E ceva neașteptat în spatele fiecărui lucru. E „restul” lui. Nimeni nu trăiește pentru el. Dar târziu, când arderea lucrurilor s-a sfârșit, el rămâne lângă tine intact, ca un dar nesperat al vieții acesteia miliardare - Constantin Noica
A fi premiant este un traseu complex, compus din cei mai mărunți și numeroși pași. Totuși, unicitatea și frumusețea acestora sunt incontestabile.
Îmi amintesc cu drag de întâile festivități de premiere. Strigarea șefului de promoție. De fapt, nici nu știam ce înseamnă propriu-zis acest titlu. Mă întreb dacă știu acum, căci astăzi vă vorbesc din această poziție și încă mă aflu într-o continuă căutare. A sinelui ori, poate, a acelui ceva ce lipsește din a deveni forma noastră ideală.
De-a lungul gimnaziului, am crescut în multe privințe. Am învățat să văd lumea așa cum este. Să o simt așa cum este. Să o înțeleg așa cum este.
Am râvnit la excelență nu pentru perfecțiunea aparentă, instantanee. Nu pentru o poză. Nu pentru un renume trecător. Mi-am dorit performanța din tot sufletul. Mi-am dorit să strălucesc, să devin o stea. Nu un om cunoscut, ci unul care să ofere căldură și lumină. Am vrut și încă vreau să strâng orice literă, să cunosc cât mai multe. Slăbiciunea mea, cuvintele. Fiecare are lumea lui, o realitate secundară unde se teleportează atunci când viața devine prea dificilă. Pentru unii e matematica. Ori jocurile video. A mea a fost literatura. Căci prin citit am ajuns cine sunt în prezent. Și cine voi ajunge în viitor.
Am învățat că fiecare este protagonistul propriei vieți. Pentru mine, dar și pentru restul colegilor mei, se apropie finalul unui capitol. Am fost personaje principale, dar și secundare din poveștile altora.
Am străbătut un drum complicat, asemenea celui din basme. Am trăit alături de voi toți o poveste, una despre elevii misterioși și energici ai unei școli lipite de o gară. Și nu e cumva trenul simbolul schimbării, al călătoriei? Așa am ajuns împreună.
Ne-am învățat unii pe alții să fim oameni, cu bune, cu rele. Poate nu ne vom mai reîntâlni. Dar nu contează. Suntem vii în sufletele fiecăruia. Cum am putea uita o viață?
Indiferent de cine am fost, sunt și voi deveni, am fost întru totul devotată respectului. O trăsătură universală, ideală, care cuprinde puțin din fiecare trăire și gând, considerată de către mine soluția oricărei dileme de-ar fi găzduită de noi toți. De când mă știu urmez proverbele românești, căci ele nu mint. Fii modest, cinstit. Generos. Renunță la mândrie, primul păcat. Nimic din ceea ce înfăptuiești nu se pierde în zadar, ai un viitor în față, plin de oportunități, depune un efort în numele său. Evită cu meticulozitate egocentrismul. Oferă ce vrei să primești. Iar eu încerc și iar încerc. Nu vorbesc, mai întâi ascult de două ori, apoi gândesc de trei ori.
În acești patru ani am avut șansa să cunosc lumea prin întâlnirea și cunoașterea profesorilor, a colegilor, a tuturor celor care mi-au dăruit din lumina lumii lor. Cadrele didactice mi-au dezvăluit fragmente din identitatea viitorului adult. Colegii au fost, în felul lor, lângă mine. Nu vreau să îmbrac experiența gimnaziului într-o haină desăvârșită. Am vărsat și lacrimi, am trăit nu singurătatea, ci însingurarea. O diferență majoră între cele două. Cei patru ani mi-au demonstrat că, întotdeauna, cuvintele sunt mai puternice decât faptele: ele te pot ridica, dar în același timp, te pot lovi adânc, pe nesimțite. Mi-am oferit sufletul întregii lumi. Unii l-au acceptat, oferindu-mi în schimb cunoștințe și zâmbete. Și le voi fi etern recunoscătoare. Alții i-au lăsat urme adânci prin vorbe, gesturi nepotrivite. Ori, în unele cazuri, prin absență. Nu las niciun regret în urmă, căci, prin fiecare întâmplare, mi-am dezvoltat sinele. A fost greu de acceptat; nu că nu voi fi prietena tuturor, ci că aș putea răni pe cineva, chiar și pe cei ce m-au rănit la rândul lor. Gimnaziul va rămâne, în sufletul meu, pentru veșnicie, o perioadă tumultoasă, a transformării. Am învățat taina din fiecare lucru, nu conta natura sa, luminată sau ba. Am învățat să fiu sinceră, generoasă, atentă, eu însămi.
În final, țin să adresez ultimele mulțumiri persoanelor care m-au sprijinit în acest lung drum care se oprește astăzi la o răscruce. Întâi de toate, rostesc un sincer „mulțumesc!” familiei mele. Nu este deloc clișeic să reprezinte totul pentru mine. Mama, tata, fratele, bunicii, mătușa care mi-a fost sora mai mare… Ei toți sunt soarele lumii mele. Iar o asemenea dragoste nu te face slab, ori, cum am mai auzit, orb. Te întărește. Te ghidează într-o lume necunoscută. Și-ți sunt alături, la bine și la greu.
De asemenea, le adresez sincere cuvinte de recunoștință profesorilor. Pilonii gimnaziului, ei nu m-au îndrumat numai pe mine, ci pe toată generația prin valurile tulburi ale școlii generale. Timpul este ireversibil, însă momentele magice petrecute în compania cadrelor didactice vor rămâne. Vor rămâne și încurajările, întâmplările pline de haz, poveștile abundând a tâlcuri, învățămintele. Ei au fost primii care ne-au ținut în picioare în fața marilor schimbări, urmărindu-ne salturile de la copilărie la adolescență și care în tăcere veghează și peste noi, adulții din viitor.
Școala înseamnă, pentru noi toți, cunoaștere, iubire, prietenie. Fiecare o cunoaște prin alte cuvinte, dar finalul va fi același. Nu o notă perfect rotundă, nu un teanc de diplome, nu o supraapreciere, niciuna dintre acestea nu fac parte din definiția succesului. Relevantă este pasiunea depusă în numele studiului, plăcerea de a deschide o carte pentru a descoperi noul din spatele fiecărei litere.
A fi premiant înseamnă să-ți deschizi ochii, să privești în jur și să înțelegi adevărul din spatele fiecărui lucru. Premiant ajunge cel care își mărturisește dragostea pentru carte și care va plasa școala în edenul sufletului. Acolo vreau să adăpostesc și eu anii gimnaziului, în ramele de lumină ale inimii mele.
