La ce ar trebui să te uiți ca părinte când vine vorba despre educația copiilor tăi? Cum poți spune dacă școala în care învață este potrivită pentru ei și ce poți face dacă nu este așa? În volumul Tu, copilul tău și școala. Cum să ajungi la cea mai bună educație, Sir Ken Robinson, unul dintre cei mai influenți pedagogi din lume, oferă principii clare și sfaturi practice despre felul în care să-ți susții copilul de la grădiniță până în clasa a XII-a, în cadrul sistemului educațional sau în afara lui. Ediția în limba română a cărții semnate de Sir Ken Robinson și Lou Aronica a fost lansată de editura Publica în 2018 (traducere din engleză de Louis Ulrich).
* * *
Înțelege ce înseamnă școala
Copiii adoră să învețe; nu întotdeauna le place să fie educați, iar unii au mari dificultăți cu școala. Așadar, ce fel de educație ar trebui să primească copiii tăi și cum poți spune dacă școala lor o oferă? Cel mai bun punct de pornire nu e vreo listă a materiilor ce urmează a fi studiate și a testelor ce vor fi date. Mai întâi, întreabă‐te ce vrei să știe copiii tăi, să înțeleagă și să fie capabili să facă, după care uită‐te la ceea ce el sau ea trebuie să învețe și cum.
Trăind în două lumi
Relația dintre natură şi cultură demonstrează că, de fapt, copiii tăi nu trăiesc într-o singură lume, ci în două. Tu însuți trăieşti în două lumi: cea din jurul tău şi lumea ta interioară. Lumea din jurul tău există indiferent dacă tu exişti sau nu: a fost acolo înainte ca tu să te naşti şi va fi acolo după ce vei dispărea. Ea este lumea fizică a naturii, mediul material şi lumea socială a altor oameni, istorie şi cultură. Educația trebuie să-i ajute pe tineri să înțeleagă această lume: cum funcționează şi cum pot reuşi în ea. Lumea ta interioară există doar pentru că tu exişti. Ea se naşte odată cu tine şi va înceta să existe odată cu tine (sau în acord cu credințele tale). Este lumea propriei tale conştiințe: a sentimentelor, ideilor, fanteziilor intime, speranțelor şi anxietăților tale. Educația ar trebui să-i ajute pe copiii tăi să-şi înțeleagă deopotrivă şi lumea lor interioară: cum simt, gândesc şi se văd pe ei înşişi, dar şi talentele, interesele şi caracteristicile care îi fac să fie cine sunt.
Ea ar trebui să acorde egală atenție ambelor lumi, atât cu privire la ceea ce învață copiii tăi, cât şi la modul în care li se predă. Maniera în care concepem lumea înconjurătoare este profund afectată de sentimentele şi atitudinile noastre; modul în care simțim este determinat de cunoştințele şi experiența noastră cu lumea din jur. Pentru a-i implica pe copiii tăi în ambele lumi, educația ar trebui să le ofere un curriculum bogat şi o paletă vastă de experiențe de învățare prin care să-l exploreze. Prin urmare, care sunt scopurile educației? După părerea mea, sunt următoarele:
Să le permită elevilor să înțeleagă lumea din jurul lor și talentele dinăuntrul lor, în așa fel încât să poată deveni indivizi împliniți și cetățeni activi, plini de compasiune.
În cadrul acestor scopuri largi ale educației există patru obiective principale, fiecare dintre ele trebuind să conteze la fel de mult pentru tine, în calitate de părinte.
Dezvoltarea economică
Îmi imaginez că unul dintre motivele pentru care îți educi copiii este ca, în cele din urmă, să fie capabili să-şi găsească o slujbă bună şi să-şi câştige existența. Sunt sigur că acesta nu este singurul motiv, dar e unul cât se poate de bun. Ce fel de joburi speri că-şi vor găsi copiii tăi? Indiferent de interesele lor particulare, poți spera, aşa cum o fac mulți părinți, că vor avea profesii „sigure”, bine plătite, precum avocatura, finanțele sau medicina. Alternativ, s-ar putea să nu-ți pese ce meserie au atâta vreme cât le place ceea ce fac. Sau poți să le ții pumnii şi să speri să se întâmple ambele. Indiferent de ceea ce-ți doreşti, dacă tu crezi că o educație academică tradițională este cea mai bună cale de a-i pregăti pentru viitoarea lor viață activă, s-ar putea să greşeşti. Lumea muncii se schimbă rapid şi aceste schimbări par să accelereze precum o Tesla în anii următori; la fel o vor face şi provocările cu care se confruntă copiii tăi.
Până relativ recent, dacă te descurcai bine la şcoală, mergeai la facultate şi obțineai o diplomă, ceea ce îți garanta practic o slujbă sigură pe viață. Acest lucru nu mai e valabil. Unul dintre motive este că piața muncii s-a schimbat dramatic. În ultimii 30 de ani, noile tehnologii, globalizarea şi relocarea au transformat lumea muncii. În anii 1970, mulți absolvenți de liceu din Statele Unite intrau direct pe piața muncii manuale în industria prelucrătoare. Cam unu din patru angajați din Statele Unite lucra pe atunci în sectorul manufacturier. Astăzi, doar aproxi- mativ unu din zece. Declinul locurilor de muncă în industria prelucrătoare a început în anii 1980 şi de atunci încoace aproape şapte milioane de astfel de slujbe – peste o treime – au dispărut, ceea ce înseamnă o reducere de la 19 milioane la 12 milioane de locuri de muncă. Ca urmare, multe comunități au fost devastate şi, orice ar spune politicienii, majoritatea acelor slujbe pierdute nu se mai întorc niciodată.
În timp ce în sectorul manufacturier joburile s-au redus, în „economiile cunoaşterii” – educație, marketing, design, tehnologie, advertising şi media – şi în sectorul serviciilor, inclusiv al ospitalității, călătoriilor, vânzărilor şi sănătății, numărul lor a crescut. Astăzi, puțini angajați mai poartă salopete şi mult mai mulți merg la muncă în costum (OK, în blugi). În consecință, guvernele au îndemnat tot mai mulți tineri să meargă la colegiu şi să obțină diplome, iar ei au făcut-o. În anii 1950, în Statele Unite, aproximativ unu din şapte absolvenți de liceu mergea la colegiu. Astăzi, cam doi din trei. Pentru tine, pentru ei sau pentru țară, această strategie nu a funcționat întotdeauna aşa cum era planificat.
La nivel mondial, există peste 1,2 miliarde de tineri cu vârste cuprinse între 15 şi 24 de ani. Ei reprezintă aproximativ o şesime din populația totală a lumii. Puțin peste 70 de milioane dintre ei (adică unu din opt, sau 13%) sunt şomeri. Asta înseamnă aproape dublul ratei şomajului în rândul adulților. Un număr surprinzător de mare dintre ei sunt absolvenți de colegiu. Mulți absolvenți care şi-au găsit un loc de muncă ocupă funcții pentru care diploma lor este inutilă. De ce se întâmplă asta? Unul dintre motive este că acum există foarte mulți absolvenți de colegiu care caută de lucru. Valoarea diplomelor a scăzut, întrucât tot mai mulți oameni le au. Cu alte cuvinte, valuta s-a depreciat.
Situația este şi mai dificilă pentru tinerii fără nicio calificare. Diplomele de colegiu nu sunt însă singurele calificări academice care au valoare. Una dintre ironiile tragice ale şomajului în rândul tinerilor este că există milioane de slujbe neocupate, în parte pentru că foarte mulți oameni nu au abilitățile necesare pentru a le face. Accentul pe munca academică şi presiunile testării au dus la un declin masiv al programelor vocaționale în şcoli. În anii 1980, multe şcoli ofereau o gamă de programe practice şi „de atelier”. Astăzi, rareori o mai fac. Astfel de programe au ajuns să fie considerate de mâna a doua în cursa pentru ridicarea standardelor academice. A existat o perioadă în care elevii de liceu făceau în mod obişnuit ore de atelier, gospodărie, tâmplărie şi alte cursuri aplicative. Pentru mulți dintre ei, aceste cursuri au fost locul în care au revenit la viață, aşa cum alții au făcut-o în laboratoarele de chimie sau în studioul de artă.
„Această prejudecată împotriva educației vocaționale este disfuncțională”, spune Mark Philips, profesor emerit de educație secundară la San Francisco State University. „Este distructivă pentru copiii noştri. Ei ar trebui să aibă posibilitatea să se pregătească în domeniile către care îi duc preferințele şi talentele lor naturale, în loc să fie mai mult sau mai puțin condamnați la slujbe pe care le vor considera lipsite de sens. A împiedica un tânăr care are afinitate pentru coafură sau vreo altă meserie să-şi dezvolte abilitățile pentru a urma această chemare este distructiv.”
Cum arată viitorul? Ca întotdeauna, e greu de spus, dar probabil că robotica şi inteligența artificială sunt pe cale să declanşeze o altă răsturnare pe piața locurilor de muncă. Slujbele manufacturiere vor continua aproape sigur să dispară. Milioane de locuri de muncă din domeniul serviciilor se vor evapora şi ele, întrucât multe roluri despre care credem că nu pot fi îndeplinite decât de ființe umane sunt preluate de maşini „inteligente”, care le vor duce la bun sfârşit mai eficient, mai ieftin şi fără să se plângă. La fel ca înainte, noi tipuri de slujbe pot să apară în locuri neaşteptate. Nu ştim cum vor arăta, însă domeniul va fi deschis, cel puțin pentru o vreme, pentru ca ființele umane să facă orice lucru pe care doar ele îl fac cel mai bine. În orice caz, pe piața locurilor de muncă se înregistrează un cutremur permanent şi nu le facem copiilor noştri nicio favoare dacă le refuzăm accesul la talentele şi competențele de care vor avea nevoie pentru a-şi câştiga existența în acest nou peisaj ce se schimbă rapid. Vom reveni la ceea ce poți face în această privință ca părinte în capitolele următoare.
Dezvoltarea socială
Un al doilea scop al educației este dezvoltarea socială. Ca părinte, ai un rol important în dezvoltarea socială şi emoțională a copiilor tăi, dar nu poți face prea mult de unul singur. Școlile trebuie să fie locuri în care relațiile contează în cultura cotidiană a traiului şi învățării împreună. Scopurile sociale ale educației au importanță din mai multe motive. Unul este că învățarea e în mod inerent socială. Felul în care copiii învață să vorbească – ascultându-i pe adulții din jurul lor – nu e decât un exemplu. În general, o mare parte din ceea ce învățăm este cu şi de la alți oameni. Prin munca în grup, elevii pot învăța să coopereze cu ceilalți pentru rezolvarea de probleme şi îndeplinirea unor scopuri comune, să se bazeze reciproc pe punctele lor forte şi să atenueze punctele slabe, să împărtăşească şi să dezvolte idei, să negocieze, să rezolve conflicte şi să sprijine soluțiile agreate. Cele mai bune şcoli ştiu asta şi încurajează în mod activ învățarea socială prin activități de grup, proiecte în cooperare şi programe comunitare. Din păcate, nu toate şcolile o fac. În multe clase, copiii încă învață singuri; ei lucrează în grupuri, dar nu ca grupuri. Stau în bănci, acoperindu-şi lucrările cu brațele în aşa fel încât ceilalți să nu poată copia şi să nu fie acuzați că au trişat. Tendința de a considera învățarea o activitate solitară este întărită de cultura competitivă a testării constante.
Există şi un al doilea motiv pentru accentuarea rolurilor sociale ale educației. După cum am văzut mai devreme, pe unii tineri social media îi face neîndemânatici în relațiile directe cu ceilalți. Încurajându-i să învețe, să se joace şi să lucreze împreună, şcolile pot uşura aceste probleme. Asta nu are legătură doar cu reuşita în şcoală. Există şi puternice argumente economice în favoarea învățării sociale, însă beneficiile sunt mult mai mari. În momentul de față suntem şapte miliarde şi jumătate de oameni pe Pământ şi am putea să fim nouă miliarde către sfârşitul secolului. În afara şcolilor, trăim în comunități extrem de complicate, mai mult de jumătate dintre noi în oraşe foarte extinse. Unele sunt megalopolisuri cu peste douăzeci de milioane de locuitori. Abilitatea de a lucra cu alții este cea care menține laolaltă comunitățile noastre. Ea este esențială pentru satisfacerea nevoilor vieții cotidiene şi vitală pentru a face față provocărilor mai mari cu care ne confruntăm la nivel colectiv.
Dezvoltarea culturală
A-i educa pe tineri cu privire la lumea din jurul lor înseamnă a-i învăța despre propria cultură şi culturile altora. Acesta este unul dintre motivele pentru care ştiințele umaniste – istoria, geografia, sociologia, studiile religioase – şi artele au un loc atât de important în educație. Termenul „cultură” este adesea folosit pentru a desemna artele în particular şi mai ales „artele superioare”: opera, baletul, dansul contemporan, literatura serioasă, teatrul şi cinematografia. Eu sunt un susținător pasionat al artelor în educație. Aici însă folosesc termenul „cultură” în sensul mai general, ca mod de viață al unei comunități: valorile, credințele şi formele de comportament care o fac ceea ce este.
Deşi învățarea este naturală, o mare parte din ceea ce învață copiii este cultural. Aşa cum ei învață să vorbească de la oamenii din jurul lor, tot aşa absorb cultura, modul general de viață al comunităților din care fac parte. Unul dintre rolurile educației este să le îmbogățească înțelegerea propriei culturi – cea a oamenilor, evenimentelor şi împrejurărilor care au format-o – şi de ce indivizii care fac parte din ea gândesc şi cred aşa cum o fac şi nu altminteri.
Un al doilea rol este de a le permite să aprecieze diversitatea culturală: de a realiza cum culturile variază în funcție de comunități şi cum se influențează acestea unele pe altele. În Școli creative, am citat o observație minunată pe care am găsit-o pe internet despre ceea ce înseamnă să fii britanic în ziua de azi. Se spunea că: „A fi britanic înseamnă să mergi acasă conducând o maşină germană, să te opreşti pe drum să cumperi un curry indian sau o pizza italiană, apoi să-ți petreci restul serii stând pe piese de mobilier suedez, savurând o bere belgiană şi urmărind o emisiune americană la un televizor japonez”. Și cel mai britanic aspect dintre toate? „Suspiciunea care planează asupra a orice este din altă țară.”*
Puțini oameni trăiesc astăzi într-un grup cultural izolat. Mai mult ca niciodată, tinerii trăiesc într-o rețea complexă de culturi. Eu trăiesc în Los Angeles. Asemenea majorității oraşelor mari, este un mozaic complicat de mii de cartiere, găzduind milioane de oameni cu sute de origini etnice şi sociale. Los Angeles Unified School District (LAUSD) este al doilea ca mărime din Statele Unite, cu peste 700 000 de elevi. Împreună, ei vorbesc 92 de limbi şi pentru mai bine de două treimi dintre ei engleza este a doua limbă. Acasă, ei pot face parte dintr-o anumită comunitate culturală. La şcoală, sunt parte dintr-un mozaic complex de culturi. Aşa stau lucrurile pentru noi toți. A fi britanic – sau francez, german, american, nigerian, polinezian sau altceva – ilustrează doar cât de întrețesute devin identitățile noastre culturale.
Unele dintre cele mai mari provocări cu care ne confruntăm pe Pământ sunt cele culturale. Diversitatea culturilor este o ilustrare minunată a abundenței creativității umane. Dar diferențele culturale pot naşte ostilitate – şi o fac. Istoria umană este adesea o cronică înspăimântătoare a culturilor care se ciocnesc şi se cuceresc unele pe altele, uneori în scop de jaf, alteori pentru teritoriu, iar alteori doar pentru că aşa au chef. Unele dintre cele mai catastrofale conflicte – între creştini şi musulmani, sunniți şi şiiți, catolici şi protestanți, hutu şi tutsi şi toate celelalte – sunt alimentate de credințe diferite. Pe măsură ce populația lumii devine mai numeroasă şi mai conectată, a respecta diversitatea poate fi important din punct de vedere existențial pentru specia noastră ca întreg.
Dezvoltare personală
Niciunul dintre celelalte scopuri ale educației nu poate fi atins dacă uităm că ea ținteşte inimile şi mințile oamenilor, nu statistici şi tabele. Gândeşte-te la copiii tăi, acei indivizi unici de care ai grijă şi pe care îi iubeşti cum nimeni altcineva în afară de tine nu ştie să o facă. Pentru a le fi benefică, aşa cum ar trebui, educația trebuie să le stârnească curiozitatea şi să-i anime din interior.
Am spus mai devreme că, deşi copiii adoră să învețe, nu întotdeauna la place să fie educați, iar unii au mari probleme cu şcoala, unde, adeseori, devin neastâmpărați şi plictisiți. Și acest lucru este cu atât mai probabil să se întâmple cu cât munca pe care o fac li se pare lipsită de sens. Nu sugerez că ar trebui să studieze doar ceea ce îi interesează deja şi că ar trebui să evităm să-i tentăm cu lucruri care încă nu o fac. Se spune adesea că educația ar trebui să înceapă din punctul în care copilul se găseşte, dar să nu-l lase acolo. Este adevărat. Educația înseamnă extinderea orizonturilor copiilor, dezvoltarea abilităților lor şi adâncirea cunoştințelor.
Școlile bune muncesc din greu pentru a crea condițiile în care elevii vor să învețe. Ele ştiu că un curriculum bogat şi o predare imaginativă îi pot atrage până şi pe cei mai apatici elevi înspre domenii de care altfel nu ar fi câtuşi de puțin interesați. Știu şi că, indiferent de subiect, educația ar trebui să se adapteze punctelor tari şi slăbiciunilor copilului tău, în calitate de învățăcel. Cu alte cuvinte, educația ar trebui să fie personalizată.
Educația ar trebui să-i ajute pe copiii tăi să facă față lumii lor interioare de gânduri şi sentimente. Procesarea sentimentelor şi percepțiilor cu privire la lumea din jurul nostru face parte din ceea ce înseamnă a trăi în lume. Ea continuă, indiferent dacă suntem treji sau adormiți, indiferent dacă gândim sau nu. Acest lucru este adevărat în cele mai bune circumstanțe. Există însă momente când relația dintre lumea interioară şi cea exterioară poate deveni complicată. Pubertatea şi adolescența pot fi deosebit de dificil de gestionat. Aceste probleme personale pot fi exacerbate sau uşurate de felul în care copiii tăi sunt educați.
Există şi a o treia cale prin care educația trebuie să fie personalizată. Deşi învățarea este socială, toți învățăceii sunt indivizi. O parte din rolul tău ca părinte este să ceri cu insistență genul de educație care le permite copiilor tăi să învețe despre lumea unică din lăuntrul lor şi cum să-şi găsească propria cale în lumea din jur.
Nu există nimeni pe lume exact la fel cu copilul tău. Mulți oameni trec prin viață fără să ştie care sunt adevăratele lor talente sau întrebându-se dacă au vreunul. Acesta este unul dintre motivele pentru care atât de mulți adulți nu se bucură de munca pe care o fac sau de viețile pe care le duc. Alții se bucură, au vieți sau cariere care li se potrivesc perfect şi le dau sentimentul unei vieți pline de sens. Sunt în elementul lor.
* Ken Robinson și Lou Aronica, Școli creative. Revoluția de la bază a învățământului, traducere de Emilia Vasiliu, Editura Publica, București, 2015, p. 90 (n.t.).
