[Ideo Ideis] De ce teatru?

[Ideo Ideis] De ce teatru?

Zece adolescenți din trupele participante la Ideo Ideis povestesc ce au descoperit despre ei urcând pe scenă și încotro vor să se îndrepte după această experiență.

14.08.2018

de Nicoleta Rădăcină, fotografii de Larisa Baltă

Fie că au intrat în trupa de teatru a liceului din curiozitate sau din întâmplare, pentru că se îndrăgostiseră de cineva din trupă sau își căutau prieteni cu care să-și împartă timpul în pauze, adolescenții actori cu care am vorbit nu regretă nicio secundă incursiunea lor în lumea teatrului. Pentru că le dă șansa să meargă la festivaluri de teatru ca Ideo Ideis, care a ajuns la a 13-a ediție (6-12 august), unde cunosc oameni diferiți de ei, învață toleranță și empatie, dar și pentru că îi dezinhibă și îi ajută să atingă cea mai bună versiune a lor. Nu toți se pregătesc să devină actori profesioniști, dar sunt gata să fie „oameni” în orice domeniu ar ajunge.

Iată cum se raportează câțiva liceeni și absolvenți de liceu la pasiunea care îi ține ocupați și fericiți în anii de liceu.

Maria Guțu, 18 ani, trupa Amprente din Brașov

A intrat în trupă în clasa a IX-a pentru că auzise că sunt niște puști cool care fac teatru – „cool într-un mod misterios, nu toată lumea știa ce fac, unde pleacă vara sau unde pleacă atunci când dispar de la școală”. Teatrul i-a oferit niște experiențe pe care altfel nu ar fi avut șansa să le trăiască. Fără teatru, n-ar fi întâlnit atâția oameni diferiți ca la festivaluri, n-ar fi avut discuții profunde în colțuri slab iluminate, noaptea târziu. „Înainte să vorbesc, eu îmi fac foarte multe scenarii și mă gândesc ce s-ar putea întâmpla dacă zic x sau y. Teatrul mi-a oferit mai multe vieți, ale personajului, în care nu mai gândesc ce gândesc eu, ci ce gândește personajul.” Mariei îi place să joace personaje care interacționează mai mult cu cei de pe scenă pentru că atunci apar chestii neprevăzute – colegul poate schimba o replică, totul e mai spontan și mai greu. Experiența într-o trupă de teatru a ajutat-o să fie mai liberă în mișcări, să nu se mai simtă crispată, să exprime mult folosindu-și propriul corp. Își dorește să dea la o facultate de teatru în Londra, proces de care s-a apucat deja.

 

Irisz Kovacs, 18 ani, trupa Brainstorming din București

Irisz a ajuns la audițiile trupei Brainstorming din întâmplare. Pe vremea aia făcea dans de performanță și știa că nu le poate întreține pe amândouă. „Nu se punea problema să rămân, dar m-am dus dintr-o ambiție personală – că știam că se intră foarte greu.” Teatrul i-a cuprins viața din clasa a X-a, pentru că i-au plăcut foarte mult oamenii. Nu-i plăcea să joace și nu și-a pus problema pe atunci că ar putea să facă scenografie sau regie, însă lucrurile s-au schimbat în ultimul an. Și-a dat seama că, dintre toate lucrurile pe care le făcea în Brainstorming, cel mai mult iubea să disece textul, să-l discute, să se gândească la ce abordare ar trebui să aibă. „Eram chitită să vin cu idei și să lupt pentru ele, să le introduc cumva pe tot parcursul spectacolului.” I se pare fascinant să gândească o acțiune și un concept care să ajungă live pe scenă, totul dintr-o idee pornită în creierul ei. O incită foarte tare să ia un text și să se gândească la el – „eu ce aș face cu chestia asta?”.

A intrat la Regie de teatru la Cluj, însă nu ia foarte în serios facultatea, nu consideră că peste trei ani va fi un regizor de teatru. Se așteaptă să primească niște cunoștințe teoretice de teatru „pe care pot să le fac maglavais cu ideile pe care le am eu acum în cap și să iasă ceva”. Știe că are nevoie de rețete doar ca să ajungă în punctul în care poate renunța la ele.

 

Alexandra Mandraburcă, 18 ani, trupa Drama Club din Botoșani

A intrat în Drama din nevoia de a-și face prieteni la liceu în clasa a IX-a. Deși era destul de timorată și introvertită, crede că au acceptat-o pentru că au văzut potențial – așa cum i s-a revelat și ei pe măsură ce-a trecut timpul. Fără teatru, probabil ar fi fost acasă și s-ar fi uitat la seriale. Crede că teatrul ajută pe oricine să se accepte așa cum e, să-și iubească complexele, să scape de ele – pentru că e nevoie să te asculți cu adevărat și să fii împăcat cu tine ca să poți juca. „Ca adolescent e foarte important să te iubești”. Până anul acesta, n-a avut parte de roluri principale, intra maximum două minute pe scenă și dădea tot. Îi place să interpreteze personaje cu vârstă apropiată de a ei pentru că e un fel de a explora propriile dileme în alt mod. „Cred că e foarte important să te întrebi de ce atunci când interpretezi un rol. Să înțelegi de ce merge singură acolo, de ce gândește asta.” Deși iubește teatrul, se confruntă cu scepticismul familiei, așa că se gândește și la posibilitatea de a vira spre o facultate de Drept.

 

Daria Pentelie, 19 ani, trupa AS din București

Cu un bunic care a vrut în adolescență să dea la Teatru și un tată care a jucat în trupa Podul, Daria a făcut încă din clasa a VII-a cursuri de actorie, ca să-și regleze dicția. A continuat cu cei din trupa AS din clasa a IX-a pentru că îi văzuse în câteva spectacole și i s-au părut foarte buni. Făcând fișa fiecărui personaj, făcea inevitabil niște paralele între personaje și ea însăși, „uite, ea a făcut așa în situația dată, probabil eu aș fi reacționat invers” – așa a învățat să se cunoască mai bine. Se analiza de fapt pe ea, iar asta o ajuta să intre în personaj. „M-am dezinhibat mai tare.”

Dacă în viața de zi cu zi are impresia că e o tipă funny, pe scenă iubește rolurile dramatice, „care se duc așa adânc”. O intrigă ce macină personajul respectiv, cum a ajuns să acționeze în felul ăla, de ce îl rod niște decizii. A avut trei roluri mari de-a lungul a patru ani, iar în toamnă dă admiterea la Facultatea de teatru, la UNATC.

 

Anamaria Rusu, 16 ani, trupa Atelierul de teatru Botoșani

Era în clasa a VI-a când s-a înscris în trupa de teatru și a fost întotdeauna cea mai mică dintre colegi. Primul ei festival a fost Ideo Ideis, pe când avea doar 13 ani. Nu crede că ar fi ajuns atât de „vorbăreață și deschisă spre orice” dacă n-ar fi fost teatrul. A ajutat-o să accepte felul de a fi al oamenilor din jurul ei și să empatizeze. Își amintește că Fata din curcubeu, o piesă despre o femeie a străzii care își spune povestea trecătorilor nepăsători, i-a dat peste cap toate percepțiile. Despre lume, despre cerșetori, despre nepăsare. A fost șocată și i-a venit greu să se racordeze din nou la toate lucrurile din jurul ei. Teatrul a învățat-o că „indiferent cât de diferiți suntem între noi, toți ajungem într-un punct comun, în care trebuie să ne înțelegem”. „Teatrul m-a făcut să înțeleg care e punctul ăsta comun”, la care se ajunge mereu prin empatie. Va încerca să transforme pasiunea pentru teatru într-o meserie de actriță.

 

Andrei Dongo, 18 ani, trupa Acting UP din București

A intrat în trupă în clasa a IX-a din curiozitate, „cum ajungi să fii pe scenă? care e procesul?”. N-a primit text din prima și a fost surprins că există atâtea joculețe de dezvoltare personală. Deși mereu i-au plăcut provocările și a făcut o mulțime de sporturi – de apărare și contact, fotbal, handbal, baschet, karate, judo – nu s-a ținut de niciunul pentru că toți din echipe erau individualiști. La repetițiile de la teatru a descoperit că oamenii pot fi și săritori. „Nu-mi ieșea o chestie la repetiție și am fost tras de mânecă de un tip, să-mi explice niște lucruri. Mi s-a părut super tare că o persoană mai mare vine să-ți explice în loc să te lase să suferi.” Teatrul i-a dat încredere și curaj. L-a făcut om, nu actor. Dacă are ceva de zis, poate acum să-și impună punctul de vedere. În schimb, nu crede în personaje. „Sunt vorbe scrise de cineva, vorbe pe care tu le treci prin filtrele tale de gândire. Ce fac eu acolo e să fiu vulnerabil.” Crede că teatrul pentru adolescenți ar trebui să însemne „să-l asculți pe cel din fața ta, să gândești ce spui și să fii tu, să nu te prefaci că ești altcineva”.

 

Robert Onofrei, 18 ani, trupa Atelierul de Teatru Botoșani

Robert a ajuns să facă teatru „din greșeală”. Era îndrăgostit de o fată din aceeași clasă cu el, iar când ea l-a întrebat dacă vine la regruparea trupei Atelierul de Teatru, a spus imediat „da” – deși habar n-avea despre ce vorbește. Nu se aștepta să-i placă așa de tare, a început rapid să se certe cu părinții ca să-l lase să stea cât mai mult cu trupa.

Fără experiența teatrului crede că n-ar fi avut deloc toleranță. N-ar fi învățat să accepte oamenii așa cum sunt, s-ar fi speriat de tot ce i se oferă „pe tăvița asta numită viață”. Spre exemplu, s-a înscris să prezinte un bal al bobocilor într-un an. „Dacă nu era teatrul, în situația asta nu m-aș fi pus sub nicio formă.” Îi place teatrul pentru adolescenți pentru că vorbește despre ce se întâmplă cu ei, ce se întâmplă la școală, despre revoltă, pe care probabil nu ar fi exprimat-o altfel decât într-un rol, ca să nu-și creeze probleme. Robert dă în toamnă admiterea la Facultatea teatru, la UNATC.

 

Elena Smîntînă, 18 ani, trupa Brainstorming din București

A intrat în contact cu teatrul în urmă cu patru ani la un festival din Timișoara, unde ajunsese pentru un workshop de grafică. Acolo a recunoscut fețe familiare din liceu, oameni din trupa Brainstorming. Îi plăcea cum se îmbrăcau și ce vibe aveau, dar îi era rușine să vorbească cu ei, doar îi urmărea. În clasa a X-a și-a făcut curaj și a dat o audiție pentru trupa de teatru. A intrat și a început să se implice – în teatru, în relațiile cu oamenii din jur, în viață. Înainte de Brainstorming era introvertită și nu-i plăcea să lucreze în echipă. Acolo a început să regizeze spectacole împreună cu echipa, se ajutau unii pe alții și totul funcționa. „Într-o trupă de teatru trebuie să scoți din tine, să arăți cum ești tu.” Îi plac rolurile principale complexe pentru că o angrenează pe tot parcursul spectacolului și o fac să se simtă responsabilă. „Și obosită. Dar îmi place mult să fiu obosită de la teatru.” La facultate se va întoarce la prima iubire, grafica, deși nu renunță să meargă la spectacole și la festivaluri, acolo unde se poate.

 

Antonia Scutaru, 17 ani, trupa Atelierul de Teatru din Botoșani

A auzit de audițiile pentru  Atelierul de Teatru și s-a dus. Deși nu se aștepta să rămână, s-a îndrăgostit de oameni și nu a mai plecat. Cu cei din trupă a experimentat și certuri și „iubire la cel mai înalt nivel”. Spune că fără experiența teatrului ar fi rămas mult mai aeriană și superficială.

Îi e mai ușor să joace personaje îndepărtate de personalitatea ei pentru că nu îi place să se autoregizeze. „În momentul în care regizorul întreabă cum ai face tu în situația asta, te gândești mult mai mult decât cum ar face personajul tău.” Nu știe dacă va da la teatru la facultate pentru că i se pare o lume complicată și greu de dus – „contrastele sunt mari în lumea teatrului”. Și-a dorit să nu ajungă să se îndrăgostească de mediul acesta pentru că a văzut cât a suferit fratele ei când părinții nu l-au lăsat să meargă la facultate la teatru, așa că a ajuns să facă inginerie de instalații. Deși ai ei și-au mai schimbat părerea între timp și crede că ar fi mai permisivi cu ea, se mai gândește ce va face. „Orice ar fi, o să dau la ceva mai liber, probabil arte.”

 

Sabrina Lupu, 16 ani, trupa Amprente din Brașov

Face teatru de un an și cel mai mult o impresionează legătura care se formează între membrii unei trupe. A realizat rapid cât de mult se poate atașa de anumite persoane – a experimentat foarte mult „sentimentul ăsta de trăire”. Dincolo de faptul că o ajută să creeze masca unui personaj și să deprindă niște abilități teatrale, atelierele de teatru cu trupa au transformat-o într-o persoană mult mai controlată, mai răbdătoare, mai concisă. Se concentrează mai bine timp îndelungat și vorbește mai fluent și apăsat. A învățat să se deschidă în fața oamenilor, adică să scape de rușine și de teamă. „E o finisare a noastră ca persoane, ne ajută să ne cunoaștem pe noi și să interacționăm cu persoane noi.” Are emoții mai mari cu fiecare spectacol, dar spune că sunt niște emoții ciudate. Într-un fel, o calmează. Știe că nimeni nu o s-o judece pe scenă. „Nu sunt eu acolo, eu doar interpretez un rol.”

Larisa Baltă

Fotografă

Și-a cumpărat primul aparat foto de ciudă, după ce-a scăpat în râu unul primit cadou, și de atunci tot caută fotoreportajul vieții.

Nicoleta Rădăcină

Reporter

Reporter la început de drum, #peteren și social media. În timpul liber își schimbă culoarea la păr ca pe dresuri.

CUVINTE-CHEIE

adolescent teatru vacanță

Utilizăm cookie-uri și alte tehnologii similare necesare funcționării site-ului, analizării performanței, pentru a-ți oferi conținut personalizat după interese și preferințe, precum și pentru activitatea noastră de publicitate online. Detalii despre despre cookie-uri și gestionarea lor in Politica de Cookies
Accept toate cookie-urile