[Cum te simți] Studentă la Psihologie cu tulburare borderline: „Ca viitor psihoterapeut mi-aș dori să ajung în iadul în care se află fiecare și să ieșim de acolo împreună”

Notă: Acest articol conține informații despre automutilare și tentativă de suicid, care ar putea să te afecteze. 
Textul, scris după un interviu și mai multe întrebări ulterioare, este redactat la persoana I, pentru că am considerat că Bianca își poate spune cel mai bine povestea. 

Mama, când se îmbolnăvea, pleca mult de acasă. A primit diagnosticul de tulburare bipolară cu mult timp înainte să mă nasc. La un moment dat, când eram în liceu, fusese plecată mai toată ziua. După ce s-a întors, a început să caute niște CD-uri de la nunta ei cu tata. Nu le găsea. Psihoterapeuta mi-a spus ca, atunci când mama face lucruri din astea, să nu o contrazic, să intru în joc. 

În perioadele ei de depresie o numeam pe mama „normală”. Nu prea stătea cu noi, dormea sau lucra la goblen. Când dormea mai puțin, vorbea mult sau ieșea des în oraș și cheltuia bani, mă gândeam că iar se îmbolnăvește și încep episoadele maniacale, că iar nu-și ia pastilele. Întrerupea tratamentul destul de des. 

M-am oferit atunci să căutăm CD-urile împreună. Brusc, a început să mă acuze că mă prefac că o ajut, pentru că de fapt eu i le-am ascuns. I-am spus că, dacă mai țipă la mine, nu o mai ajut. Atunci s-a apropiat și am fugit în camera mea. Dar n-am apucat să închid ușa. M-a trântit în pat, s-a urcat peste mine și m-a luat la pumni și la palme. M-a și mușcat. Țipam după ajutor, dar aveam geamurile închise și nimeni nu m-a auzit. Simțeam de parcă acolo urma să mor. A trebuit să aștept până s-a calmat, apoi, am chemat poliția și ambulanța și am mers amândouă la spital. 

Mie mi-au făcut vaccin după mușcătură, iar pe ea au internat-o. Niciodată nu mai fusese atât de violentă. Atunci a dat și tata divorț. De când eram eu și sora mea mici, o tot amenința pe mama că divorțează, „dacă nu se face bine”. 

Mama evită să vorbească despre boala ei sau despre ce a făcut în trecut. Când am mai întrebat-o, mi-a răspuns că nu își aduce aminte. Dar nu o cred. Cred că se simte vinovată.

În copilărie am suferit abandonul și aveam multă furie

În iunie, înainte să împlinesc 23 de ani, am primit diagnosticul de borderline. Din adolescență am simțit că ceva e în neregulă cu mine, dar nu puteam să spun ce. Imaginează-ți că nu simți absolut nimic, iar în următorul minut simți totul la nivel 100. Constant ți-e frică să nu rămâi singură și existența ta depinde de o persoană. 

Nu sper că o să existe vreo zi în care să nu am teamă de abandon, dar sper la o zi în care voi ști să gestionez mai bine frica asta. Mi-e greu să accept ce s-a întâmplat în familia mea și îmi fac și mai mult rău dacă încep să mă gândesc că din cauza părinților am borderline azi. 

Din copilărie nu-mi amintesc multe lucruri, doar că am suferit abandonul și că aveam multă furie. Tata lipsea, mama nu era chiar prezentă; lucra ca asistentă la Urgențe și se și interna des. 

Am vorbit foarte mult despre lucrurile astea cu prietenii și la terapie și parcă nu se mai simt reale, parcă altcineva a trecut prin ele, nu eu. 

Psihiatria și tratamentul au schimbat atât de multe în viața mea… Regret că nu am mers mai devreme la psihiatru. Mama îmi spunea să nu mă duc, că m-ar recunoaște lumea și că aș ajunge ca ea, care s-a pensionat pe caz de boală. Anul trecut în noiembrie, înainte de tulburarea de personalitate borderline, am primit diagnostic de depresie (se asociază frecvent cu borderline, n.r.). Mama știe doar despre depresie. Cum să-i explic ce am? Mi se pare că tulburările afective sunt mai ușor de explicat decât cele de personalitate.

Când am învățat la Facultatea de Psihologie despre borderline, am citit criteriile de diagnostic: relații instabile, imagine de sine schimbătoare, frică de abandon, comportamente impulsive precum tăiatul. Mi-am zis: Asta-s eu! E o tulburare? 

L-am amenințat că mă tai și că îmi fac rău 

Primul meu prieten, cu care aveam o relație de jumătate de an, plecase la mare. Îl sunam obsesiv și îi trimiteam mesaje, pentru că era ziua mea și nu-mi spusese  „La mulți ani”. Împlinisem 16 ani. Când în sfârșit mi-a răspuns, a băgat o scuză cum că nu a avut internet sau semnal. M-am enervat atât de tare… L-am amenințat că mă tai și că îmi fac rău. 

Nu mă credea. Am luat un cuțit, m-am tăiat la mână pentru prima dată în viața mea și țipam cu el în telefon. Încercam să-i arăt cât de mult m-a rănit. Mi-a spus că sunt nebună. Din adolescență, m-am obișnuit să mi se zică asta. Dacă afișam emoții mai intense, tata și bunicii din partea lui îmi spuneau că sunt ca mama, că o să ajung „la nebuni”. 

La școală, am fost bullied constant, am fost mereu out of place. Pe lângă faptul că ne certam, prieteniile mele nu țineau mult. Liceul a fost cea mai îngrozitoare perioadă și mă enerva că toată lumea spunea că e cea mai frumoasă. Profesori rigizi, elevi care nu luau nimic în serios, depresie. 

Prima dată când m-am tăiat, m-am speriat de cât de puternic resimțeam emoțiile, dar mai mult aveam o rușine că am ajuns să fac lucrul ăsta. Realizasem că așa am încercat să manipulez pe cineva. A durat una-două zile până am început să gândesc rațional. 

Tăiatul e ceva ce încă fac atunci când am emoții intense. Din mai multe perspective e o calmare. Sunt atât de multe gânduri, cu o viteză atât de mare și nu le pot opri. După ce mă tai, mă concentrez pe tăietură, pe cum curge sângele, să mă bandajez, iar atenția nu mi-o mai îndrept spre gândurile respective. 

Mă rugam de tata să vină acasă și spunea că nu poate, să mai rezist puțin

Nu îmi aduc aminte prima dată când am vizitat-o pe mama la Spitalul de Psihiatrie, dar știu că în clasa a XI-a tata era plecat din oraș și mă forța să merg de două ori pe săptămână la ea. Nu se interna în orașul nostru, ci în Iași, la „Socola”. Era la „închiși’, sunam la ușă și trebuia să aștept o asistentă sau un doctor să îmi deschidă. Mama mă speria când o vedeam, pentru că ori era agitată, ori sedată și abia putea să vorbească. A avut o perioadă de cinci ani în care era internată câte una-două luni pe an. 

Tata lucra ca șofer de TIR. Când se îmbolnăvea mama, mă rugam de el să vină acasă și spunea că nu poate, că mai are nevoie de bani, să mai rezist puțin. De mică aveam o frică să stau cu mama când era bolnavă. 

Mi-am asumat rolul de salvator. Când mama devenea violentă și sora mea era ținta, mă puneam între ele și luam eu bătaia. Și pentru sora mea, cu doi ani mai mică, a fost dificil. A avut câteva episoade depresive, dar e mai funcțională decât mine, nu are tulburare de personalitate. 

Pentru ea eram uneori și mamă, și tată. Alegeam să fac eu treabă în casă și să spăl, iar pe ea o îndemnam să iasă afară. Aveam beneficiul că tata câștiga foarte bine, ne trimitea bani și nu trebuia să gătim, ne comandam. 

Am nevoia de-a ajuta și de-a mă sacrifica pentru multe persoane. Încă nu-mi dau seama care e sursa. Pe de o parte, asta mă ajută să-mi fac jobul – lucrez cu copii la o secție de psihiatrie –, dar pe de altă parte e atât de obositor să nu fii niciodată pe primul loc. 

Inițial mi-am dorit să ajung la Medicină, să devin psihiatru, după ce am fost cu mama prin spitale. Îmi doream să o fac bine. Dar când am mers la psihoterapeut prima dată, în clasa a XI-a, din cauza unei depresii, mi-am dat seama că nu aș vrea să fiu o persoană care te vede lunar și îți schimbă medicamentația. Voiam mai mult de atât, și am ales psihologia. 

Acum știu că nu sunt prea sensibilă sau prea dramatică

Anul trecut am ajuns prima dată la un psihiatru. Luasem cu notă mare licența, intrasem cu notă mare la master, eram în orașul în care îmi doream, în Cluj, și tot nu mă simțeam fericită. Atunci mi-am zis că nu e burnout, cum crezusem. 

Pur și simplu nu simțeam nimic, nu era nici fericire, nici tristețe. Era lipsă de speranță, stăteam în pat, dormeam mult, nu mă spălam, nu prea mâncam. Dar nu plângeam, nu disperam, pur și simplu eram o stâncă. Țin minte că aveam ideații suicidare și ajunsesem să-mi fac și un plan precis de suicid. De atunci nu mi-am mai făcut asemenea planuri. 

Facultatea mea oferă șase ședințe de psihoterapie gratuite pe an, așa că m-am înscris în program. O ședință întreagă terapeuta mea a încercat să mă convingă să merg la psihiatru, pentru că îmi era frică de tot ce-mi spusese mama: că o să mă afecteze un diagnostic, că poate nu o să fiu angajată din cauza asta sau poate o să mă dea afară, că nu o să fiu luată în serios. 

În capul meu era: Da, a avut dreptate toată lumea. Sunt ca mama. O să ajung „nebună” ca mama și ăsta-i primul pas. 

La Psihiatrie, cabinetul medicului la care eram programată era separat de secție. Eram atât de speriată, nu știam ce urma să zic. De ce mă simt așa? Cum mă simt? Până la urmă, a fost un control de numai 15 minute, psihiatrul mă tot întrerupea, mi-a pus diagnosticul de depresie, poftim medicamentele și gata. Am rămas așa dezamăgită. După ce am schimbat câțiva psihiatri, am dat de unul foarte bun, care vara asta m-a diagnosticat cu borderline (se stabilește doar după 18-20 de ani, pentru că până atunci personalitatea noastră încă se conturează, n.r.).  

Psihiatrul, pentru a-i ajuta mai bine pe pacienți, ar putea, de exemplu, să aibă ședințe mai lungi. La psihiatra curentă am stat chiar și o oră și jumătate. A avut timp să pună mai multe întrebări și să ia în seamă și lucrurile care probabil nu îndeplineau toate criteriile pentru un diagnostic, dar mă afectau. 

M-am simțit ușurată că, în sfârșit, cineva ia în seamă tot ce simt. Acum știu că nu sunt prea sensibilă, prea dramatică sau prea ușor de ofensat. Imediat mi se aruncă etichete. Am o boală care cauzează asta. 

Majoritatea terapeuților fug de borderline

Încă iau medicamente pentru depresie. Pentru borderline se dau mood stabilizers (pastile stabilizatoare de dispoziție, nu există tratament medicamentos pentru această tulburare, n.r.), pentru a gestiona un pic emoțiile și impulsivitatea. Am luat și eu mood stabilizers, dar nu am văzut nicio diferență. Am început să iau antipsihotice și m-au ajutat cu luciditatea în gândire. 

Acum fac psihoterapie, dar prin Casa de Asigurări și programările sunt foarte îndepărtate una de alta, iar o ședință durează jumătate de oră. Practic, aș putea să spun că nu fac. 

Majoritatea terapeuților fug de borderline (evită să trateze acești pacienți din cauza complexității tulburării și a progresului lent, n.r.). Îmi aduc aminte că la un seminar de la master s-a vorbit despre tulburare. Au început și profa, și colegii – unii sunt psihiatri care vor să devină psihoterapeuți – să povestească cât de extreme sunt persoanele cu borderline. M-am gândit că nici n-are rost să spun că am borderline vreodată, cel puțin nu în mediul ăsta. 

Din punct de vedere personal, dar și ca terapeut, știu că tulburarea mea e foarte complicată. Multă lume își imaginează o persoană extrem de dificilă, care te sună constant și te amenință că se sinucide. Dar nu e așa. Nici în depresie nu înseamnă să plângi 24 din 7. 

Comunitatea online, grupurile de borderline de pe Facebook sau subreddit-urile de pe Reddit, te ajută mult, pentru că ai impresia că ești singur în asta, având în vedere că e atât de stigmatizată boala.   

Ce m-a mai ajutat? Chiar vara asta am avut un episod intens. Am vrut să sun la antisuicid (linie telefonică gestionată de Alianța Română de Prevenție a Suicidului, n.r.), dar era închisă linia în weekendul respectiv și am sunat la helpline-ul anti anxietate al depreHUB. După ce am vorbit, m-am mai calmat puțin. 

Sunt lucruri pe care și părinții mei ar fi putut să le facă mult mai bine. Mama, de exemplu, să își ia sănătatea mintală mai în serios. să se educe mai mult în privința asta. Nu și-a acceptat niciodată boala și nu a vrut ajutor specializat, a fost foarte puțin la terapie, vreo două ședințe. 

Nici tata n-a înțeles că mama poate ar fi avut nevoie de el, să fie mai mult lângă ea, să nu plece așa des. Psihoterapeuta mea din orașul natal l-a chemat pe tata la ședințele mele la un moment dat, dar el a refuzat. 

Ce aș vrea să vadă alții la mine

Am câteva persoane în viața mea, printre ele e și sora mea, în rest, e o schimbare constantă de oameni. Cu prietenul meu sunt de trei ani, ne-am educat împreună despre ce înseamnă să ai borderline. Prima jumătate de relație a fost foarte intensă, cu multe despărțiri și amenințări din partea mea, până când am început să merg la psiholog. După ce am aflat diagnosticul, el a învățat cum să mă gestioneze, iar eu cum să nu mai fiu atât de impulsivă față de el. 

În comunitatea borderline avem termenul de „favorite person”, persoana de care suntem dependenți. Pentru mine, el e. Încă sunt momente în care lui îi e greu cu teama mea de abandon, când îmi fac idei că o să mă părăsească. Dar e mai înțelegător.  

În ultimii ani, m-am apropiat de mama, ne sunăm zilnic, ba chiar ea mă încurajează să nu vin des acasă, să rămân în Cluj. 

M-am gândit de foarte multe ori dacă aș vrea să am un copil în viitor și răspunsul e nu. În primul rând, fiind studentă la Psihologie, am învățat atât de multe lucruri care ar putea afecta dezvoltarea copilului, încât mi-ar fi frică că, orice aș face, l-ar traumatiza. În al doilea rând, având în vedere că eu am depresie și borderline, mama are bipolaritate, mi-ar fi frică să nu ne moștenească. M-aș simți foarte vinovată. 

Ce aș vrea să vadă alții la mine? Dincolo de problemele astea, aș vrea să vadă că încurajez destigmatizarea tulburărilor mintale. Ca viitor psihoterapeut mi-aș dori să ajung în iadul în care se află fiecare persoană și să ieșim de acolo împreună. 

Notă: În tulburarea bipolară, diagnosticul mamei Biancăi - potrivit DSM 5, manualul elaborat de Asociația Americană de Psihiatrie pentru diagnosticul afecțiunilor psihice - episodul maniacal poate fi precedat sau urmat de episoade depresive majore. Printre criteriile episodului maniacal se numără: sentimentul de grandoare, scăderea nevoii de somn, o activitate crescută. Iar episodul depresiv implică lipsă de speranță, sentimente de inutilitate sau vinovăție exagerate, capacitate de concentrare limitată. 

Tulburarea de personalitate borderline, conform aceluiași manual, se caracterizează prin instabilitate în relațiile interpersonale, imagine de sine schimbătoare și impulsivitate accentuată. Oamenii cu borderline fac eforturi ca să evite un abandon real sau imaginar și au „comportament suicidar recurent sau comportament automutilant”.  

Apariția acestei tulburări de personalitate poate fi favorizată de anumiți factori. De exemplu, expunerea în copilărie la stres prelungit și de faptul că te îngrijește un părinte cu o afecțiune precum tulburarea bipolară, explică Serviciul Național de Sănătate din Marea Britanie. 

Tinerii pot primi diagnosticul de tulburare de personalitate borderline după ce ies din adolescență. „Diagnosticul de tulburare de personalitate, fie ea și borderline, nu se pune la adolescenți, deoarece personalitatea lor e încă în formare până după 20 de ani. Psihiatrii pentru copii și adolescenți pun diagnosticul de personalitate în curs de structurare dizarmonică și, unde este cazul, adaugă comportament opoziționist, impulsivitate crescută, tentative de suicid”, spune, pentru Școala 9, Anca Răducan, psiholog și psihoterapeut cu formare în terapie dialectic-comportamentală, concepută pentru tratarea persoanelor cu borderline. 

Unde poți să suni sau să trimiți un mesaj fără costuri când ai nevoie să vorbești cu un specialist în sănătate mintală:

- Teen Line - depreHUB: 0374.461.461 (Oricând);

- Telefonul Copilului: 116111 (De luni până vineri între 08:00 și 20:00, respectiv sâmbătă și duminică de la 10:00 la 14:00). Pe lângă linia telefonică 116111, există și aplicația mobilă Happygraff pentru Android și mailul vorbestecunoi@telefonulcopilului.ro;

- ARPS: 0800 801 200 (Vineri, Sâmbătă și Duminică, între 19:00 – 07:00). E-mail sos@antisuicid.ro (Oricând).

Citește și:

Cum îi ajută un consilier școlar din Bacău pe adolescenții care au avut tentative de suicid

O adolescentă povestește cum face față anxietății și atacurilor de panică

Psiholog, despre sănătatea psihică a adolescenților în pandemie