[Vara mea] Cu capul în nori

Când a tras manșa, Maria nici nu îndrăznea să spere la ce a urmat. Planorul YR-3130, cu pistrui verzi giganți pe aripi și tatuat cu un fluture mic, a decolat maiestuos, ca de obicei, ca într-un vis în care alergi repede, repede, tot mai repede, și, la un moment dat, picioarele tale nu mai ating pământul. Dar de data aceasta nu a mai fost doar un zbor în dublă comandă, de începător.

În această dimineață de august târziu petrecută în câmpul deschis al Aeroclubului „Alexandru Matei” din Iași, 11 puști și puștoaice de 16-18 ani rămași la sol se ascund de soare, tolăniți pe singurul petic de umbră din zonă, lângă „zebră”, o gheretă tărcată cu roșu și alb, pe roți, care funcționează pe post de rucsac colectiv. Dintre ei, vreo trei sunt deja planoriști cu acte în regulă; restul, printre care și Maria, urmează modulul de zbor în cadrul cursurilor de planorism pentru a-și lua brevetul.

„Caz special!”, anunță un băiat și dintr-o dată vreo zece priviri se îndreaptă spre cer ca niște flori ale soarelui agitate. Cablul de care e tras planorul condus de Maria s-a desprins mai devreme decât normal. Dar nu e un accident, ci o acțiune premeditată de instructorul de zbor, aflat pe bancheta din spate.

Cazul special e, de fapt, un semn: dacă se descurcă bine, în curând Maria va face zborul cel mai așteptat de fiecare cursant, cel în simplă comandă. Adică zborul singur, fără instructor. Pentru a ieși la simplă, trebuie să faci cam o sută de zboruri în dublă comandă, cu instructorul în spate, să efectuezi un raid (zbor în care decolezi și aterizezi de la același aeroport) de 100 de km în dublă comandă, și cazuri speciale, precum cel al Mariei sau vria și angajarea, când planorul rămâne fără portanță – „cade ca o piatră”. „Și dacă totul merge bine și te simți pregătit, se pliază scaunul din spatele planorului și zbori în simplă comandă”, îmi explică Bogdan, din toamnă student la Aeronave la București, care și-a luat brevetul anul trecut și care vine acum să o susțină pe Maria.

Maria face 18 ani peste două săptămâni și trece în clasa a XII-a. Tatăl ei este de profesie sociolog, însă a fost dintotdeauna pasionat de zbor, pasiune pe care i-a transmis-o și fiicei. Maria are ochi de pisică, ghiduși și hotărâți, și vrea să studieze Științe Politice în Franța sau Drept la București. Azi zboară a doua.

Ordinea de zbor este stabilită după principiul „primul venit, primul servit”. Prima a zburat Teodora, care a ajuns la șapte fără zece la aeroclub; după 40 de minute, au apărut și restul. Cum de-a venit așa devreme? „Pentru că aviația face senzația!”, răspunde Bogdan în locul ei și îmi zice că pot să-l citez. Teodora râde, dar nu-l contrazice. Dă anul ăsta la Aviație Militară, a mers la primul miting aviatic la un an și jumate, a făcut parapantă, a făcut ultra-ușoare, iar zborul e o boală pe care a luat-o tot de la tatăl ei. Spune că „e o-ndrăgosteală”.

Maria face o deviere pe partea liberă, fără clădiri, apoi un viraj de 180 de grade. La sol, printre exclamații și șușoteli, o voce biruitoare propune un grătar de sărbătoare. În final, Maria revine la sol într-o aterizare inversă, cu „vânt de coadă”, ca la carte. Colegii ei aleargă pentru a împinge planorul înapoi la locul de start, iar ea sare râzând de la comandă, după care începe un tur al victoriei în care bate palmele cu toată lumea și se învârte ca un titirez în jurul zebrei.

„După simplă urmează botezul”, spune Bogdan enigmatic. „Botezul” e primul lucru care ți se întâmplă după ce termini primul zbor în simplă comandă: ești luat pe sus de ceilalți planoriști și aruncat într-un tufiș spinos. Maria completează entuziasmată că „tu ești așa de fericit încât nu mai contează nicio durere fizică”, calculând în cap, cu degetele încrucișate, șansele de a ieși la simplă săptămâna viitoare.

Ziua planoriștilor e lungă: începe la 8 și de multe ori se întinde până în orele târzii ale după-amiezii. Aici timpul nu trece, ci se topește. Când unul dintre ei zboară, ceilalți își așteaptă rândul, împart pizza și voie bună. Se fac pariuri pe cosit iarba de pe aerodrom stând pe tractor, se discută despre bareme de admitere la facultate parcă „de pe vremea lui Coandă”. La decolare și aterizare sar toți la treabă, împing planorul, cei cu permis conduc mașina de care este atașată sfoara de tracțiune. Nimeni nu se grăbește. Activitatea le este uneori întreruptă de decolări și aterizări pe pista Aeroportului Iași, vecinul lor. Însă, dacă ai răbdare, vine și rândul tău. Și-apoi te înalți, ataci soarele care te-a chinuit atât, și zâmbești, poate la vreo remarcă făcută mai devreme la sol de unul dintre prietenii tăi, acum mici cât niște bobițe de mac, sau poate doar la cerul senin de sub tine.

Ziua următoare, Maria îmi scrie: „AM IESIT LA SIMPLA”.

Andrei Anghel este student în anul II la Universitatea Tehnică din Cluj Napoca, la Facultatea de Construcții. Visul lui este să devină un inginer-constructor-fotograf cu normă întreagă.