în care s-au transformat viețile lor: o ieșire la restaurant, la mall, un curs de dans oriental. 

Prin organizația sa a strâns și donații pentru tratamente, haine, alimente, transport public. 

„În plus. am putut să plătim tot felul de medicamente care nu sunt decontate de către stat, pentru copiii lor care au tot felul de probleme foarte, foarte grave”, povestește ea. 

Ajutorul pentru chirie i se pare și ei cea mai urgentă problemă. „Situația lor este extrem de grea, căci au toate copii în îngrijire, copii bolnavi, nu au cum să se angajeze. Nu cunosc limba, unele nu au lucrat niciodată”, explică Fawzia.  

 „Simt că trebuie să fiu vocea lor”

Primele întâlniri cu aceste femei au afectat-o foarte mult. „Nu puteam să-mi imaginez că cineva poate să zâmbească și să meargă dimineața să-și ducă copilul la școală sau la medic, să se comporte normal, după povești atât de grele, după tot ce li s-a întâmplat.” Dar apoi, tot aceste femei care au pierdut totul au ajutat-o psihic, prin reziliența lor. 

„Sunt o sursă de inspirație. Ele nu știu ce înseamnă pacea, liniștea. Începi să valorizezi foarte multe lucruri la care omul de rând nu se gândește: apă, curent, sistem medical să mergi cu copilul. Simt că trebuie să fiu vocea lor, să vorbesc despre problemele lor mai departe, pentru că merită să aibă o viață bună în România.”

Majoritatea își doresc să rămână aici, foarte puține visează să se întoarcă acolo când începe reconstrucția. Copiii lor vor să rămână aici unde pot să învețe, „nu mai există viitor pentru noi în Gaza”.   

Cum merg mai departe? „Pentru copii” și fiindcă „nu avem de ales”. 

„Vreau să învăț să ajung jurnalistă ca tine”, îmi spune Saji, fiica lui Zeinab când m-am ridicat să plec. Și nu pot să nu mă gândesc la ce înseamnă să relatezi din Gaza. Cel puțin 245 de jurnaliști au fost uciși din 7 octombrie 2023, scrie Al Jazeera.  

Peste 60.000 de civili au fost uciși, un sfert dintre ei copii, și 150.000 au fost răniți în Fâșia Gaza în ultimii doi ani.

***

După o oră jumătate de stat în autobuz din Colentina spre Drumul Taberei, mai multe femei intră în sala de fitness unde ar fi trebuit să participe la un curs de dans, o surpriză pregătită de Fawzia. Dar sala e închiriată doar pentru o oră, așa că mai au timp doar de o melodie. Începe „Shik shak shok” și se formează un cerc de dans, cu mâini grațioase în aer, șolduri flexibile și zâmbete. Toată lumea cântă. Patru minute de melodie care a adus uitarea. 

Apoi trebuie să iasă, urmează după ele să înceapă o clasă de karate, oamenii sunt pe hol. Au trăit o clipă de normalitate din altă viață. Își strâng repede lucrurile și ies în întunericul de iarnă bucureșteană.