În gara din Alexandria, doar versurile unei melodii de petrecere întrerup liniștea de la 3 după-amiaza. „Ce frumoasă-i viața...”, se aude de peste drum, de la un mic restaurant.
Trenurile spre București, cu care călătorește și Anca Popescu, 21 de ani, pleacă, de obicei, de la prima linie. Peste celelalte șine crește iarbă. Anca e studentă la Facultatea de Sociologie, însă doar din aprilie până în iunie, anul acesta, a făcut cursuri față în față. În rest, online.
Anca Popescu, 21 de ani, în gara din Alexandria, de unde ia trenul spre București
Întârzierile trenurilor către București sunt ceva obișnuit. E suficient să arunci un ochi peste programul lor și afli că se adaugă 30, 40 sau chiar 111 minute. Până în Capitală, unde Anca a stat în gazdă cu o colegă, drumul de 90 de kilometri poate să dureze uneori peste patru ore.
„Aș vrea să se bage măcar două trenuri noi, toate sunt vechi”, spune Anca. „Nici nu pleacă la ora la care trebuie. Aș vrea să meargă direct spre București, acum schimbăm la Roșiori”, povestește ea pe peron. Își ține ochii mai mult închiși din cauza soarelui; poartă un tricou alb pe care, în dansul lor, niște litere roșii formează un cuvânt: „(re)descoperă”. Noi descoperim astăzi Alexandria alături de ea.
În alte zări, în Japonia, o gară a fost păstrată în funcțiune pentru o singură elevă care făcea naveta. Gândul e singurul care poate să străbată într-o clipă mii de kilometri, așa că revenim în Alexandria, Teleorman, România.
„Un profesor de facultate ne-a vorbit despre județele sărace din România. M-am simțit nașpa când a zis de Teleorman”
Anca știe că județul Teleorman are o grămadă de lipsuri, dar se indispune când îl vede în clasamentele negative. „Un profesor de facultate ne-a vorbit, la un moment dat, despre județele sărace din România”, își amintește ea. „M-am simțit nașpa când a zis de Teleorman”.
De mulți ani, Teleorman ocupă, într-adevăr, primele locuri în topurile „celor mai sărace județe”. Într-un clasament publicat acum câteva zile de HotNews, cu date de la Institutul Național de Statistică, se află pe locul al doilea, după Botoșani, în ce privește puterea scăzută de cumpărare.
Rezultatele la examenele naționale se încadrează, de asemenea, în partea de jos a topului pe județe. În sesiunea din vara lui 2022 doar 60% dintre elevi au promovat Bacalaureatul.
„Nu avem mall, McDonald's sau magazinele de haine la care râvnesc toți”
La mijlocul lui august, în vacanță, Anca voluntariază la Festivalul Ideo Ideis, de teatru și ateliere de dezvoltare personală pentru adolescenți, ajuns la a 17-a ediție. Au trecut deja patru ani de când ajută la organizarea festivalului care invită trupe de liceeni din toată țara. Tânăra a păstrat ecusoanele cu numele ei și le poartă pe toate la gât.
E singurul eveniment cultural important din oraș. „Înainte și după festival nu avem teatru, eu nu am văzut nimic niciodată”, spune Anca încruntată.
Nu doar viața culturală e destul de palidă aici, mai povestește Anca. Pur și simplu sunt puține moduri în care poți să-ți petreci timpul liber în această reședință de județ cu 40.000 de locuitori.
„În Alexandria, ca adolescent nu prea ai ce să faci. Nu avem mall, McDonald's sau magazinele de haine la care râvnesc toți”. Totuși, de câțiva ani, au un cinematograf într-un centru comercial modest, deschis recent, adaugă ea repede, oarecum încântată. Unul dintre puținele locuri unde se ducea cu prietenii, pe lângă terasa din centru, la care mănâncă participanții de la Ideo, și Parcul Vedea, în care, tot cu ocazia festivalului, au loc proiecții cinematografice.
Terasa la care ieșea cu prietenii în liceu
Ca să iasă din rutină, localnicii așteaptă, de pildă, bâlciul și Zilele municipiului Alexandria, când se prăjesc mici și concertează formații precum Cargo, Shelly & 5 Gang sau Cornelia și Lupu Rednic, invitate de primărie. În pandemie, nici măcar bucuriile astea nu le-au mai avut.
„Sunt mulți tineri aici care nu vor să plece. Sunt foarte dezamăgită de orașul ăsta cu atâta potențial, aproape de București, capitală europeană”, spune Anca, în timp ce un câine maidanez trece strada. Orașul în care Liviu Dragnea, fost președinte al Partidului Social Democrat, condamnat la peste 3 ani de închisoare cu executare, și-a ridicat una dintre vile. „Nu mișcă nimeni nimic și pentru noi, tinerii”, trage concluzia Anca.
„Îmi place să contribui la buna funcționare a lucrurilor care îmi ies în cale”
În centrul orașului, se mișcă, însă, ceva. Muncitorii au transformat „pietonala”, cum își numesc localnicii zona de promenadă și magazine, într-un șantier înecat în praf. S-ar putea să le facă și pistă de biciclete, din câte a auzit studenta.
Școala generală în care a învățat este la doi pași, ne face semn cu mâna dreaptă să ne apropiem de ea. Îi place că s-au păstrat geamurile cu rame de lemn.
Pentru că a urmat cursurile online, tânăra n-a apucat să se desprindă cu adevărat de localitatea în care a crescut. Ajungem într-un gang cu pereți pictați de voluntarii Ideo Ideis. „Nu te pleoști”, scrie alb pe albastru. E un culoar cu mesaje și acrobați pe care-l străbat zilnic o mulțime de oameni. „Trec des pe aici, sunt magazine, farmacii… Din cartiere, oamenii vin în centru”, mai spune Anca.
La câteva străzi mai încolo de școală, este Colegiul Pedagogic „Mircea Scarlat”, pe care l-a absolvit acum doi ani. Încă din liceu, a descoperit că poate să ajute fără să ceară ceva anume în schimb. „Dar tu ce primești?”, își amintește că o întrebau colegii când auzeau că e voluntară la festival. „Experiențe noi”, le răspundea Anca.
„Vreau să contribui la ceva. Îmi place să contribui la buna funcționare a lucrurilor care îmi ies în cale: facultate, familie, «Ideo Ideis»”, explică studenta. „Îmi place să le ofer siguranță celor din jur, oamenii să știe că se pot baza pe mine”. Anul ăsta, de pildă, a amenajat corturile în care au dormit trupele de teatru: le-a aspirat, le-a dezinfectat și a cărat saltele.
În curtea Colegiului Pedagogic „Mircea Scarlat”, pe care Anca l-a absolvit în 2020
Dorința de-a fi o persoană de bază a determinat-o să devină și voluntară SMURD, iar un an jumate a învățat, printre altele, să acorde primul ajutor.
„Fete cu păr mov, de exemplu, nu prea vezi aici”
Despre Ideo Anca a aflat prin 2014, când a văzut afișe lipite în centru și tot pe-atunci a început să meargă la spectacole de teatru. Preferatul ei a rămas „Familia fără zahăr”, despre dinamica familiilor din România, în regia lui Radu Apostol, după un text al Mihaelei Michailov.
A jucat și ea, în 2019, într-un spectacol, dar la un festival al Universității din București, cu Artax, o trupă de teatru formată din elevi de la mai multe licee din Alexandria.
Puțini dintre colegii de liceu ai Ancăi s-au înscris ca participanți la Ideo – adică au jucat pe scenă și au mers la ateliere de dezvoltare – sau au venit în sală la spectacole. „Nu-i încântă aglomerația și socializarea cu oameni din alte orașe”, crede Anca. În plus, a auzit discuții între ei despre vestimentația și coafura unora dintre participanți. „Fete cu păr mov, de exemplu, nu prea vezi aici”, spune ea.
Anca a prins curiozitate față de „oamenii noi”, pentru că a crescut printre ei. Mama tinerei e frizeriță și fata s-a obișnuit de mică să fie atentă la poveștile necunoscuților pe care aceasta îi tundea.
Din copilărie îl cunoaște pe Cipri, fost coleg de grădiniță și generală, care acum trebăluiește ca voluntar pentru festival în Parcul Vedea, unde se țin proiecțiile de filme seara. Acum câțiva ani, Anca se plimba pe aleile lungi cu prietenii sau uneori învăța pe bancă pentru școală. „Luam cu mine caietele, cărțile și evidențiatoarele”, povestește ea.
Cu Cipri, unul dintre prietenii din copilărie, de asemenea voluntar la Ideo
Facem cunoștință apoi și cu cartierul în care a crescut studenta. În jurul blocului se juca șotron și de-a v-ați ascunselea, însă nu exista parcarea de-acum, ci era un spațiu cu nisip, unde se afla și o bară de bătut covoare: „Ne agățam de ea și ne atârnam cu capul în jos”, își amintește amuzată Anca.
Pe măsură ce trec anii, orașul se transformă. Totuși, târâș-grăpiș. Anca îl consideră un spațiu sigur, însă n-are în plan să-și construiască un viitor în Alexandria. Încă nu s-a decis pentru o carieră, dar e convinsă de un lucru: „Nu vreau să mă întorc aici”.
