Grupurile de WhatsApp au intrat destul de târziu în experiența mea de părinte. Asta și pentru că primul dintre copiii mei e născut în 2002. Cu totul altfel a stat situația cu grupul de la clasa copilului mai mic, unde părinții sunt mult mai „digitalizați” și mai dornici de socializare.
Ce se discută acolo? Neverending stories. Prin malaxorul conversațiilor trec toate situațiile de viață pe care vi le puteți închipui. Tot aici este exhibat un vast șir de emoții, frustrări, bucurii simple și furii devastatoare.
Aici afli cât de puternică este credința unora dintre părinți. Mai exact, când primești pe grup cu ocazia Crăciunului, Paștelui, Înălțării, Rusaliilor și Sărbătorii Tuturor Sfinților, urări și rugăciuni care mai de care, unele cu interdicția de a rupe firul magic, sub obligația de a le trimite mai departe, la cel puțin șapte persoane, dacă nu vrei ca ghinionul să se țină scai pe șapte generații.
Aici afli cărui părinte i-a plăcut școala clasică și care dintre ei a frecventat școala vieții.
Tot aici, cu un pic de nenoroc, ești la curent cu unele dintre cele mai deocheate glume din câte au circulat vreodată în universul parental.
Nu de puține ori, trebuie să combați fluviul de știri false și toxice care curge pe grup mai rapid ca Dunărea la Cazane.
Am stat de vorbă cu șase mame despre ce se dezbate pe grupurile de WhatsApp până târziu în noapte.
Delia C., 45 de ani, doi copii (12 ani și 14 ani)
Grupurile sunt câte două la fiecare clasă: părinții fără dirigă, părinții + dirigă. Deci patru grupuri care bâzâie în anumite perioade, de te dor timpanele și îți crapă nervii. În special de sărbători, 8 Martie și alte ocazii când părinții uneia dintre clase simt veșnic nevoia să facă „atenții” profesorilor, eventual tuturor, nu așa, oricum. Și atunci începe frăsuiala cu sume de adunat, cele 20 de acorduri și șapte dezacorduri. După care începe circul: că de ce nu vrem să contribuim, că minoritatea se supune majorității și alte asemenea forțări la cadorisire.
Anul trecut, de Crăciun, voiau să ia pachete de cafea, așa că am propus să le ia și câte un cartuș de Kent, ca să fie ciubucul complet, ca pe vremuri. Mi i-am ridicat în cap, desigur.
La prima clasă, a copilului mai mic, orice întrebare sau subiect de discuție degenerează în circ. Cel mai mare a fost acum un an, când elevii trebuiau să plece în excursie în afara țării și aveam nevoie de datele de buletin ale profului însoțitor pentru a face declarațiile notariale. Ei, diriga nu dorea să ni le dea, ca sunt date personale și să mergem la X-uleasca, notar și prietenă de-ale ei, să facem toți părinții declarațiile acolo. Cum nu puțini dintre noi lucrează în sau cunosc domeniul notarial, ni s-a părut abuz să ni se refuze datele și să ni se impună un anumit notar pe banii noștri. Mai ales că un exemplar din declarație îl primeam și noi, cu tot cu datele cucoanei. Nu pot descrie cum părinții lingușitori ziceau ca diriginta are dreptate, că noi, ceilalți – evident, suntem cam aceleași personaje care nu ne încadrăm în efectul de turmă – să facem cum ni se spune. Finalul a fost apoteotic: o parte dintre copii au mers însoțiți de a doua profesoară, profa lor de română, care ne-a trimis frumos poza cu cartea dânsei de identitate.
Apoi, vă pot da sute de exemple în care un părinte acuză că e gălăgie în clasă și nu i se poate concentra odorul (care, de obicei, e sufletul gălăgiei), cum se aruncă șicane și replici aiurea. Nici măcar o culegere nu se poate cumpăra fără 100 de comentarii. Balamuc în toată regula, cu stilul clasic a patru-cinci părinți de a-și impune voința pentru orice se face în comun.
La polul opus e clasa copilului mai mare, unde, în 90% din cazuri, atmosfera este lejeră pe ambele grupuri, ne înțelegem excelent de opt ani și copiii la fel. Nu există acuze, figuri, refuzuri inutile și nici nu se fac cadouri profesorilor. Ba chiar, dacă încep discuții inutile, câte un părinte taie macaroana și le spune să termine că nu avem timp de dezbateri în scris. Fiind acum și clasa a VIII-a, cu evaluarea asta națională problematică, s-au discutat exclusiv chestiuni de organizare și s-au făcut glume. În premieră, se glumește pe grupul cu diriga, care e o tipă faină, cu umor, dar severă.
La ambele clase avem „academicienii” ucigași ai limbii române, care nu reușesc să scrie trei cuvinte la rând corect. De obicei, ei sunt cei mai vehemenți și isterici în atitudine.
Ioana T., 45 de ani, patru copii (23 de ani, 7 ani, 6 ani și 1 an)
Am doi copii în școala primară – unul în clasa pregătitoare și altul în clasa I. Ședințele cu părinții de la începutul acestui an școlar au fost revelatoare în ce privește potențialul subiectelor și discuțiilor posibile, astfel încât am luptat din răsputeri împotriva grupului pe WhatsApp (având deja cinci grupuri active la școala unde predau eu). Pentru clasa pregătitoare am reușit să amân nenorocirea vreo două luni, dar dacă știam că aveau să urmeze nu unul, ci două grupuri, plus o invitație la dezbateri pe Facebook, aș fi renunțat la aceasta luptă inutilă. Grupul de părinți pe WhatsApp este pentru mine chinul absolut.
„Motivată” de acest sentiment, am reușit, înaintea Crăciunului, să mă extrag din cele patru grupuri (două cu învățătoarele și două doar ale părinților pentru că – nu-i așa? – părinții găsesc întotdeauna subiecte de dezbătut separat de ochii doamnei). Cu cele de la clasa I am rezolvat-o rapid, când au început polemicile despre cadoul pentru doamna.
Copiii mei învață la o școală privată, eu predau la o școală de stat (unde de cinci ani militez împotriva mitei), așa încât în momentul în care a fost atacat subiectul cadoului am lansat kamikaze următoarea formulare: „Dacă plătiți taxă și tot sunteți măcinați de strânsul banilor pentru cadou înseamnă că faceți parte din categoria celor care merg și la spitalul privat cu plicul și atenția”. Nu știu ce a urmat, am ieșit fulgerător. La cealaltă clasă povestea a fost puțin mai lungă. Ne anunță învățătoarea că a înființat grupul strict pentru a comunica informații, că ne roagă să nu urmeze după fiecare lucru scris de ea un șir întreg de mulțumiri și emoticoane și că dorește să limiteze pe cât posibil utilizarea acestei forme de comunicare. Nici nu apuc să citesc până la capăt informarea (de mare bun simț) a doamnei, că rândurile o iau cu mare viteză în sus, „împinse” de mulțumiri, inimioare, zâmbete, floricele și alte asemenea bazaconii. Am înțeles imediat că aici va fi dificil spre imposibil de „trăit” și că, odată intrată în hora inimioarelor, va trebui să suport sau să ignor. Am ales ultima variantă și nu prea m-am uitat la ce se întâmpla pe grup, până când am fost nevoită să atac un aspect delicat despre un profesor care țipa, jignea și pedepsea fizic copii de cinci-șase ani. I-am informat, am scris că un astfel de personaj nu are ce căuta în învățământ și a urmat jihadul. Toată lumea scria ce minunat e omul, ce ore magnifice face (nu conta că unii dintre copii erau numiți „nesimțiți, proști” sau că erau strânși de umăr și forțați să stea o oră întreagă în picioare), ce mult îl iubesc și îl doresc la clasă. Am văzut negru în fața ochilor. Am început să compun un mesaj de final, timp în care primesc, tot pe WhatsApp, un mesaj de la soțul meu: „Nu mai scrie, te rog!”. I-am ascultat rugămintea și am ieșit din grup. A rămas el (are nervii mai exersați), le-a scris că-i sfătuiește să le pună copiilor în ghiozdan și câte un bici personalizat și i-a lăsat să încingă telefoanele ignorând complet ce a urmat.
Viorica V., 41 de ani, doi copii (13 ani și 5 ani)
Fără grupurile de părinți, viața e pustiu! Și, când ziua părea că se încheie în liniște, vibrează telefonul: „New message from Grupa Veverițelor”! Băi, băiatule! Era trecut de ora 22.
„Scuzați ora târzie, dar se apropie Serbarea de Crăciun.” Totul era clar. Începea distracția. Ora fiind atât de târzie, toți părinții au zis „de acord” la propunerea sumei pe care trebuia s-o strângem, Ei, a doua zi și-au dat seama la ce au zis „Da”.
Mămica nr.1: Nu vă supărați, ce se cumpără din acești bani?
Mămica nr.2: Păi… cadoul pentru copii.
Mămica numărul 1: Cadou de-o sută de lei???
Mămica numărul 3: Le cumpărăm la „toții” la fel?
Mămica numărul 4: De acord.
Mămica numărul 1: Mă scuzați, mămica numărul 4, dar eu nu am salariul dumneavoastră!
Mămica numărul 4: Mămica numărul 1, dar de unde știți dumneavoastră că eu am salariul mare?
Mămica numărul 5: Cadou de o sută de lei?!?!
Mămica numărul 2: Stați așa, că plânge asta mică și am pierdut șirul discuției. Cadoul este de 50 de lei, iar de restul – ce mai trebuie.
Mămica numărul 6: Ce mai trebuie?
Mămica numărul 1: Nu știu ce să zic, dar eu nu arunc cu banii așa… pentru Serbări. Eu înainte de Crăciun am parastasul lu’ tata.
Eram la birou și nu aveam cum să stau să urmăresc discuția. Am citit pe sărite, am văzut că se lasă cu ceartă, așa că am zis să revin la decizia finală. N-am avut cum. Vibra atât de des telefonul încât puteai să „citești” fără să te uiți pe ecranul telefonului înjurăturile care ar fi ieșit din tastele părinților… dacă nu s-ar fi abținut. Dar se abțineau, vai, cu cât greu se abțineau.
După ce s-au pus de acord (cu chiu, cu vai) referitor la sumă, a urmat nebunia cadourilor. Ce le luăm?! Din multitudinea de variante s-a votat. De câte ori deschideam discuția, citeam „Haideți să votăm”. Mă simțeam ca un parlamentar din ăla care doarme în plen. Zău! S-a votat în ziua aia mai ceva ca-n Parlamentul României!
Ieșeam, intram iar. La un moment dat, apare mesajul: „Mămica numărul 1 left the group. Pam, pam!
Și pe bună dreptate acum. Cadou de-o sută de lei?
Alma, 39 de ani, doi copii, (11 ani și 13 ani)
Grupurile mele de WhatsApp încep să se purifice după ce, în primele săptămâni de izolare din pandemie, m-am luptat cu toate zvonurile și linkurile de pe site-uri de fake news, venind cu argumente, surse științifice și explicații despre cum să recunoaștem sursele „not ok”, conspiraționiste și așa mai departe. Pe scurt, am făcut educație media cu oamenii de pe grupurile mele de părinți și rezultatele s-au văzut. Fie că au înțeles ce le-am transmis, fie că s-au săturat să îi tropăi de câte ori difuzau câte o informație falsă, cert e că spațiul s-a mai purificat un pic.
Nu am reușit să fac aceeași curățenie cu un alt grup de părinți care insistau să strângă bani pentru cadourile profesorilor, la tot felul de ocazii. În clasa a V-a, într-un trist și scurt stagiu la gimnaziul unui liceu de prestigiu din București, am fost unul din cei trei (TREI) părinți care au insistat în același spațiu WhatsAppian să NU facem asta, pentru că este ilegal, imoral, împotriva dorințelor de progres ale societății... O, dar vorbim de ceva simbolic!, mi s-a răspuns, în timp ce se adunau deja câte 50 de lei de familie pentru cozonaci de Crăciun și alte bunătăți de umplut câte un coș.
Până la mărțișor, cadoul simbolic se transformase deja în obiecte de argint cu șnuruleț. Asta a fost o bătălie pierdută.
N-o să insist la partea în care părinții se ceartă pentru tot felul de subiecte atât de aprins încât produc 98 de mesaje în 20 de minute, de nu se mai înțeleg om cu persoană și nu se mai știe care e originea conflictului după încă 20 de minute.
Partea care a devenit funny pentru unii dintre noi, deși ar trebui să intre la categoria „extrem de enervant”, sunt șirurile nesfârșite de mulțumescuri. Un părinte transmite o informație, invariabil urmată de un număr cuprins între 7 și 77 de manifestări ale recunoștinței. Învățătorii și profesorii s-au învățat minte – unii dintre ei, cel puțin – și impun reguli chiar de la începutul relației cu părinții pe WhatsApp ca să curme tendința. Unii chiar reușesc să se facă înțeleși.
Regulile se dizolvă însă precum zahărul în ceai fierbinte când copiii pleacă în tabără sau în excursie cu doamna. Mai precis, odată cu cele 289 de fotografii trimise de la fața locului, din care cel puțin un sfert repetă aproximativ același cadru, la care nu ai cum să nu reacționezi, uite cât sunt de drăguți! Mulțumim! Mulțumiiiim!!! <3 MulȚumIM, doamn-aaa.
La secțiunea informații-deloc-utile, dar bune pentru starea emoțională a unora, se impun mesajele de CrăciunPașteRevelionZiuaCopilului. Ouă colorate, lumânări, brazi frumoși și Moș Crăciuni curg cu rezoluție maximă în conversații, intercalate cu câte un GIF sau clip de 10MB care îți pun la grea încercare telefonul deja plin cu fotografiile din excursii și tabere. Sau celebrele mesaje standard fie ca, presărate eventual cu greșeli de ortografie.
Dar progresăm, căci vom avea din ce în ce mai puțin timp să gestionăm atâtea mesaje și grupuri de părinți odată ce copiii cresc. Trebuie să-i ajutăm la temele pe care acum le primesc, și ei, tot pe WhatsApp.
Anamaria G., 41 de ani, doi copii (18 ani și 8 ani)
Experiența mea de părinte pe WhatsApp a fost scurtă și așa va rămâne, probabil, forever. Feciorul meu e acum în clasa I. Când a intrat în clasa pregătitoare, după prima ședință au apărut grupurile. Da, la plural. Unul oficial, unde doamna comunica mesaje utile, unul pentru cei de la afterschool și, înainte de Crăciun, un grup secret pentru cadoul doamnei. Am fost introdusă în toate, fără să fiu întrebată dacă vreau. Mă rog, am acceptat fără comentarii, gândindu-mă la eficiența comunicării. Doar că, în scurt timp, grupul general a devenit teren de luptă, mai ales între mămicile de băieți. Copilul meu e mai năzdrăvan, alții, mai timizi.
Am început să îmi iau castane pe grup, deși am precizat mereu că prefer discuțiile față în față pentru a rezolva conflicte.
Pe grupul pentru afterschool era jale. Zilnic, peste 200 de notificări cu întrebări de genul „X a păpat tot azi?”, Vă rog să nu îi comandați ciorbiță lui Y”, „Dacă transpiră vă rog să îl schimbați pe Z” și tot așa. Mă întreb cum rezista învățătoarea. În fine, cireașa de pe tort a fost în grupul de Crăciun, când au ajuns la concluzia că Moșul ar trebui să îi aducă doamnei un plic cu bani pus într-un ornament. Atunci nu am mai rezistat și le-am zis că eu m-aș simți jignită de un astfel de gest dacă aș fi doamna. De aici, un întreg tămbălău care a culminat cu injurii din partea unei mame pline de zel și cu mesaje de amenințare trimise în privat. Am avertizat-o că ceea ce face e bullying și am decis să ies din toate grupurile. End of story. Eu sunt profesor și, una peste alta, fac educație media cu elevii mei și taaare mi-ar plăcea să fac și cu părinții, sunt convinsă că au mai multe de învățat decât copiii lor despre comportamentul în social media.
Irina S., 35 de ani, 2 copii (10 ani și 8 ani)
Ultima experiență e recentă, de săptămâna trecută. Ai fi zis că din moment ce de atâtea luni copiii sunt acasă, nu serbări de final de an, nu cadouri pentru profesori. Se pare că mămicile nu sunt de aceeași părere, nu de alta, dar doamna învățătoare stă la casă și n-ar strica ceva aranjamente pentru grădină.
În principiu, am învățat, în timp, să nu mai intru în polemică pe grup. La un moment dat, s-au strâns câte 50 de lei pentru ziua doamnei. Sunt 36 de copii și, evident, se strânge o sumă consistentă. Dat fiind că în aceeași perioadă era și ziua doamnei, dar și 1 și 8 Martie, le-am sugerat să împărțim suma pe evenimente. Răspunsul lor a fost că vine 10 virgulă nu știu cât de copil, ce facem, ne batem joc de doamna?
Și, în final, când vezi că n-ai cu cine să te înțelegi, te gândești la câți ani mai are copilul tău de stat în clasa respectivă, pentru că nu vrei că toate astea să se răsfrângă asupra lui.
