Spații sigure

Primul joc a fost ca să se țină minte. Fiecare fată și-a spus numele, vârsta și un lucru despre ea, cu o condiție: să rostească pe rând și numele spuse înaintea ei. S-au auzit, pe pajiștea de lângă cabană, vârste de 16, 17, 18 ani, orașe ca Bacău, Bârlad, Iași. Al doilea joc a fost ca să se cunoască. S-au împărțit în grupuri și fiecare trebuia să găsească patru lucruri pe care le aveau în comun. Ideea de competiție – câștiga grupul care găsea cel mai repede toate punctele comune – conta mai puțin: important era că se descoseau una pe alta ca să afle dedesubturi.

Erau două jocuri perfecte pentru spart gheața, au aflat fetele în prima după-amiază, după ce coborâseră toate din autocar, cu ghiozdane în spate și trollere lângă ele, departe de părinți și aduse laolaltă pe un deal fără semnal. Niciuna dintre ele nu mai făcuse asta până acum: să se înscrie într-o tabără dedicată exclusiv adolescentelor, pentru empowermentul și dezvoltarea lor, pentru traininguri despre drepturile femeii și egalitate de gen, tehnici de autoapărare și discuții despre incluziune. Asta și pentru că o astfel de inițiativă, judecând cel puțin după anii recenți, e unică.

Ideea taberei a fost tot a unor tineri de 18 ani, șase fete și un băiat care, într-o noapte la începutul anului, s-au așezat la o masă și au venit cu idei de proiecte care ar putea să ajute societatea sau comunitatea în care trăiesc. Îi unea faptul că toți locuiseră și învățaseră timp de un an în Statele Unite printr-un program numit FLEX, și puteau aplica pentru un grant la Ambasada Statelor Unite cu orice proiect voiau ei. S-au gândit la probleme cu care s-au confruntat cel mai des, despre care au auzit vorbindu-se în jur și care adesea sunt trecute cu vederea. Au ales o temă: feminism.

De ce?

Irina: „De foarte multe ori când mă plimb pe stradă și sunt singură, mă trezesc inconștient cu pumnul încleștat și uitându-mă în continuu în spate.”

Ioana: „Când m-am documentat am găsit un eurobarometru care spunea că românii sunt cei mai mulți din UE care cred că violul poate fi justificat și un sondaj de opinie care spunea că 7% din respondenți sunt de acord că femeia e proprietatea bărbatului. Și în momentul ăla am fost: Frate, trebuie să facem ceva despre asta.”

Și au făcut. Proiectul pentru tabăra Girl UP! a fost acceptat, au primit finanțare, Direcția Județeană pentru Sport și Tineret din Covasna le-a pus la dispoziție centrul de agrement din comuna Pădureni și au dat drumul la înscrieri – în total au primit 106. Pe drum, s-a scris în presă că recrutează fete ca să fie „duse gratuit într-o tabără de ideologie de gen”, pentru „reeducarea ambelor sexe în sensul acceptării teoriilor neomarxiste impuse din afară”. Unele dintre ele au primit și amenințări. Dintre cele 106 fete înscrise, 16 au fost alese. Tabăra a fost gândită de la început pentru adolescentele din nord-estul țării, pentru că, spun fetele, au vrut un grup țintă restrâns pentru primul lor proiect, iar regiunea Moldovei este în topul cazurilor de violență asupra femeii. Unele s-au înscris din proprie inițiativă, altele încurajate de mamele lor. În aplicații, cele mai multe au scris că s-au săturat să audă că femeia trebuie să stea la cratiță sau că femeia e inferioară bărbatului și că vor să învețe cum să combată aceste mentalități.

Al doilea joc se termină rapid, după care doi jandarmi vizitează locul și le asigură că sunt în siguranță. Primele echipe descoperă lucruri în comun ca pasiunea pentru animale de casă, mâncare, călătorit. La ultima echipă, Andreea, de 17 ani, din Bârlad, spune: „Noi am găsit că toate am avut probleme cu încrederea în sine și am fost catcalled măcar o dată.”

*

Vine dimineața, cu căni și farfurii care se ating a forfotă și trezire, după o noapte prin care cele mai multe fete au trecut stând de vorbă, strânse toate în livingul strâmt al cabanelor din lemn. Din sala de mese trec la ora nouă în sala de lucru, cu scaune mari de lemn așezate în cerc și cu o hârtie A4 care fură ochii de pe un perete. „Cultura nu îi face pe oameni. Oamenii fac cultura”, scrie, în litere desenate și colorate de mână, pe un fundal galben, traducerea în română a unui citat din scriitoarea nigeriană Chimamanda Ngozi Adichie. „Dacă e adevărat că întreaga umanitate a femeilor nu e cultura noastră, atunci putem și trebuie să o facem cultura noastră.” Ioana, una dintre organizatoare, l-a desenat. „Am citatul ăsta și la mine în cameră, pe perete”.

În sală, începe trainingul despre egalitate de gen. Oana Băluță, pe care au cunoscut-o deja de noaptea trecută, când înainte să se culce au rămas de vorbă pe iarbă despre ele și familiile lor, le trece prin istoria drepturilor femeii. Pe Oana, un masterat despre gen și politici publice a făcut-o să înțeleagă de ce societatea are anumite așteptări de la femei. „Toată etapa aceasta de învățare mi-a redat rădăcinile, mi-a explicat lucruri despre mine și mi-a dat un sens”. Azi, Oana e conferențiar universitar la Universitatea din București și cadru didactic asociat la același masterat al Facultății de Științe Politice-SNSPA, numit Gen, Politici și Minorități. Înainte să înceapă, le mai spune: „O sursă a puterii este cunoașterea. Vreau să împart cu voi cât mai mult din ce știu”.

Fetele spun că n-au mai auzit de drepturile femeii la orele de istorie de la școală, iar Oana le spune despre lupta pentru revendicarea drepturilor, despre cine și unde a început-o. Pentru fete, multe sunt noutăți.

„Nu pot să cred că femeile nu erau considerate oameni”, spune Adnana, de 17 ani, după ce Oana le povestește cum, în Evul Mediu, filosofi, teologi, literați și alții dezbăteau dacă femeile puteau fi considerate oameni. „Erau văzute ca niște entități non-umane, cu atribute negative”, explică Oana. „Prin capacitatea de a da naștere, erau asociate mai degrabă cu natura decât cu cultura. Biologia lor le-a «retrogradat» în materie de drepturi cetățenești și demnitate umană.”

De la Mary Wollstonecraft la Harriet Taylor Mill, povestirea ajunge la statutul femeii din România. O culegere de legi numită Pravila lui Vasile Lupu reglementa, în secolul al XVII-lea, toate situațiile în care bărbații aveau voie să-și bată soțiile. Din fericire, lucrurile astea s-au schimbat în timp, le spune Oana, dar foarte încet.

Mai departe, o serie de noțiuni le fac să rostogolească în sală noi întrebări: de ce e normalizată violența împotriva femeii, de ce femeilor li s-au interzis drepturile politice atâția ani, cum definește DEX-ul femeia și bărbatul, ce să-i răspunzi unei profesoare de română care, vorbind despre Moara cu noroc¸ spune că, dacă bărbatul dă o palmă, femeia pleacă capul, și cum să cunoască ele mai multe dacă programa școlii nu introduce mai multe cărți de literatură cu personaje femei.

„Există foarte multă rezistență față de a schimba narațiunile”, aud fetele de la Oana. „Vă găsiți programe, lecturi alternative. Odată ce citești ceva, se creează un bulgăre de informații și vă crește interesul”.

După training, se îngrămădesc să scrie pe o foaie de hârtie titluri de cărți și filme care le-au marcat, astfel încât lista să ajungă la toată lumea.

Ziua continuă cu teatru-forum. În trei echipe, construiesc câte un scurt scenariu, cu opresați și opresori, pornind de la noțiunile: roluri de gen, stereotipii de gen, standarde duble. Apoi joacă scena în fața tuturor, o dată așa cum au gândit-o, iar a doua oară cu o schimbare. Printr-o bătaie din palme, oricine poate intra în rolul unui opresat sau al aliatului opresorului și să schimbe narațiunea. Astfel, fetele învață atât să identifice abuzul, cât și că el poate fi împiedicat atunci când cineva de pe margine alege să se implice. E o ocazie pentru fete să strălucească. Situațiile cărora cu umor le dau viață sunt întâmplări pe care le văd des la școală. Sanda, de 17 ani, joacă rolul unui profesor care ascultă la tablă fete atunci când vorbesc în bancă iar pe băieți îi întreabă de fotbal ca să le dea notă mare. Scena nu e chiar ficțiune, Sanda s-a inspirat din proful care predă matematică în liceul ei din Bacău. De fiecare dată când trece pe lângă ea și ea ține mâna așezată pe bancă, el o mângâie pe mână. Recent, a mutat-o în prima bancă și de fiecare dată când o ascultă i se pare că îi pune întrebări mai grele decât băieților.

La prânz, fetele mănâncă și află lucruri, cum ar fi cum au ajuns unele dintre ele să fie vegetariene.

La atelierul de dezvoltare profesională, în soare, pe pajiște, își scriu pe foaie puncte tari, puncte slabe, spun cine sunt și cine ar vrea să fie și care sunt primii trei pași pe care trebuie să-i facă pentru asta. Mai întâi, spune fiecare ce ar vrea să facă dacă nu le-ar opri nimeni. Un adăpost pentru copii orfani. S-ar întoarce în timp ca să nu se mai certe cu oameni. O minune ca femeile să fie toate prietene. Anca, de 16 ani, știe că lipsa de încredere în sine a apărut în școala generală, când știa că fetele cu care ieșea o bârfeau pe la spate. Deși a trecut peste și are prietene bune acum, tot îi tremură mâinile când vorbește despre asta.

Seara, după cină, se strâng să vadă un documentar, Miss Representation, despre cum reprezentarea femeilor în media și crearea unor standarde nerealiste de frumusețe pun presiune pe femei, și mai ales pe adolescente, să arate într-un anumit fel. După film, vorbesc puțin și apoi ies pe ușă, în hol, lângă mesele unde în timpul zilei mănâncă și unde acum sunt floricele de porumb, cipsuri și napolitane. Câteva fete merg afară, altele continuă să vorbească.

Energia e altfel decât în restul zilei, mai domolită, și fluctuează odată cu povestea Cristinei. „Când spui că suferi de o boală mintală”, începe ea, „în general lumea se gândește că ești firavă, și eu nu am spus decât foarte puținor persoane că sufăr de o boală mintală.” Cristina povestește despre lupta cu depresia și anorexia. Are 17 ani. Acum câțiva ani, a avut o tentativă de suicid, a fost internată la psihiatrie și doctorița i-a spus: „Sper să ai un copil așa cum ai fost tu ca să înțelegi prin ce a trecut mama ta”. Știa de mai mult timp că are depresie, dar nu a vrut să spună nimănui, nici mamei, pe care o iubește foarte mult, nici prietenei cele mai bune, nici psihologului școlar („Știam că o s-o sune pe mama, știam că o să-i spună: «Fata ta are o problemă gravă, trebuie s-o bagi pe medicație».”). Tabăra, chiar dacă ține doar de o zi, i-a fost de ajutor. „Abia acum încep și eu să nu mă mai gândesc non-stop cum e să te arunci de pe un bloc. Eu chiar mă gândeam acum cât stăteam cu voi: Măi, dar eu nu mă mai gândesc cum să mă omor. Adică vă dați seama ce înseamnă? Pentru mine este un mare pas.”

Într-o foarte scurtă pauză, se întrerupe, privește spre altă fată și spune: „Noi, depresivii, anorexicii, cred că avem un radar în noi și ne dăm seama când cineva a avut o chestie din asta. Eu când am văzut-o pe Maria, deja eram: bip-bip-bip!”

Maria are de mult lacrimi în ochi. O lasă pe Cristina să-și termine povestea și apoi începe ea, despre anorexie. De câteva ori, celelalte fete aplaudă. Alteori le îmbrățișează. Pare că au trecut ani de când se cunosc, când de fapt a trecut o zi. Între timp, în tabără a ajuns și Ana Maria Nica, cea care a doua zi le va învăța autoapărare. Ea și Oana stau în dreapta fetelor, sprijinite de câte un stâlp, una în spatele celeilalte și în aceeași poziție poate chiar fără să știe, fără să se bage în discuție, cu ochii în telefon. Nu lasă impresia că le ascultă, și poate nu faptul că ar asculta e cel mai important, ci faptul că sunt acolo, de pază, gata să intervină, o generație de femei lângă o alta.

*

Când o prietenă de-ale ei a trecut printr-o tentativă de viol, Maria o ține minte în șoc. Mergea la psiholog și dormea dezbrăcată pentru că îi era scârbă de propriul corp.

A fost printre poveștile de la finalul sesiunii de ieri despre reprezentarea femeilor în media.

Astăzi, vorbesc despre violența asupra femeii și hărțuire. În România aproape 16.000 de femei au fost victime ale violenței în familie în 2017, dar nu toate cazurile sunt raportate. Problemele femeilor sunt grave, de viață și de moarte. Anumite schimbări legislative au făcut lucrurile să se miște, cum ar fi introducerea ordinului de protecție, care s-a întâmplat pentru că mai mulți oameni au depus efort și s-au implicat.

Însă când prioritatea este protejarea victimelor, rămâne goală zona de prevenire, le spune Oana, și astfel viitoarele generații sunt vulnerabilizate. Când Oana întreabă: unde e cel mai important să facem prevenire?, Sanda răspunde: „În școală?”.

„Da, avem nevoie de educație ca de aer”.

De ordinul de protecție unele fete știau, dar din filme. Despre cazurile de violență în familie înregistrate la Poliție credeau că sunt mai multe, dar acum află că multora le e teamă să depună plângere. Există mituri despre violență pe care ar face bine să nu le creadă: că se întâmplă doar la sate, doar în mediile sărace sau doar celor cu un nivel scăzut de educație. Nu, se întâmplă peste tot, le spune Oana.

Până acum, totul pare un subiect în afara lor, o realitate pe care e bine să o știe, care le deschide ochii, dar care deocamdată nu le-a atins.

Când încep să vorbească despre hărțuire, lucrurile se schimbă. Poveștile lor curg.

Aida: „Un profesor la mine la liceu scoate fetele la tablă și face «Hai, băieți, uitați-vă acum, că a venit momentul». Mi-a spus că sunt mâna lui dreaptă. Și că bărbații sunt porci gustoși. Mi-e scârbă și nu mă lasă să stau în spate, trebuie să fiu neapărat în față, că e bancă rezervată.”

Sanda: „Eu am o colegă care efectiv și-a luat o palmă la fund în timpul orei de la un profesor și, întrebată de ce nu face reclamație, a răspuns că o să-i strice media, că mai are trei ani de liceu.”

„Acolo e un abuz de putere inimaginabil”, le spune Oana. „Tu mergi la școală ca să înveți, capeți încredere în cadrul didactic, iar cadrul didactic se află într-o relație ierarhică cu elevii sau studenții. Este un abuz de autoritate oribil și încălcarea unei ordini morale.”

Tot Aida: „M-am mirat pentru că și profesorii știu de cazurile astea și știu că voia să organizeze nu știu ce petrecere Playgirl și să se ducă la mare cu doamna dirigintă și doamna dirigintă știa toate astea și toate profesoarele, toți din liceu știu, dar nimeni nu poate să-i înlăture.”

Sanda: „Am primit o groază de răspunsuri de la o profă pe care eu o îndrăgesc: încearcă să vezi și partea bună a acestui om. Și eram: «Nu, nu pot».”

Când una dintre fete spune că unele colege mai profită de sexualitatea lor și de cum arată ca să ia note mari la tablă, Oana îi spune: „Dacă o cultură învață femeile că prin sexualitate au acces la diverse tipuri de beneficii, e vina culturii respective, nu a lor.”

Dacă spun cuiva din școală, până la urmă află și profesorii respectivi, iar la oră le ascultă și se răzbună pe ele. În plus, e greu să convingă și alte colege sau colegi să le susțină, să semneze o eventuală plângere sau să spună că au fost martori. „Eu nu mă bag” e răspunsul standard. „Că dacă nu merge să-l schimbăm, după tot cu el facem.”

Într-un mediu care acceptă și normalizează astfel de comportamente, spune Oana, primul lucru pe care trebuie să-l facă fetele este să vorbească cu părinții, dacă pot și dacă se simt în siguranță. Apoi, dacă nu se schimbă nimic, e important să se mobilizeze și să încerce să meargă mai departe, să ceară sprijin în exterior. „În România nu sunt foarte multe organizații non-guvernamentale foarte active în drepturile femeii, dar unele sunt foarte active și sunt puternice. Aveți o rețea de organizații care sprijină egalitatea de gen și știu, am făcut parte din ele, vă pot ajuta.”

*

După sesiune, fetele ies din sală și merg afară. În bătaia soarelui, se pregătesc pentru tehnicile de autoapărare.

Ana Maria a învățat autoapărare și tehnici de luptă după zeci de ani de muncă în presă. Mai întâi, le explică fetelor ce vor face. Dar și că ar fi bine să-și ia niște măsuri înainte să le folosească.

„Self-defense-ul începe cu self-esteem-ul. Aveți suficient respect pentru voi înșivă încât să nu intrați într-o relație abuzivă. Sau atunci când se întâmplă să faceți o greșeală și să intrați, să ieșiți din ea. Nu vă doresc să folosiți vreodată ceea ce o să învățăm astăzi, sper din tot sufletul.”

Ana le arată fetelor mișcări elementare și le îndeamnă să le exerseze pe perechi. Printre râsetele și gălăgia lor, le spune reguli de bază, rostite scurt și repetat.

Dacă încearcă cineva să vă strângă de gât, cât timp credeți că aveți ca să scăpați? Câteva secunde.

Atacați părțile moi, mai ales fața.

Când dați, dați cu toată forța, cu multă hotărâre. Altfel, nu faci decât să enervezi agresorul.

Dacă vă prinde cineva în scara blocului, nu strigați „Viol, ajutor!”, ci „Foc! Arde!”. Așa sunt mai multe șanse să se implice cineva.

Nu intra niciodată cu un străin în lift. Evită ceea ce nu poți controla.

Aveți grijă când faceți exercițiile, nu glumiți cu ele, puteți răni.

Ce vă învăț eu acum e pentru câteva secunde în care să fugiți. Nu rămâneți să vă bateți.

Ieșiți din raza de acțiune.

Nu rămâneți în relații abuzive.

Iubiți-vă suficient de mult încât asta să vă păstreze în viață.

Înainte să plece, Ana le mai dă un sfat: să-și cunoască drepturile. I se pare minunat, le mai spune, că au venit într-o astfel de tabără la vârsta lor.

Fetele îi mulțumesc. Și promit că vor exersa.

În continuare, cina. Urmează două-trei ore cu o echipă de traineri de la Oracle, care lucrează cu ele pe public speaking și pe dezvoltare personală. Fiecare primește un cuvânt și ține un scurt discurs despre el în fața celorlalte. Despre iubire, curaj, optimism. Când vorbește, fiecare le include și pe celelalte în discuție.

Andreea: „Mi s-au părut toate geniale și când am ajuns în față am și uitat ce cuvânt aveam. Am început să plâng în față și am început să plâng cu ele.”

Veronica: „Când a început Andreea să plângă cred că noi plângeam dinainte. Am mai zis-o și o mai zic: a ajutat foarte mult că suntem doar fete și că putem să ne arătăm așa cum suntem de fapt.”

Când puneau cap la cap detaliile taberei, organizatorii au ajuns, împreună, la decizia de a fi doar fete. Voiau un spațiu sigur, în care fetele să poată învăța și să se și deschidă în același timp, să își spună problemele, ceea ce, poate, într-un grup cu băieți, le-ar fi fost mai greu de făcut. Așa că cele șase fete s-au înțeles cu Cristi, singurul băiat din organizare, că poate ar fi mai bine ca el să nu fie prezent.

Poveștile participantelor despre abuzuri și nedreptăți pe care le simt la școală sunt și povești ale organizatoarelor sau povești pe care le aud în jur. Esențial pentru ele a fost să înarmeze și alte fete cu informații despre o istorie neștiută și despre un prezent complicat, pe care nu le primesc la școală, dar și să creeze o comunitate și un sentiment de solidaritate. Dacă la școală se lovesc de un sistem în care cei care ar trebui să le fie aliați ajung de partea agresorului, iar dacă față de părinți le e mai greu să se deschidă, un cerc în care povestea lor contează și în care primesc validare le poate crește încrederea în sine și le poate încuraja să facă ceva pe cont propriu. „Au fost doar astea patru zile, dar nu se termină aici”, le spune în ultima zi Ioana, una dintre organizatoare, înainte să vină autocarul care să le ducă înapoi acasă. „Dacă vreți să faceți ceva, dacă aveți nevoie de ceva, noi suntem aici. Vă ajutăm cum putem.”

După fiecare sesiune, fetele au continuat discuția în pauză, la o cafea 3în1 sau un pahar cu apă. Cum a fost cu o zi în urmă, după trainingul despre hărțuire și violență domestică. Unele s-au gândit ce-ar putea să facă mai departe cu toate informațiile noi: să le spună colegelor de clasă, să facă voluntariat într-un ONG, poate chiar să-și deschidă unul. Altele s-au gândit la ce s-a schimbat pentru ele. „Sincer, nu prea mă gândeam înainte la chestia asta [fetele care-și folosesc sexualitatea pentru o notă mare], că e vina societății”, spune Raluca. „Mă gândeam că mai bine eviți discuții, te îmbraci mai decent, cu fustă lungă, decât să intri în chestii de genul ăsta. Mai bine taci și înghiți și ai grijă pentru tine, pe viitor, decât să te duci la poliție sau să încerci să schimbi ceva. Apoi mi-am dat seama: Băi stai așa, nu e OK ce se întâmplă, e mult mai grav. Numai că noi n-am primit educația asta în școli. Mai mult am fost învățate să ne protejăm pe noi decât să schimbăm ceva, că e mult mai greu.”

E greu să-și dea seama de pe acum ce vor putea să schimbe când vor fi înapoi acasă, înapoi la școală. Zilele astea au învățat că, pentru a fi în siguranță, trebuie să înceapă să schimbe ceea ce e acceptat și să rupă ciclul de violență, în aceeași măsură în care trebuie să se ferească de ce e acceptat și, uneori, să răspundă cu violență. Poate cele două nu se contrazic, ci se completează. În îmbrățișările, discuțiile și în glumele lor se simte că tot ce s-a întâmplat în tabără nu se oprește aici, ci e un punct de pornire în procesul fiecăreia de a învăța cum să fie stăpână pe locul ei în lume.

Termenii care nu sunt explicați în articol îi găsești mai jos, în acest mic glosar în care am preluat definiții elaborate și oferite public de Asociația ACCEPT și Centrul Parteneriat pentru Egalitate.

Catcalling – gest prin care unei femei i se adresează țipete, fluierături sau comentarii cu tentă sexuală de către un bărbat sau mai mulți bărbați, de obicei în timp ce merge pe stradă.

Empowerment – procesul prin care o persoană devine mai puternică, în special în ceea ce privește controlarea propriei vieți și revendicarea propriilor drepturi.  

Egalitate de gen – norme, valori, atitudini și percepții necesare realizării condiției de egalitate a șanselor pentru femei și bărbați, fără a neutraliza diferențele biologice dintre aceștia. Apare atunci când oamenii, indiferent de genul lor, sunt tratați egal și au drepturi, obligații și oportunități egale, indiferent de genul lor.

Roluri de gen – norme și aşteptări comportamentale sociale considerate potrivite pentru o persoană de un anumit sex, care diferă foarte mult între culturi și se transformă de-a lungul istoriei. De exemplu, rolul de gen atribuit preponderent femeilor e legat de responsabilitățile casnice și de îngrijirea familiei, iar cel atribuit preponderent bărbaților este asigurarea stabilității financiare pentru familie.

Stereotipuri de gen – sisteme de convingeri referitoare la caracteristicile femeilor și bărbaților, în legătură cu trăsăturile dezirabile ale masculinității și feminității. Nu sunt numai descriptive, ci și normative, ele arată atât cum sunt percepuți bărbații și femeile, cât și cum ar trebui ei să fie.

*

Unele nume din articol au fost schimbate pentru a proteja identitatea adolescentelor.

Dacă vrei să te informezi mai departe despre egalitate de gen, drepturile femeii și violența domestică în România, ai mai multe resurse aici și aici. Dacă ai nevoie de sprijin, iată o listă de contacte din țară la care poți apela în caz de violență în familie.

Iar dacă ce ai citit mai sus îți amintește de propriile experiențe, scrie-i Irinei la irina@decatorevista.ro. Orice poveste ai de împărtășit, vrem să știm mai multe.