Vizurești și copiii săi care nu mai cerșesc

PERSONAJE

• Magda Diaconu, romă, fondatoarea Căsuța de cultură
• Ion Nilă, fostul director al școlii
• Maria Ion, mediatoare școlară 
• Gina Basturescu, învățătoare
• Gabi Troia, părinte și voluntar
• Ionela și Cristi Pădure, profesori
• Fundația PACT
• Vizurești, sat din comuna Ciocănești, Dâmbovița, cu 2.500 de locuitori, în majoritate romi

TEMĂ: copiii

ARC TEMPORAL: 2008 - 2026

Este anul 2008, e vacanță de vară iar vreo 40 de copii de clasele I-IV stau pe scăunele la umbră, în curtea unei case din satul Vizurești, comuna Ciocănești, județul Dâmbovița. Pe cei mici îi învață cei mai mari, alături de învățătoarea din sat, să citească și să numere. Nu este o școală, dar seamănă cu una. 

În pauza de la litere și cifre, toți copiii se strâng în jurul unei mese improvizate, mănâncă pilaful cu cârnați gătit de Magda în oala verde, imensă, de care unii dintre ei își mai amintesc și acum. 

Copiii sunt mult în urmă la școală pentru că în timpul anului ajung rar la ore. Majoritatea trebuie să meargă la cerșit sau spălat de parbrize cu părinții lor, în București. Învățătoarea Gina Basturescu, alături de Magda Diaconu, îngrijitoarea de la școală, și de copiii lor, s-au mobilizat să îi ajute pe cei mici din sat să își acopere golurile acolo unde sistemul public nu mai ajunge. 

Aici, la școala improvizată, mănâncă împreună, învață și se simt în siguranță și încurajați. Progresează pentru că cineva are răbdare cu ei, consideră Magda, care între timp a fondat Căsuța de cultură, un spațiu pentru evenimente de educație  și afterschool pentru copii. 

Am ajuns în Vizurești prima oară în iarna lui 2025. Fără zăpadă, cu drumuri gri, ceață și liniște apăsată, satul pare un loc în care lucrurile stau pe loc de mult timp. 

Copiii din sat își cară acasă cadourile primite de la Moș Crăciun, după serbarea din 2025 de la Căsuța de Cultură.

Primăvara, la prânz, lumina schimbă totul: copii care aleargă prin curtea școlii, oameni pe bicicletă, doi bătrâni sprijiniți de poartă, la vorbă.

Vizureștiul e la mai puțin de o oră distanță cu mașina, față de București, dar încă departe de condițiile dorite de locuitorii săi. 

Știam despre Vizurești, în primul rând, că prin anii 2000 de aici veneau unii dintre copiii care obișnuiau să cerșească și să spele parbrize în București, prin centru și pe la Gara de Nord, majoritatea din familii rome. Din Vizurești porneau pe jos, aproape 10 km până la gară, apoi cu trenul spre București, unde rămâneau noaptea. A doua zi se întorceau cu bani sau cu mâncare și lucruri luate din oraș pentru restul familiei. Școala, aflată în drumul lor, era rareori destinația. 

Despre asta, dar și despre oamenii din comunitate care au adus schimbare în sat, s-a scris în trecut și în The Economist și în DoR.

Și astăzi, lipsa se vede peste tot: în case improvizate, în familii cu copii nedeclarați, în părinți care nu pot să-și susțină copiii să meargă la școală, în acei copii cu haine prea subțiri pentru iarnă și care abia silabisesc dacă le pui un text în față. 

La nivel național, decalajul educațional dintre copiii romi și cei neromi rămâne semnificativ. 78% dintre copiii romi frecventează învățământul obligatoriu, față de 95% dintre copiii neromi din aceleași comunități, potrivit unui studiu publicat de Salvați Copiii în 2024. Diferența se adâncește odată cu înaintarea în sistemul de educație: doar 22% dintre copiii romi ajung la liceu, comparativ cu 80% dintre cei din populația majoritară. Printre cauzele identificate de studiu se numără sărăcia și excluziunea socială, faptul că puțini părinți au locuri de muncă, condițiile precare de locuire, discriminarea și rasismul instituțional.

Se conturează astfel un cerc vicios greu de rupt, în care sărăcia limitează accesul la educație, iar lipsa educației reduce, mai târziu, șansele de ieșire din sărăcie. În Vizurești, localnicii cu care am vorbit indică în primul rând condițiile precare de locuire și instabilitatea financiară a familiilor drept cauze ale participării scăzute la școală.

Problema este recunoscută și instituțional. Strategia de Dezvoltare Locală a Comunei Ciocănești pentru perioada 2021–2027 include minorii cu risc de abandon școlar printre categoriile vulnerabile și stabilește prevenirea abandonului drept una dintre direcțiile de intervenție. Școala din Vizurești a fost, la rândul ei, inclusă în Programul Național pentru Reducerea Abandonului Școlar: pentru cei 134 de elevi ai săi, dintre care 42 erau declarați romi, au fost alocate fonduri pentru ore remediale și activități de sprijin.

Magda 

Magda Diaconu are 58 de ani, este de etnie romă și provine dintr-o familie penticostală din Vizurești. Are un zâmbet larg și e caldă, primitoare. Când am cunoscut-o, am înțeles repede cum a reușit să mobilizeze atât de mulți oameni în jurul proiectului Căsuței de Cultură. 

Am văzut-o pe Magda atât în momente calme, cât și în situații care îi cer să fie om de acțiune. În contexte dificile din comunitate i-am descoperit și latura fermă.

La serbarea de Crăciun pe care o organizează împreună cu alți membri ai comunității, copiii de școală primară și gimnazială din familiile cele mai vulnerabile se strâng la Căsuța de Cultură să spună poezii, să cânte colinde și să primească darurile pe care și le-au dorit și le-au trecut, înainte de sărbători, pe o listă. Copiii mai mari nu au fost chemați la serbare, ca să nu se aglomereze Căsuța, dar cadourile lor au fost împărțite direct acasă, de către voluntari.

În mijlocul agitației, unul dintre copiii mai mari îi fură cadoul unui copil mai mic, pe strada din fața Căsuței. Se adună părinții celor două familii, apoi vecinii, iar situația degenerează într-un conflict care se încheie la intervenția poliției. 

„E greu”, îmi spune Magda. „E greu să-i împaci pe toți deodată. Oricât ai încerca să acoperi toate nevoile, ele sunt multe și ei sunt mulți. Și uite așa apar scandaluri în sat, vrei-nu-vrei.”

Școala

Pentru Magda, educația a fost o lipsă care a durut. „Mi-a plăcut să învăț carte, voiam să mă fac ofițer în cadrul armatei.” Dar, fiind singura fată din familie, părinții au decis altfel, crezând că o protejează: „Aveam o verișoară mai îndepărtată care s-a dus mai departe la școală, în altă comună, iar acolo băieții și-au bătut joc de ea. Au zis că e mai bine să stau acasă, să nu se întâmple așa și cu mine. A fost o mentalitate proastă. Pentru mine, asta a fost cea mai mare durere, că n-am putut să învăț.”

La 15 ani, în loc de permisiunea să meargă la liceu, a primit o mașină de tricotat. A început să lucreze devreme ca să achite mașina de tricotat care costase cât o jumătate de Dacie, și să contribuie la întreținerea familiei. A tricotat până prin anii ‘90, când piața s-a schimbat. Curând s-a și căsătorit, iar apoi a muncit „cu cârca”, îmi spune. 

În jurul anilor 2000 ajunge femeie de serviciu la școala din sat. Acolo vede, zi de zi, același lucru - copii care dispar din bănci și apar înapoi pe străzile din București. 

„Eu eram acolo cu ei, cunoșteam situația copilașilor și știam ce probleme au acasă. Am simțit că trebuie să mă implic, că nu pot să stau deoparte și să văd zi de zi cum se golesc băncile.”

Înainte ca Magda să organizeze alfabetizarea în curți și să adune oameni în jurul ei, în Vizurești începuse deja să se construiască ceva mai puțin vizibil - încrederea că lucrurile se pot schimba. 

Nilă

În 1996, Ion Nilă, profesor de psihopedagogie, devine directorul școlii din Vizurești. Găsește aici o clădire frumoasă, fost conac, dar degradată, profesori suplinitori fără studii finalizate și clase aproape goale.

„Mă întrebam unde sunt copiii”, își amintește el.

Deși natalitatea era ridicată în sat, fiecare clasă avea doar 10-12 copii. Mulți dintre copiii din comunitate nu erau înscriși la școală pentru că nu aveau acte, iar dintre cei deja înscriși, o mare parte mergeau la cerșit în București și erau prea obosiți ca să mai ajungă constant la ore.

Nilă, cum îl știe toată lumea pe aici, îmi povestește că, în perioada comunistă, comunitatea fusese practic ignorată de serviciile sociale, iar când el a venit aici ca director, mulți dintre părinți erau analfabeți. „Nu știau nici să se semneze ca să ridice cecurile pentru alocațiile copiilor, îți dai seama în ce hal de neglijat fusese satul ăsta”, spune el.

Unul dintre primele lucruri pe care le-a făcut a fost să înceapă o campanie de luare în evidență a copiilor din sat, pentru ca aceștia să poată fi înscriși la școală. În paralel, a inițiat și programul „A doua șansă” pentru adulți. În următorii șase ani, aproximativ 50 de adulți au absolvit învățământul primar sau secundar și au reușit ulterior să se angajeze. 

Dar Nilă a înțeles repede că simpla înscriere la școală nu rezolvă problema. A început să îi caute pe copii prin locurile unde știa că merg la cerșit. Le ducea ceai cald și mâncare, apoi îi aducea cu mașina personală înapoi la școală.

„Le era rușine de mine și veneau”, spune el.

A mers apoi din ușă în ușă, încercând să înțeleagă de ce copiii nu ajung la școală și ce le lipsește familiilor. A aflat că mulți nu aveau haine, mâncare sau rechizite. A început să construiască, încet, o rețea informală de sprijin. Oameni care donau haine, alimente, bani sau timp.

În timp, intervențiile au devenit mai complexe. Nu a lucrat doar cu copiii, ci și cu părinții, mai ales cu mamele. La școală organizau zile în care găteau împreună, învățau rețete și discutau despre nevoile copiilor. Era și o formă de apropiere, dar și o încercare de a le reda oamenilor sentimentul că pot controla ceva din propria viață.

„Am lucrat pe mai multe paliere, dar fără să simtă că intrăm cu bocancii în sufletul lor”, spune Ion.

Rezultatele au venit lent și inegal. Unii copii s-au întors la școală. Unii părinți și-au terminat studiile primare sau liceale și au reușit să-și stabilizeze situația. Problema nu dispăruse, iar schimbarea rămânea fragilă.

Se formase însă altceva: o relație de încredere între școală, copii și familii. O speranță timidă că lucrurile pot fi mișcate și că oamenii din sat pot face parte din soluție.

Pe acest teren apare munca Magdei. 

Fundația

De fapt, Magda a fost acolo dintotdeauna preocupată de viața celor din comunitatea ei. Spiritul civic i-a fost dezvoltat în familie și spune că îl moștenește mai ales de la tatăl ei, care a fost pastor la biserica penticostală din sat. „Eu făceam chestii înainte să lucrez cu copiii ăștia, că așa mi-e nativ, să fac, să-mi ajut aproapele ca să ne fie bine. Dacă toți locuim aici, suntem într-o comunitate mică, trebuie să ne fie bine. Și copiilor mei să le fie bine. Și așa, eu lucrând atunci și la școală, am văzut problema copiilor și nu puteam să stau degeaba să-i văd cum se pierd.”

Printre sarcinile casei, creșterea copiilor și locul de muncă de la școală, Magda găsește timp pentru comunitate.

Continuă să le acopere copiilor din comunitate golurile la școală și să îi motiveze, în sesiunile de alfabetizare pe care le ținea pe unde reușea, fie din curtea școlii, fie de la ea de acasă. Împreună cu Ion și cu alți câțiva localnici, le asigurau nevoile de bază familiilor care abia își permiteau să-și lase copiii să vină la școală, din bani și bunuri donate, majoritar, de la firme mici și mari, care s-au oferit să contribuie. La propunerea lui Nilă mai întâi, și apoi a Magdei, prin relațiile pe care și le-a creat. 

La școală aveau o magazie mare plină cu tot felul de lucruri necesare familiilor sărace din sat: de la tetine pentru biberoane până la haine, rechizite și produse de îngrijire, pe care le distribuiau în funcție de nevoi. Magda, mamă a opt copii, a fost și ea unul dintre beneficiari.

Criteriile Magdei în inițiativele sale erau simple: „lucram cu copiii nebăgați în seamă, defavorizați”, indiferent de confesiunea religioasă ori etnie. 

În 2009, Fundația PACT vine la școală și ține o prezentare pentru tot personalul, despre programele lor prin care susțin liderii informali din comunități defavorizate ca să producă schimbări. Mesajul celor de la Fundația PACT a fost clar pentru Magda. „Ne-au spus că ar putea să ne învețe și să ne formeze ca să ne ajutăm comunitatea; să ne facem un grup de inițiativă și să rezolvăm unele probleme ale comunității noastre.” 

După întâlnire, majoritatea pleacă. Mai puțin Magda. 

Împreună cu mediatoarea școlară Maria Ion, stă de vorbă cu echipa fundației. Nu pentru că are un plan clar, ci pentru că recunoaște ceva din ce aude - face deja multe dintre lucrurile despre care se vorbește acolo, doar că intuitiv, fără structură. 

Magda și Maria își dau seama că ar putea face mai mult, dacă ar ști cum. Ar vrea să învețe să se organizeze formal și să își poată ajuta comunitatea mai cu spor. 

Magda cere curând ajutor pentru o excursie de o zi pentru copiii care veneau la alfabetizare vara, ca o formă de recompensă. 

Prin Fundație, ajunge la o echipă de voluntari care acoperă costurile. Primăria pune la dispoziție un microbuz și reușesc să îi ducă pe copii la Târgoviște. 

Pentru cei mai mulți dintre ei, este prima dată când ies din sat în alt scop decât cerșitul. „Mi-amintesc și acum, cum au adormit cu toții pe pajiștea aia, după masa de prânz. Erau epuizați după plimbare și după toate drumurile alea la cerșit pe străzi în București. I-am lăsat să doarmă acolo liniștiți și apoi ne-am continuat excursia. Să se odihnească și ei, săracii.”

Magda și Maria au apelat la Fundația PACT mai departe pentru a se alătura grupului de lideri informali din zone rurale pe care ONG-ul îi pregătea pentru a-și rezolva problemele comunităților lor. 

Pe parcurs li s-au mai alăturat câțiva oameni din comunitate în demers. Alături de mediatoarea școlară Maria Ion, de învățătoarea Gina Basturescu și de fratele Magdei, Samuel Badea, formează în 2010 un mic grup de inițiativă, Inimi Deschise, cu care, timp de un an, participă la sesiuni de formare. 

Învață acolo lucruri pe care până atunci le făceau instinctiv: cum să identifice problemele comunității, cum să le prioritizeze, să atragă resurse și cum să implice oamenii în proces. Învață să și scrie proiecte, să ceară finanțare, să planifice. Mai învață și că este important să implice în demersurile lor cât mai mulți oameni din comunitate în fiecare etapă, cu prioritate pe cei care sunt direct afectați de problema identificată, și să îi împuternicească să poată prelua ei rezolvarea. 

În 2012, grupul face următorul pas și se formalizează prin înființarea Asociației pentru Dezvoltare Comunitară Ciocănești-Dâmbovița, cu sediul în Vizurești.

Magda se uită înapoi și aproape se miră că a făcut ea toate lucrurile de atunci și cum i-a dat încredere să continue faptul că atunci „când a venit PACT-ul aici, mă căuta pe mine”. 

„Dar la început eram foarte complexată. Erau acolo în echipă învățători, profesori, ingineri, oameni cu facultăți, oameni cu școli terminate. Și eu eram cu opt clase. Și opt copii. Și țigancă.”

Căsuța de Cultură 

Magda continua să facă ore de recuperare cu copiii. „Când s-a putut mergeam în curtea școlii, când nu, ne mai duceam în grădiniță unde eu lucram și aveam cheia, ori ne strângeam la mine acasă”, povestește Magda.

Apare atunci ideea primului proiect mare al grupului: Căsuța de Cultură. „Voiam să continui ce am început cu alfabetizarea. Și am zis, dacă noi mergem pe ideea asta, facem un spațiu comunitar acolo, o să ne întâlnim, o să aducem copilașii care merg la cerșit și o să facem activități. Pentru mine asta era prioritar, copiii. Dacă investim în copiii, mai târziu, știam că o să fie mai bine”, spune Magda. 

Dar era atunci momentul pentru un spațiu de educație și cultură? 

Clădirea dispensarului din sat era în stare de degradare și nu avea nici medic, oamenii făceau naveta la București pentru orice ori renunțau la a se mai trata; școala nu avea canalizare, apă curentă și nici încălzire; grădinița proaspăt construită nu era izolată termic, toți elevii și copiii de grădiniță foloseau toaletele din curte, iar podul de peste râul Colentina, pe care copiii dintr-o jumătate a satului îl traversau zilnic pe drumul spre școală, stătea să se dărâme iar riscul de accidente grave era major. 

Majoritatea problemelor cereau reacții rapide, în timp ce Căsuța de Cultură încerca să schimbe direcția pe termen mai lung. 

Grupul de inițiativă decide să meargă mai departe cu proiectul, dar nu abandonează urgențele: merg la ședințe de consiliu, strâng semnături, pun presiune pentru rezolvarea celorlalte probleme din sat. 

Grupul proaspăt format scrie proiectul pentru Căsuță, cu sprijinul facilitatorului de la Fundație. Obțin 4.500 de lei de la PACT, o sumă mică pentru ce își propuseseră, dar suficientă cât să pornească lucrurile. În 2013 începe construcția iar Magda și echipa se mobilizează ca să poată face construcția. 

Cu lista de nevoi în mână, echipa a început să ceară sprijin de unde a putut: de la oameni din apropiere, de la organizații, de la cei care aflaseră deja de Vizurești.

Oricum, în timp, în jurul ei se adunaseră voluntari, prieteni, organizații, dispuși cu toții să ajute, de la noi, dar și din Irlanda, Marea Britanie, Statele Unite. 

Prin PACT, proiectul ajunge și la Habitat for Humanity. Deși organizația construiește, în mod obișnuit, locuințe pentru familii vulnerabile, aleg să susțină proiectul din Vizurești și își asumă construcția Căsuței de Cultură. În paralel, contribuie și la alte nevoi urgente: utilități pentru școală și grădiniță, reparații la casele unor familii. 

Dar în plin avânt, apare un moment de ruptură. 

După 16 ani în care a reconstruit, practic, școala, și a tras după el o comunitate întreagă, Ion Nilă este retras din funcția de director în mai 2012 și rămâne în postul de consilier pedagogic. 

Atât presa locală, cât și voci ale oamenilor din comunitate, susțin că schimbarea a fost influențată de factori politici, pe fondul alegerilor locale din acel an. 

Dar construcția Căsuței merge mai departe. 

Comunitatea

Grupul de inițiativă merge din poartă în poartă în sat și întreabă oamenii cu ce pot contribui: materiale, muncă, orice era binevenit. 

Pentru unii, e prima dată când sunt întrebați nu ce le lipsește, ci ce pot oferi. 

În același timp, trebuie să gestioneze și suspiciunile. Într-un loc în care ajutorul vine rar și, de multe ori, cu condiții, apare și întrebarea - „ce câștigă cei implicați?” 

Activitățile cu copiii nu se opresc. Continuă în weekenduri, pe unde se poate, pe holuri, în curte, în grădiniță. 

Pe teren se cară materiale, pe hârtie se semnează sponsorizări iar în rețeaua celor care contribuie circulă mesaje de sprijin. „De multe ori plângeam când mă duceam și vedeam cum se construiește căsuța. Nu-mi venea să cred că e pe bune”, își amintește Magda. 

În octombrie 2013, Căsuța de Cultură este inaugurată. Nu e perfectă, încă mai sunt lucruri de făcut, iar unele rămân în responsabilitatea autorităților. Dar există, e acolo, este utilizabilă. 

Printre oamenii din sat care au contribuit la construcție a fost și Gabi Troia, pe atunci muncitor necalificat în construcții. Astăzi își crește singur cei patru copii, cu vârste între 10 și 14 ani, iar problemele de sănătate îl obligă să facă dializă de trei ori pe săptămână.

„Căsuța chiar a fost o dorință de suflet a Magdei. Chiar și-a dorit să fie o căsuță acolo unde copiii să aibă activități. Au fost și oameni din sat care au zis că ea s-a implicat și a avut ceva de câștigat de acolo. Doamne ferește! Singurul câștig a fost sufletesc, că a reușit să facă un proiect bun pentru copiii din sat și să-l ducă la bun sfârșit.”

„Inaugurarea fost cea mai mare sărbătoare a comunei”, spune Magda. Au venit televiziuni, oameni din afară, susținători. Pentru o vreme, Vizureștiul nu mai e doar un loc despre care se vorbește în termeni de probleme. 

„Dorința celor de la PACT și Habitat era să creștem noi”, spune Magda. „Să punem în valoare oamenii care nu au neapărat o poziție, dar care dau din puținul lor.” Și exact asta începea să se întâmple. 

În anii care urmează, lucrurile nu se opresc aici. În jurul Căsuței încep să se adune tot mai multe inițiative: activități pentru copii, o mică bibliotecă, apoi un program de tip afterschool, unde cei mici primesc o masă caldă și sprijin la teme. Pentru unii, e prima dată când reușesc să țină pasul cu școala. 

Grupul de inițiativă continuă să împingă lucrurile și dincolo de educație: participă la ședințe de consiliu, trimit solicitări către autorități, reușesc să pună presiune pentru repararea podului periculos de peste râul Colentina, contribuie la reabilitarea dispensarului și la sprijinirea unor familii aflate în situații critice. 

La câțiva ani după inaugurare, în 2017, Prințul Charles al Marii Britanii vine în Vizurești ca să viziteze Căsuța de Cultură și să cunoască oamenii care au pus pe picioare proiectul. 

Încredere

„Vezi, chestia asta cu curajul și cu încrederea parcă a fost ca o boală, în sensul bun, de s-a răspândit”, spune Magda.

Ion Nilă a avut încredere în copii când clasele erau goale, suficientă cât să meargă după ei, chiar și când nimic nu garanta că se vor întoarce. Mai târziu, oameni din afara satului, organizații, voluntari, donatori, au avut încredere în el și în Magda, investind fără certitudini. 

Magda duce mai departe acest tip de încredere, poate cel mai greu de dus: încrederea în comunitatea ei, în oameni care mult timp nu au avut motive să creadă nici în ei, nici în ceilalți. 

„Tot așa pe mine Magda m-a ajutat să cresc, să am eu încredere în mine, să deschid gura, să nu mai merg cu capul în pământ. Să fiu atentă în jurul meu și la oameni, să discut…”, spune și Nicoleta, o vecină care i-a devenit bună prietenă Magdei.

Copiii

Pentru Magda, nu este despre proiecte terminate sau în statistici, ci în vieți schimbate. 

„Copilele din familiile foarte sărace, pe care le-am ajutat și le-am ținut aproape de școală, nu s-au mai măritat timpuriu. Au terminat școala.” 

Copiii care veneau la Căsuță pentru activități și pentru o masă caldă au început, treptat, să țină pasul cu școala. Să-și facă temele. Să nu mai fie „cei rămași în urmă”.

Cărți din biblioteca Căsuței de Cultură, unde copiii romi vin să învețe despre istoria și cultura neamului lor alături de profesori voluntari. 

Printre ei sunt și copiii lui Gabi Troia. Toți patru au participat în ultimii cinci ani la activitățile de la Căsuță. Nicolas, care are acum 12 ani, îmi spune că cel mai mult i-a plăcut să învețe să folosească laptopul. Își amintește și întâlnirile în care citeau povești și apoi discutau despre ele. Preferata lui a rămas Scufița Roșie, pe care spune că a auzit-o pentru prima dată aici, citită de una dintre profesoarele voluntare.

Cu timpul, unii au terminat școli profesionale și s-au angajat, alții au mers mai departe cu școala, ori au plecat la muncă în străinătate și trimit bani acasă, ori revin pentru construcția caselor. Nivelul de trai a crescut în Vizurești, deși sărăcia este în continuare o problemă a locului. Însă cei care cerșeau odinioară au reușit să se ridice și să nu propage același cerc vicios grav. 

Cerșetoria în Vizurești este o situație excepțională astăzi.

Copiii care se adunau să scrie pe litere prin curți au luat modelul și și-au făcut proiectele lor. În 2015 apare „Clubul Tinerilor de Succes”, înființat de Șerban Moldoveanu, care a fost alături de grupul de inițiativă ca facilitator, și de tineri din toată comuna care duc mai departe ce au învățat. Organizează activități pentru copii, de muzică, dans, sport, lectură, inclusiv cursuri în limba romani. 

Relația Magdei cu școala s-a deteriorat după plecarea lui Ion Nilă din funcția de director, în 2012. Magda spune că, în anii care au urmat, a resimțit presiuni constante și situații pe care le-a perceput drept discriminatorii din partea conducerii. În 2019, a decis să demisioneze. „Am plecat de la școală. M-am eliberat. Doamne ajută!”

Din 2020, eforturilor pentru educația copiilor din Vizurești li s-au alăturat și Ionela și Cristi Pădure, doctoranzi la Sorbona în lingvistică și istoria romilor. Ei s-au relocat în Vizurești, motivați de dorința de a le oferi contexte de creștere copiilor de aici, prin studierea limbii și a istoriei romilor, ca să îi ajute să își cunoască originile și, astfel, să capete încredere în forțele proprii. 

Ionela predă limba romani la școala din Vizurești, Cristi predă limba romani la Universitatea din București iar împreună țin activități educative extracurriculare în Vizurești. Cei doi sunt un pilon de bază în activitățile educative în care Magda este implicată.

Cărți din biblioteca Căsuței de Cultură, unde copiii romi vin să învețe despre istoria și cultura neamului lor. 

Azi

Între timp, dispensarul din Vizurești a devenit funcțional complet pentru prima dată, în februarie 2026. 

Podul pe care veneau copiii la școală a fost reparat provizoriu de către primărie în 2016 și, ulterior, a fost reconstruit de la zero. Astăzi, toate drumurile din Vizurești sunt asfaltate. 

Căsuța de Cultură găzduiește activități culturale și educative pentru copii, mai ales în sezonul cald. O serie de neînțelegeri între comunitate și administrația publică locală, pe a cărui teren se afla construcția, a făcut ca unele lucrări să rămână suspendate. Astfel, deși a fost inaugurată în 2013, clădirea încă nu are încălzire.

Ion Nilă este acum pensionar însă lucrează în continuare: este director la un colegiu pentru asistenți medicali și predă Psihologia pacientului.

Pentru Magda, cei peste 20 de ani de implicare și de stres au lăsat și urme, dar nu regretă nicio secundă nimic din ce a făcut. Sănătatea nu îi mai permite acum același ritm. Dar munca ei continuă. În prezent, alături de tinere mame din comună, caută soluții pentru înființarea unei creșe în sat, ca ele să poată merge și la lucru. 

Magda este azi și bunică pentru 10 nepoți.