Dragă Corina de la catedră,
Probabil găsești această scrisoare sub un teanc de lucrări pe care trebuie să le corectezi până mâine și îți propui să o citești în cele zece minute care ți-au mai rămas până îți vin elevii la meditație. Vor mai exista meditații atunci? Cred că da, zece ani nu sunt atât de mulți pentru o schimbare radicală de sistem. Ești profesoară de română. Nici nu știi cât mă bucur că e așa! De fapt, s-ar putea să știi. Pentru că indiferent câte lucruri s-au schimbat în cei zece ani care ne despart, am certitudinea că, uneori, îți amintești zâmbind de mine și că, atunci când ți-e greu, unul din impulsurile de a merge mai departe are vocea timidă a elevei care ai fost și care te asigură că o faci, prin ceea ce ești acum, nespus de mândră.
Sunt multe întrebări pe care aș vrea să ți le pun și la care, înțeleg, totuși, că nu voi putea primi un răspuns. Are și timpul regulile lui, iar scrisorile dinspre viitor înspre prezent nu sunt permise. Sau posibile, încă. Poate că e mai bine așa. În orice caz, cred că sunt câteva lucruri pe care le știu despre tine. Ca să-ți demonstrez că am dreptate, voi începe prin a spune că știu cum te-ai îmbrăcat la titularizare: ai purtat bluza aceea albă, cu dungi albastre și mâneci roșii, pe care ai luat-o prima dată la olimpiadă în a VI-a și, apoi, la toate concursurile importante. Nu mă îndoiesc că încă îți mai vine, la fel cum sunt convinsă că nu ți-a păsat cât de uzată și decolorată e. Mai știu și că ai scris lucrarea cu un stilou negru chinezesc, cel pe care l-ai folosit și la Evaluarea Națională, și la BAC, și la olimpiade, probabil și la examenele de la facultate. Și deși nu am putut fi în sală să te văd, știu că ai sărutat penița după ultima frază scrisă. Unele lucruri nu au cum să se schimbe. Unele obiecte nu au cum să se strice, dacă le iubești. Sau doar copilul idealist din mine mai crede asta?
Ești profesoară de română, de asta cel puțin sunt ferm convinsă. Ai cinci ani vechime în învățământ, tocmai ți-ai dat Definitivatul și încă arăți mai copil decât majoritatea elevilor tăi de liceu. Te trezești în fiecare dimineață la 6, bei o cană mare de cafea și, în ciuda fricilor de la cei nouăsprezece ani pe care îi am eu acum, ai carnet și conduci singură spre școală. Pe drum, privești pe geam spre colegiile mari. Îți promiți în gând că într-o zi vei ajunge să predai la unul din ele, dar nu mai grăbești etapele, pentru că ai învățat să ai răbdare cu timpul de dinăuntrul și de din afara ta. La olimpiada de română din clasa a VIII-a, te speria concurența de 300 de elevi pe un singur loc la etapa națională. Treptat, te-ai obișnuit că povestea se repetă an de an pentru câte un post la o școală bună din oraș. Cu locul al doilea nu ai reușit încă să te obișnuiești.
Mi-e teamă că multe lucruri din viața ta nu sunt așa cum mi le imaginez eu acum, că nu e ușor să te descurci cu puțin peste salariul minim pe economie și că uneori te gândești cum ar fi fost să fi ales medicina sau informatica, la fel ca majoritatea colegilor tăi. Știai foarte bine în anul când ți-ai depus dosarul la Facultatea de Litere că un profesor debutant lua 2400 de lei pe lună.
Zece ani și două cicluri electorale mai târziu, dacă nu se întâmplă o minune în societatea românească, poate vei avea undeva la 4000 de lei pe lună net. Dar și eu de azi, și tu de peste un deceniu suntem oameni de litere, cine stă să calculeze indexarea cu rata inflației, vechime, sporuri?
Ceva îmi spune că oricât de dură pare realitatea în unele zile, nu ajungi niciodată la punctul în care să regreți drumul pe care ai pornit. Cine alege o carieră, o viață, doar pentru bani? Știi, în adâncul sufletului, că ești visul împlinit al elevei de clasa a XII-a care aștepta cu nerăbdare să vină momentul orelor de voluntariat și să mai țină o lecție de pregătire pe Skype sau pe Zoom cu elevi din țară. Ești visul meu împlinit. Și sper că încă mai zâmbești atunci când, după un examen luat cu bine, un elev te sună să îți spună cât de mult te iubește. Dacă s-a pus în aplicare feedback-ul semestrial acordat de elevi, sper din toată ființa că primești comentarii la fel de frumoase cum primesc eu acum de la cei pe care îi ajut.
Nu mă simt în măsură să îți dau vreun sfat. Dar vreau să-ți amintesc, de exemplu, că la o lună după BAC deja nu mai ții minte metodele de integrare. Comentariul de la „Moara cu noroc” îl mai știi doar pentru că ți-a plăcut literatura, dar cu siguranță foștii tăi colegi nu îl mai știu. În schimb, am dreptate dacă spun că, oricât de puțin ai rezonat la început cu gramatica, încă nu ai uitat chipul zâmbitor pe care domnul profesor ți l-a desenat pe prima teză din clasa a V-a? Și că aceea a fost, de fapt, cea mai puternică motivație pentru toate performanțele care au urmat? Și greșesc zicând că orele de geografie din gimnaziu ți-au rămas, chiar și în viitorul îndepărtat din care mă privești, cea mai importantă lecție despre ce înseamnă să îți asumi o vocație și să o faci să rodească în cel de lângă tine? Despre pasiunea pentru chimia organică și despre vibrația nopților în care nu îți era niciodată prea somn pentru încă o problemă, chiar dacă aveai tema deja terminată, nu mai există ceva ce să pot spune, la cât de multe știm deja amândouă...
Îmi doresc să fii, dacă poți, profa care îi spune elevului „mediocru”, „de 7” cât de mult crede în el și în povestea lui, profa care inspiră și care se lasă inspirată, la rândul ei, de frenezia tinereții din jur. Sper că trăiești acele vremuri în care nu mai există elevi „de 4” și „copii problemă”, în care sistemul a înțeles că fiecare suflet își trăiește în propriile condiții parcursul formativ și evoluează în ritmul lui unic și irepetabil.
Am încredere că nu notele mici vor fi mijlocul prin care îi vei convinge pe elevi că limba română este frumoasă și merită învățată. Ce putere are o notă de patru în comparație cu lumina unei priviri sau cu încrederea unei strângeri de mână?
Iar dacă programele îți mai permit, te rog mult, mult să nu le vorbești adolescenților din fața ta doar despre substantiv și despre Eminescu. Spune-le despre cărțile care schimbă vieți, învață-i să povestească despre idealurile în care cred și despre cele cu privire la care sunt nesiguri, ajută-i să găsească sensul și bucuria anilor pe care îi parcurg. Rămâi acolo, gata să lupți pentru visul lor atunci când ei nu vor mai găsi puterea să o facă. Cândva, toate lucrurile astea vor conta cu adevărat. Pentru Corina de 19 ani, cel puțin, ele contează...
Nu vreau ca scrisoarea pe care ți-o scriu să pună presiune pe tine, cu siguranță nu duci lipsă de presiuni. Or mai fi inspecții școlare în 2031? Directori de școală nepăsători? Colegi de cancelarie care îi privesc ca pe o amenințare pe cei care fac mai mult sau fac totul pentru elevii lor? Dar pentru că știu și că nu rămâi niciodată insensibilă la scrisorile din trecut, am simțit nevoia de a-ți trimite un mic gând de încurajare, o mică lumină, de a-ți spune, în fond, cât de mult cred în tine. Te așteaptă, de acum, testele de pe masă, ți-am răpit deja destul timp. Și, totuși, există secunde, ore, ani care să poată măsura distanța dintre două bătăi de inimă?
Cu drag,
Corina din bancă
1/3
