Marți, 5 decembrie, Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică, care organizează testările standardizate cunoscute tuturor cu acronimul PISA (Programme for International Student Assessment), a făcut publice rezultatele obținute de elevii din 81 de țări.
Testarea care a fost susținută în 2022 a avut focus pe matematică, și România s-a clasat sub medie. Mai mult, dintre țările UE, a surclasat doar Bulgaria. Per total, majoritatea elevilor români nu depășesc nivelul 2 din 6 de competențe. Și asta înseamnă:
la mate, 51% dintre elevii români pot converti prețuri în monede diferite sau pot compara două distanțe pe rute alternative;
la lectură, 58% pot identifica ideea principală dintr-un text de lungime moderată și pot găsi informații bazate pe criterii explicite;
la științe, 56% pot recunoaște cel puțin explicația corectă privind fenomenele științifice familiare și pot folosi astfel de cunoștințe pentru a identifica, în cazuri simple, dacă o concluzie este validă.
Școala 9 a vorbit cu Dragoș Iliescu, expert în testare standardizată, despre cum pot fi citite aceste rezultate și cel mai important - ce e de făcut în continuare ca la testările viitoare să nu înșirăm aceleași procente triste.
Reziliența sau inerție?
Școala 9: Dinspre minister ne-a venit mesajul ăsta, că e bine, fiindcă mai multe țări au avut scăderi la matematică din pricina pandemiei. Cum vedeți dumneavoastră asta, există vreun element pozitiv în marea de elemente negative?
Dragoș Iliescu: Studiile făcute în România în perioada asta pentru a estima pierderea cauzată de pandemie arată că avem pierdere. Și de aia e o minune teribilă faptul că nu înregistrăm la PISA această pierdere.
Nu vreau nici să hulesc acum și să zic nu-i bine că n-am căzut. Dar aici sunt de clarificat două lucruri. În primul rând, România este foarte, foarte jos deja. Cum glumea un bun prieten și expert în domeniul ăsta: suntem la fundul prăpastiei și dăm semne că începem să săpăm. Și e normal că n-ai unde să mai scazi.
Adică poți să prezinți asta drept reziliență, să spui că România, dacă trece peste astfel de sincope, mult mai puțin ciufulită decât alții, sistemul nostru e mai rezilient, dar totuși: de unde să scazi?
Și a doua întrebare pe care ți-o pui este: e asta suficient? Pentru că noi ne uităm la țările care au căzut, dar ele au căzut extrem de puțin spre deloc în clasament.
Pierderea medie OECD este de 15 puncte, 11 luni de școală, deci practic un an. Asta înseamnă că un copil care acum e în clasa a noua, comparativ cu un copil care era în clasa noua acum 3 ani sau acum 4 ani, performează ca și cum ar fi în a opta, deci ca și cum ar fi pierdut un an de școală. Deci cei cu care ne comparăm care erau deasupra noastră au rămas tot deasupra noastră.
În momentul în care ești ultimul sau penultimul din clasamentul european, îți permiți să vrei să stai pe loc? Evident că nu. Și din perspectiva asta, România are nevoie de creștere și nu de orice fel de creștere, ci de creștere accelerată.
Faptul că nu am scăzut poți să o vezi nu doar ca reziliență, ci ca inerție. Până la urmă, sunt 15 ani în care nu se mișcă de pe loc nimic.
„Să stai pe loc înseamnă regres…”
- Când și în ce condiții ar putea România să crească în clasament?
- Nu poți să dai răspunsuri simple la o problemă atât de complexă. România a fost băgată în această gaură în 20 de ani după Revoluție plus aceștia 15 pe care îi măsurăm prin testări, în care vedem că n-am ieșit din ea.
Din punctul meu de vedere, să stai pe loc înseamnă regres. Înseamnă că nu reușești să te achiți de datoria pe care o ai, să scoți România din probleme.
Faptul că există un fenomen și constați fenomenul nu este suficient. Trebuie să explici de ce se întâmplă el. Și întrebarea pe care o pun eu aici este: care e acel lucru atât de grozav pe care România l-a făcut mai bine decât alte țări care au căzut? Și nimeni nu poate să-mi dea răspunsul. Care e acel lucru grozav care ne-a dat nouă reziliență? Că nu e suficient să constați reziliența.
Care e acel lucru grozav pe care l-a făcut România în ultimii trei ani, în timpul pandemiei și care ne-a protejat acum? Eu nu l-am găsit.
Multe lucruri au concurat pentru a ne duce unde suntem acum, e un concurs de fenomene, împrejurări, procese de relativ lungă durată, 35 de ani.
Eu am văzut cum a fost tratată problema testelor standardizate și problemele sistemului de educație de-a lungul timpului. Abia ultimii doi miniștri acceptă situația și ăsta nu-i puțin lucru. Acum mai mulți ani, la exact aceeași prezentare a rezultatelor, cu directorul OECD pe podium acolo, miniștri ai educației criticau testarea.
„Problema noastră este cu volumul mult prea mare de copii extrem de slabi, nu că avem prea puține elite”
- Sunt în interiorul școlii astăzi profesori care au spus (pentru Presshub) că nu consideră testarea PISA relevantă fiindcă ei predau și evaluează altceva, deci testul nu este valid pentru România.
- Exact, au perfectă dreptate. Noi ne concentrăm pe altceva: pe ce nu trebuie!
Cumva, simt că România și ministerul au trecut prin aceleași faze prin care trece un bolnav. Noi îi învățăm pe studenți la Psihologia Sănătății despre asta: când o persoană primește o veste proastă, despre o boală foarte gravă sau incurabilă, trece prin câteva faze: furie, negare, apoi negociere și apoi faza patru e când îmbrățișez problema. Și apoi zici „hai să facem naibii ceva”. Și ăsta e un lucru pozitiv pe care îl pot spune despre actualul minister: că n-a negat problema.
Întrebarea este: apăsăm butoanele corecte cu măsurile ce vor fi implementate? Și opinia mea este că unele din actuala lege a educației sunt potrivite: focusul pe copiii care vin din medii defavorizate, focusul pe alfabetizarea funcțională, fiindcă astea ne trag în jos.
Scorul României nu vine din faptul că sunt prea puțini copii foarte buni, diferența față de alte țări cu care ne comparăm, între 4% și 6%, nu-i teribilă. Avem în schimb extrem de mulți copii foarte slabi. Dacă media OECD e de 20-23% în alfabetismul funcțional, noi avem 45% sau 48%. Deci problema noastră este cu volumul mult prea mare de copii extrem de slabi.
Și în spiritul reformei educaționale făcută de Barack Obama în America „No child left behind” - „Să nu lăsăm în urmă nici un copil”, și la noi nu ar trebui să ne mai concentrăm pe elite.
Elitele o să se descurce fiindcă oricum performanța nu e făcută de școală, ci cu forțele părinților și cu meditații, cu doping de genul ăsta. E și o chestiune de valori și principii în sistem.
Care este misiunea educației în România? Să creeze elite sau să aibă grijă ca toți cetățenii să aibă un start egal în viață? Adică să se niveleze.
PISA arată cât de mare e disparitatea la noi. Adică dacă ești copil născut în mediul rural într-o femeie săracă, ești mort educațional.
Dacă ești copil sărac din mediul rural și sărac din mediul urban, probabilitatea de a accede la educație terțiară, de a avea un salariu supra-mediu în primii 10 ani de activitate, e sub 1%. Adică ești condamnat.
- Din exemplele altor țări, care este termenul realist în care se poate face ceva, se poate crește?
- Estonia a avut nevoie de 20 ani și un pic de ani ca să recupereze.
- Să ajungă în top, nu doar să recupereze…
- Da. Dar Estonia a făcut reformele în anii ‘90. În plus, Estonia e o țară mică, cu un istoric anume.
Noi n-ar trebui să ne comparăm cu Estonia. Estonia e puțin mai mică decât Bucureștiul.
- Atunci poate cu Polonia…
- Exact acolo mă duceam. Polonia este țara cu care probabil ar trebui să ne comparăm. A avut exact același istoric agrar. Nivelul populației analfabete la 1940-1945 era identic între Polonia și România. Același istoric comunist. Este tot o țară mare care e mult mai greu de întors, e ca un vapor din ăla mare, ca un petrolier.
România a avut un singur moment în care a fost întoarsă timona, momentul 1905-1912, adică diversele momente când Spiru Haret a fost ministru al Educației. Și când s-a văzut rezultatul? S-a văzut în perioada interbelică, explozia de intelectuali de atunci, jumătate din ei probabil copii de țărani, pe care nu i-am fi avut astfel, fiindcă Spiru Haret a dus educația la sat.
Deci a durat 20 de ani până să vezi primele generații. Deci o să dureze.
Și eu nu sunt foarte convins că noi apăsăm toate butoanele corecte.
- Care ar fi?
- Văd în legea educației multe lucruri noi apărute, care cu cea mai mare probabilitate se duc în direcția corectă, cum ar fi concentrarea pe alfabetizarea funcțională. Deci pe acea zonă masivă, volumul masiv de copii care nu pot să facă nimic. De ei trebuie să ne ocupăm în mod special.
Dacă oricare din lucrurile care s-au făcut cu vârf și îndesat acum cinci ani, acum zece ani și așa, ar fi avut efect, am fi văzut asta în PISA. Faptul că noi suntem inerți de la o măsurare la alta, îmi arată că între acele două măsurări, noi n-am apăsat butoanele corecte. De vreme ce nu a crescut nimic în ultimii șapte ani cu intervenția făcută, nu mai insista pe ea, nu e nimic acolo, e clar că nu provoacă efect.
Profesorii care pedepsesc elevii prin note „nu sunt suficient de buni”
- Explicați în cartea „Testarea standardizată în educație” că aceste tipuri de măsurători, care se folosesc în multe domenii, inclusiv la analizele medicale, îți măsoară cu foarte mare exactitate progresul. De ce există această rezistență la a evalua standardizat așa cum fac alte țări?
În primul rând, sistemul este rezistent la absolut orice, nu contează cât de bun, de inovativ, fiindcă e atât de osificat. Rezistă la lucruri la care nu-ți poți imagina de ce ar putea să existe rezistență, cum e catalogul electronic.
Deci, de principiu, sistemul va opune rezistență la absolut orice, chiar și fără să aibă un motiv neapărat.
De ce se întâmplă asta? Aș arăta cu degetul la gatekeeper aici - la profesor. Primul motiv este rezistența la tot ce este nou. În al doilea rând există două mari probleme. Și două zone de rezistență.
Dar cum poți să generezi testări de genul ăsta standardizate altfel decât unitar? În alte cuvinte, nu poate doar un profesor să facă asta, o școală sau un inspectorat, ci ministerul. Un profesor nu e format și nu are resursele să facă așa ceva.
Contraargumentele că e îngustă și ne turtește copiii și îi pune în căsuțe și toate lucrurile astea sunt false și pot fi destructurate într-o dezbatere decentă și bazată pe știință și nu pe ideologie.
Se poate dezvolta un astfel de sistem național de testare standardizată și sunt planuri în acest sens care pe de o parte să guverneze testările cu miză mare, Evaluarea națională și Bacul, pe de altă parte să guverneze dispoziția profesorului de a-l utiliza. Dacă îi pui un astfel de sistem la dispoziție, nu ai nicio convingere că o să-l folosească. Și profesorii rezistă și din cauza că au falsa impresie că pierd ceva, pierd din control. Probabil că ultimul control care le-a rămas asupra copilului, la acest moment, în sensul negativ de control, pentru că misiunea ta acolo este să-i animi, să-i motivezi, să le insufli ceva.
În primii mei ani de școală, încă ne mai punea în genunchi pe coji de nuci, ne țineau cu mâinile în sus câte o oră sau ne umileau. Evident că nu mai poți să faci asta. În ultimii mei ani de școală, îți mai trăgea câte o palmă peste ceafă. Evident că nu mai poți să faci nici asta. Ce mai ai în mână ca profesor când ești atât de nerespectat? Și cum poți să controlezi cumva relația? Evaluarea, nota, te ard la notă. De acolo guvernezi dinamica.
În mod special, profesorii care se refugiază acolo sunt cei care nu sunt suficient de buni pentru a guverna dinamica asta între ei și clasă sau ei și un elev. Uneori, elevi dificili, da, nu neg.
O parte consistentă din efort va trebui să meargă în direcția de formare a profesorilor, de obișnuirea lor cu sistemul. Și ăla e momentul în care vor afla că nu e dracul atât de negru și nu există niciun bau-bau acolo.
Foto principală: Eli Driu
