Dintre lucrările publicate de Florin, amintim doar cea mai recentă carte „Petarde și pocnitori. Poveste de sărbători”, dar și continuarea celebrei serii cu îndrăgitul pinguin Apolodor („Apolodor pe crestele Carpaților”, „Hai pe Lună împreună”, „Descoperim cu Apolodor, în Deltă, păsările-n zbor”, „Cartea albă cu Apolodor sau Apolododecameronul”).
Interviul a fost realizat în cadrul cercetării „Cum le dau poveștile idei copiilor - Îmblânzirea spiridușului capricios al creativității”, pentru documentarea căreia am discutat cu mai mulți specialiști, dar și cu scriitori români care scriu pentru copii și, în același timp, susțin și cursuri de creative writing. Lucrarea a fost prezentată în sesiunea din iulie 2023, la Facultatea de Psihologie și Științele Educației - Universitatea din București, în cadrul programului masteral „Învățare, inovare și coaching în educație”.
- Spune-mi, pe scurt, ce presupun atelierele pe care le susții.
- Atelierele mele conțin exerciții de scriere creativă pornind de la lucruri concrete, în spatele cărora tind să ascund noțiuni teoretice. Îi învăț să scoată cuvintele și enunțurile din montura lor banală, să reascută cuvintele.
Un exercițiu cu care avem rezultate foarte bune este să povestească un eveniment de rutină din perspectiva unui extraterestru, care a ajuns pentru prima dată pe Terra și pentru care consumarea unui cornet de înghețată este un act cu totul bizar. Dacă reușesc să transmită bizareria asta, au făcut deja un pas spre eliberarea de clișee.
Cred că e foarte important să îi ajuți pe copii să se elibereze de clișee. Mulți chiar sunt selecționați pentru tabără pe baza unor texte foarte bune și observ că sunt încă marcați de acel caiet de expresii frumoase, care nu există ca atare în toate școlile, dar la mulți există.
Un caiet în care li se dictează expresii frumoase, de folosit în compuneri, pe care sunt încurajați să le folosească atunci când scriu și uneori chiar sunt depunctați pentru că nu au folosit expresiile respective.
Acest lucru nu este neapărat traumatizant. În „Povestiri de pe Calea Moșilor”, scriitoarea Adina Popescu povestește că în clasele primare, dar și la început de gimnaziu, avea acest caiet, de care era foarte mândră și pe care îl completa și pe cont propriu, nu numai cu expresiile dictate de învățătoare și de profesoara de română. Ei, iată că ea nu a căzut victimă. La un moment dat și-a dat seama că este absurd, mărturisește ea, și a renunțat la caiet, dar practica există și mulți dintre copiii care vin din diverse școli, copii cu rezultate bune, copii care excelează la scris, au încă tendința să folosească aceste expresii și e un reflex care s-a instalat în pofida copiilor și a preocupărilor lor.
Nu neg bunele intenții ale profesorilor care îi îndeamnă pe copii să colecționeze metafore, pe care să le folosească în propriile texte, dar în multe cazuri efectul poate să fie catastrofal.
„Scrisul n-ar trebui să fie lipsit de umor”
- Crezi că metaforele acestea inhibă creativitatea copiilor?
- Luate ca atare, da. Dar copilul poate fi învățat să gândească metaforic.
Expresii ca „răsare soarele”, „creștetul muntelui”, „poalele dealului” și așa mai departe, toate sunt tentative de a încerca să-ți definești și chiar să îți însușești, prin cuvinte, o realitate pe care nu o stăpânești, n-o înțelegi, n-o poți explica.
De aici toate poveștile cu tunetele și trăsnetele manipulate de Zeus sau de alți zei similari lui. De aici povestea noastră, care circulă până în ziua de azi, cu carul Sfântului Ilie, care explică aceste fenomene atmosferice.
Metafora este sămânța unei povești, dar e o mare diferență între perceperea spontană a situației exprimată metaforic și folosirea ei de-a gata.
Pe de altă parte, mi se pare că este esențial ca scrisul - eu aș zice la toate vârstele, dar asta este părerea mea personală, subiectivă -, n-ar trebui să fie lipsit de umor. Chiar în cel mai grav text, umorul este esențial ca supapă pentru abilitarea cititorului de a merge mai departe.
Un exemplu celebru în acest sens este scena cu portarul de la porțile Iadului din Macbeth; scena este de un comic burlesc și apare imediat după crima care marchează spectatorul. Shakespeare intuia și el probabil că umorul este esențial.
Făceam (în tabere) exerciții de produs texte și contexte umoristice, ironice, parodice. De exemplu, copiii au de ales un produs căruia să-i facă reclamă într-un discurs care să rezoneze cu limbajul teleshoppingului. Am obținut niște texte de-o maturitate și de-o profunzime absolut surprinzătoare.
Discursul „care îți tocește sinapsele”
Mi-am dat seama că acești copii au fost expuși genului de discurs, care cred că îți tocește sinapsele până la urmă, dar s-au eliberat de asta prin ironie. Am văzut că sesizaseră toate întorsăturile de frază, în esență caraghioase, dar pe care nu le percepi ca atare când urmărești serios sau indiferent. Schimbarea asta de perspectivă i-a ajutat să devină foarte creativi.
Apoi, un exercițiu pe care îl fac cu mare plăcere și care poate avea forme foarte variate, este reciclarea. Dintr-o dată, copilul are ocazia să se raporteze la un text consacrat și să intervină creativ în crearea lui, în modificarea lui de perspectivă. Povestirea aceluiași text din perspectiva unui personaj chiar secundar sau altminteri ignorat, chiar din perspectiva unui obiect, asta pur și simplu le inflamează creativitatea și bineînțeles că raportarea permanentă la textul de pornire le dă curaj. O asemănăm câteodată cu roțile ajutătoare de la bicicletele pentru copii. Știu că n-au ce greși pentru că textul există, ei au o platformă pe care să aterizeze în siguranță, dacă se poticnesc, și lucrează, de cele mai multe ori, absolut neinhibați.
Alt exercițiu pe care-l fac cu ei, nu e atât un exercițiu de scriere, cât un exercițiu de lectură. Îmi place să lucrez cu un text foarte comun, foarte tocit, „Capra cu trei iezi” a lui Ion Creangă, pe care toți sunt convinși că o știu. Când citesc textul, sunt de obicei închiși, adică nu recepționează decât ceea ce țin minte din copilărie și trec peste lucruri altminteri evidente, dar pe care Creangă le-a pus în text, dar când îi trag de mânecă și le arăt, parcă se luminează.
Observ o schimbare în percepția lor și asta doar pe parcursul unui atelier de o oră, o oră și jumate.
Facem deci exerciții de intrare în text, de preluare a mesajului, pe care autorul de cele mai multe ori îl sugerează, îl schițează, dar și de dezvoltare a lui în imaginația cititorului. Trasarea în linii cât mai concrete a ceea ce în textul inițial este doar sugerat.
Atunci când copilul reușește să se raporteze astfel la text, el ajunge să citească, cum spun eu, textul pe dinăuntru. Și să vadă lucruri pe care autorul nu le menționează, dar care sunt acolo și să învețe la rândul lui să procedeze la fel când scrie. Tendința asta de a nu cădea în explicit, în explicitul pedant, cred că trebuie eliminată din obiceiurile copiilor care scriu. Și ale adulților.
- Dar ce crezi că nu îi face creativi?
- Pe de-o parte, senzația că sunt supravegheați și că trebuie să performeze, îmi cer scuze pentru barbarism, în conformitate cu niște așteptări. Cred că și noi suntem la fel, nu doar copiii. Poate noi ne-am mai depășit niște frici, dar pentru copil trebuie să fie foarte greu când știe că trebuie să satisfacă niște așteptări.
Pe de altă parte, când încep să conștientizeze responsabilitatea creativității.
Pentru mine, compunerea unei povești este un act sacru. Sigur, nu le-aș spune copiilor niciodată asta, dar sunt sigur că și ei simt și, automat, se simt copleșiți de o responsabilitate, responsabilitatea creatorului unei lumi; povestea asta este, o lume, care inhibă inevitabil. Inhibiția însă poate fi depășită și, din nou, eu zic că umorul este esențial. Pentru că nu doar cititorul are nevoie să se detașeze de text, ci și cel care-l scrie.
Joyce, de pildă, când scria, era auzit râzând; râdea la propriile glume și jocuri de cuvinte. Când și copilul ajunge să i se pară amuzant ce scrie sau captivant, să-l prindă propria poveste, eu zic că s-a instaurat deja creativitatea.
„Poveștile sunt un mijloc de educație și o cale de educare în același timp”
- Cum crezi că îi ajută pe copii poveștile în lumea reală?
- Ne ajută să ordonăm lumea înconjurătoare și să-i dăm un sens. Nu că sensul nu ar exista în realitate, dar el este răspândit pe niște suprafețe mult prea vaste (de timp) pentru a putea fi percepute de persoana care este chiar în miezul evenimentelor.
Să ne gândim la constelații. Că toți vorbesc despre Carul Mare, despre Carul Mic, despre Orion și așa mai departe. Între stelele acestea distanța minimă este de, dacă îmi aduc bine aminte, de 800 de ani lumină. Dar noi le percepem în același plan. Ele nu sunt nici pe departe în același plan.
Tentativa de a ordona astrele în constelații, există și un cuvânt pentru ea, asterism se numește, acționează și atunci când percepem povestea în realitate sau când aplicăm o poveste citită sau auzită la realitate. Ne ajută să dăm sens unor lucruri care par disparate.
De ce vorbim noi despre mintea cea de pe urmă a românului? Pentru că în final, știai, dar nu conștietizai. Ei, poveștile, îți oferă, din start, mintea cea de pe urmă. Te ajută să vezi cum pot evolua evenimentele și, pe baza acestor opțiuni, să alegi un set de acțiuni, care să ducă la un rezultat cât mai apropiat de așteptările tale. Cu alte cuvinte, știi la ce să te aștepți.
Povestea ia niște evenimente care pot avea loc și în viața ta, dar dispersate pe o suprafață pe care nu ai cum să o ai sub ochi, și le comprimă și tu vezi deja rezultatul. În unele povești, în câteva sute de pagini, se acoperă poate și câteva sute de ani.
Poveștile sunt un mijloc de educație și o cale de educare în același timp. Or, din cauza asta existau în literatura nescrisă poveștile care se spuneau nu doar la șezători, ci și cu tot felul de ocazii.
- Cum crezi tu că ar trebui să arate orele de limba română ca elevii să nu fie inhibați să fie creativi?
- Aș zice că pe copii îi interesează cum funcționează lucrurile. Cu asta îi cucerești. Dacă le arăți de când sunt mici cum funcționează un motor sau un ceas. Ei, un text literar este și el un motor, un mecanism. Până la urmă, orice text nu face decât să creeze iluzii, doar că iluziile astea sunt o valută forte de comunicare, pe baza lor se pot vedea lucruri, se pot înțelege lucruri și poate dacă s-ar reuși să li se explice copiilor acest fenomen, ar deveni interesați și ar fi spontan mai creativi.
Ei, cum se pot împăca aceste proceduri cu programa școlară, n-aș putea să-ți spun sau mi-ar fi frică să mă gândesc. Poate că ar trebui să se elaboreze o programă școlară care să îi ajute pe copii simultan să acopere materia, dar să și vadă cum funcționează piesele care compun respectiva materie.
Dacă i-am ajuta pe copii să vadă că povestea este dimensiunea de bază a fiecărui text și s-o descopere și s-o completeze, s-o ducă mai departe, cred că s-ar apropia și ar deveni creativi.
Am mai discutat cu copii care au avut o experiență, pe care mi-o amintesc și eu chiar din copilăria relativ timpurie, adică începutul claselor primare, când citind, începusem să scriu și citeam pentru povești, nu pentru metafore.
Bineînțeles, asta se petrece la un nivel, dar sunt și cazuri, nu știu cât de dese, pentru că cele aflate de mine sunt sporadice, în care copilul care se apucă să scrie o poveste, după ce-a citit, este admonestat de părinți și de educatori să fie serios.
I se inoculează ideea că scrisul nu este o treabă serioasă, ceea ce trebuie să fie foarte derutant pentru că, pentru copil, autoritatea părintelui și a educatorului contează, chiar dacă el se revoltă formal împotriva lui, că dă bine, dar i se pare totuși un lucru de luat în seamă și pentru că această admonestare îl scutește de un efort de a mai scrie și a mai citi, și-o însușește.
„Bucuria de a descoperi că n-am devenit atât de necopil”
- Ce te bucură pe tine la copiii cu care lucrezi?
- Nu știu dacă nu e o reacție generată de vreun fel de vanitate, dar mă bucură că mă regăsesc pe aceeași lungime de undă cu ei. Cu toate că-s bătrân, mă pot raporta la fel ca ei la foarte multe lucruri. Și bineînțeles, sunt și ca un fel de vampir pentru că sorb revelațiile pe care le au. Și asta este întotdeauna o bucurie.
Și apoi, mai este și bucuria pe care o ai când vezi că cineva apreciază aceleași lucruri ca tine. Dar asta probabil ține de ceea ce spuneam mai înainte, bucuria de a descoperi că n-am devenit atât de necopil, încât să nu reacționez la lucruri.
Este această prospețime a percepției, dar mă bucur, recunosc, și când văd copii care gândesc ca un om mare, și care au o maturitate proaspătă și neîmbâcsită de prejudecăți; niște judecăți lucide, clare, îndrăznețe. Aș zice că gândesc cum ar trebui să gândească un om mare.
- Ce crezi că au copiii și nu mai au adulții din punct de vedere creativ?
- Aici vorbim despre două categorii distincte. Că lucrul acela, hai să-l numim „X”, nu-l au toți copiii, dar există și adulți care-l au. S-ar putea ca X să se fi păstrat din copilărie; ca adulții care au gena asta creativă să se fi păstrat din copilărie și să se activeze mai târziu. Sunt adulți la care se activează mai târziu, care nu dădeau semne în copilărie, dar sunt copii cărora de mici le-au plăcut poveștile și au vrut să scrie sau să inventeze povești.
Ei, nu știu să-l explic pe X decât ca pe-o deschidere. O capacitate de reflectare, unde reflectarea prin percepția copilului se restructurează sub formă de poveste.
Așadar, această capacitate de oglindire conștientă a potențialului de poveste care există în lume; pentru mine, orice formă de creativitate poate fi extinsă la o poveste; deci capacitatea de percepție a poveștii și dorința de a o reda sau de a o da mai departe. Cred că ăsta ar fi X-ul, dar iarăși, asta se bazează pe o experiență personală și foarte, foarte limitată.
