Acum două ierni au anunțat viscol puternic. Copilul meu așteaptă viscolul. Câteva zile îl tot așteaptă.
El nu a văzut niciodată un viscol. Și tot întreabă: tată, ăsta e viscolul? Televiziunile sunt isterice. Eu îl calmez: nu, ăsta nu e viscol. Explic ce e un viscol cu ninsoare. Greu să înțeleagă la patru ani până nu vede. Am fost afară să trag de lopată o oră. Nu e viscol în București. Spre Brăila se pare că e...
Ca om născut în sud, am pretenția că știu ce e un viscol. În Bugeac și Bărăgan, viscolele de iarnă sunt foarte puternice. Am prins câteva de poveste. Troienele se făceau cât casa: ajungeau lejer la doi metri. Se adunau în anumite locuri și mai ales în jurul caselor. Erau ca dunele de nisip în pustie. Vântul era atât de puternic că pe noi copiii de 10 ani ne trântea la pământ, de aceea foloseam frânghii de protecție în drumul spre WC-ul care era în „harman”. Se făceau pârtii care de multe ori erau mai mari ca noi. Copiii adorau tunelele prin troiene și nămeți.
Erau câteva reguli pe care trebuia să le respectăm: să nu ne băgăm în troiene mari, să le ocolim; să nu mergem singuri ci doar în echipă; să nu ne aruncăm de sus în troiene; să ne ținem aproape de gard când mergem la școală ca să nu ne ia vîntul; nici într-un caz să nu săpăm tunele prin troiene de zăpadă.
Închiderea școlii se făcea rar. Ce avem acum e doar o joacă de copii. Bătrânii spuneau că ce aveam atunci era o joacă de copii. Fiecare generație vede altfel viscolul. Dar și infrastructura și tehnica e alta. Și eram scutiți de mass-media isterizată. Tendința era mai degrabă: cum să înveți tehnici de supraviețuire în cazuri limită, extreme. Dar totul se făcea destul de logic și calm. Și făceam practici alături de cei mari, pe viu.
Noi firește că nu respectam nicio regulă când rămâneam singuri: mergeam prin mijlocul străzii căci ne plăcea să fim trântiți de vânt în nămeți; săream de pe casă sau de pe diverse înălțimi în troienele de doi metri, ne băgam până la gât și ieșeam tare greu din ele; săpam tunele și ne băgam în ele, lucrul poate cel mai periculos.
Nu-mi aduc aminte să fi decedat cineva din cauza acestor experimente. Tragediile pe la noi aveau loc primăvara și mai ales vara: când se rupea gheața sub noi și când înotam de capul nostru prin tot soiul de bălți și râuri.
Acum cei mai afectați și supuși riscului sunt oamenii fără adăpost, care sunt tot mai mulți. Ei trebuie ajutați în primul rând...
*
Sărbătorile existau – dar erau puțin altfel. Eu vin dintr-o tradiție combinată. Tradiția familiei era mai degrabă un soi de chibuț „sectant”, cu o educație severă puritanistă pe filieră iudaică veterotestamentară, unde totul trebuia să fie sever, auster și minimalist. Ca la Ikea. Dar nu doar vizual ci și etic: curat ca la farmacie. În acest sens, sărbătorile noastre arătau foarte minimalist. Aproape că nu existau, pentru că puritanii nu fac deosebire între viața de zi cu zi și sărbătoare.
În acest sens eu am fost educat destul de străin de sărbătorile de iarnă foarte bogate în conținut și cadouri. Vedeam, la vecini, ce însemna asta la familiile de pravoslavnici și alte comunități. Mai fugeam cu ei din când în când să colind prin sat.
Ce mi-a rămas profund în memorie este tradiția sovietică a Revelionului și a Balului Mascat. Sovieticii au inventat ca contrapondere a sărbătorilor religioase acest Revelion: un soi de Crăciun laic. Care, în ani de zile, a devenit o tradiție foarte puternică în spațiul sovietic. Mai ales în zona urbană. Iar pentru copii au inventat – sau mai degrabă au dezvoltat – un amplu ritual de serbare la sfârșit de an, ca un ritual de trecere.
La început era cu Moș Gerilă (echivalentul nostru al lui Moș Crăciun) care venea cu o tânără frumoasă, ajutorul lui de nădejde, Alba ca Zăpada: îmbrăcată în alb sclipitor, cu cosițe și o coroniță pe frunte. Moșul era cel clasic, de împrumut pe model global: roșu, barbă și sac.
Noi, copiii, nu doar făceam tot soiul de evenimente ci ne și mascam. Era un Bal Mascat în care fiecare copil trebuia să se deghizeze în ceva. Alegeam tot soiul de eroi și personaje din filme și cărți. Măștile și costumația o făceam în mare parte noi sau frații și surorile mai mari. Uneori și părinții, dacă aveau timp pentru noi. Exista o adevărată cultură a confecționării domestice. Cumpăram doar materiile prime sau refăceam și reciclam din unele vechi. O haină veche se putea transforma într-o pelerină de Zorro foarte ușor.
Eu m-am mascat ani de zile în „indian”, adică „piele roșie”: eram Winnetou. Aveam un costum galben care avea cusut pe la margine niște franjuri. Aveam o curea de piele, un arc cu săgeți și firește, cireașa de pe tort, o frumoasă „coamă de pene”. Strângeam penele cu grijă de prin toamnă de la curcanii noștri, pe care-i creșteam pentru consum.
La Balul Mascat se dădeau și premii pentru cele mai frumoase și ingenioase costume. Am câștigat și eu de câteva ori. Acest eveniment mi-a rămas foarte puternic în memorie. Nu știu de ce. Și astăzi mă visez mergând în plină iarnă și înfruntând viscolul cu arcul și tomahawk-ul în mână și cu penele vâlvoi, doar pentru a serba frumosul Bal Mascat: visul copilăriei mele.
Fotografie din arhiva personală a autorului, ilustrată de Oana Barbonie.
