Cele două imagini pe care le asociez cu vacanța de iarnă din copilărie sunt săniușul (sublimă) și tăierea porcului (sinistră). Când spun de copilărie, mă refer la vârstele dintr-o cifră, iar astea au fost câțiva ani înainte de ’89 și câțiva ani după.
Nu știu dacă se mai poartă acum să se justifice zăpezile de altă dată – erau mari, pentru că eram noi mici... Pur și simplu erau. Și nu-mi amintesc să mă fi sâcâit ghețușul și traficul imposibil din oraș după o zăpadă, nici de țurțuri uriași căzuți de la streșini nu mă temeam...
Ne aruncam pe burtă pe sănii, ne împingeam cu săniile, ne înghețau mucii la nas și ne degerau picioarele, țin minte șosetele de lână făcute de mamaia, care erau mereu fleașcă, fiindcă luam apă în cizmulițe. Când intram în casă, mă punea cu picioarele pe o cărămidă fierbinte, ca să mă dezgheț.
Înainte de ’89 ne încălzeam cu lemne, aveam în casă două sobe de teracotă, un cuptor tot de teracotă în bucătărie, care hăpăia și acela lemne, și un tunuleț sau godin, adică o sobă mică de fier, pe care stătea tot timpul o oală mare cu apă, sursa noastră de apă caldă.
Când obțineam rația de lemne și cărbuni era mare bucurie, iar atunci când ne erau aduse în poartă era sărbătoare. Aveam un vecin cu mașină de tăiat lemne (da, oamenii aveau tot felul de chestii prin curte), care în prima copilărie a fost unul dintre monștrii care m-au bântuit. Despre mașina de tăiat lemn n-am avut niciodată o imagine mai dulce sau mai fascinantă decât ce era de fapt: un instrument extrem de periculos. Plus că circulau tot felul de povești cu degete și mâini tăiate și acum, scriind, parcă îmi amintesc că și vecinul cu pricina avea niște cioturi.
Roata aceea cu zimți era înfricoșătoare. Făcea și un zgomot infernal și țin minte că fugeam de ea.
Ce rămânea în urma ei era totuși o încântare. Lăsa bucăți mici de lemn cu miros puternic și o moviliță de rumeguș proaspăt, pe care tataia îl folosea la afumătoare – obișnuia să afume șuncă și scrumbii. Îmi plăcea să mă tăvălesc în rumeguș, dar n-aveam voie să mă zvârcolesc prea tare, ca să nu-l împrăștii, să fie greu de adunat după aceea. Îmi amintesc perfect o zi în care mă aruncasem în rumeguș după ce a plecat mașina de tăiat lemne și câinele stătea pe margine, se uita cu jind. „Lasă-l și pe el”, mi-a zis tataia, și eu m-am ridicat ca să se tăvălească și câinele.
Tot cu câinele îmi plăcea să mă tăvălesc și-n zăpadă și iarna cred că era și anotimpul lui preferat, fiindcă era lăsat liber în curte și pe afară. Când erau plante în grădină, era și el îngrădit undeva în spatele curții, ca să nu strice.
Ziua în care se tăia porcul era de-a dreptul îngrozitoare. Începea foarte devreme, cu o mare larmă. Veneau câțiva bărbați vânjoși și unul anume era nelipsit, fiindcă știa cum să înjunghie. Tot acela lua și o oală cu sânge, pentru nevastă-sa. Noi nu foloseam sângele.
Îmi era o milă de-mi venea să m-arunc pe jos. Când treceau bărbații prin fața geamului și se duceau în spate, către coteț, mă băgam sub masă și-mi astupam urechile, dar tot îl auzeam cum țipă. Ieșeam de sub masă după ce plecau bărbații. După aia începea o muncă colosală, și toată lumea se murdărea foarte tare. Se scurgea mereu noroi cu sânge la șanț, iar dacă era zăpadă, era și mai nasol. Partea cea mai grea era căratul oalelor cu apă fiartă. Bunicul avea o butelie păstrată special pentru porc și o pârlitoare, care era un instrument care sufla flăcări, abia mai târziu am putut să spun „ca-n filme”.
Porcul era hrănit în mare parte cu resturi de mâncare de la noi și mama zicea că are carne de om fiindcă se hrănește cu mâncare de om.
După ce-l pârleau, cocoțat pe scânduri și butuci, pielea era opărită, apoi dată cu sare și apoi acoperită repede cu pături, să se facă șoriciul moale. Asta era faza în care mă chemau și pe mine, ca să încalec porcul. Stătea învelit în păturile alea, doar cu capul afară și avea o figură rânjită. Mă urcau pe el și muream de frică, tot aveam senzația că nu e mort de-a binelea și că ceva în măruntaiele lui încă mai zvâcnește.
Bunicul îi făcea o cruce în frunte cu cuțitul și apoi trăgea de cele patru colțuri de piele și ne dădea să mâncăm din frunte, ca s-avem curaj.
Nu sunt sigură c-a funcționat, m-am simțit toată viața o moluscă.
Mai târziu, am ajuns să scriu niște cărți pentru copii cu un porcușor pe nume Rostogol. La evenimente mă întreabă copiii: de unde v-a venit ideea? Și le răspund, cât se poate de adevărat: în fiecare an, iarna, bunicul meu cumpăra un purcel mic, pe care-l creștea până în iarna următoare. Îmi plăcea mult să mă joc cu purcelul, îmi plăcea să-l mângâi și să-l scarpin, avea pielea groasă și părul țepos, lung. Era ca un cățeluș, dacă te jucai cu el, se punea pe spate și-ți oferea burta la scărpinat. În primele zile după ce-l aducea acasă, stăteam numai cu el. Din șirul acesta de purcei care-au sfârșit prost s-a născut peste ani și ani Rostogol.
Fotografii din arhiva personală a autoarei, ilustrate de Oana Barbonie.
