Inspirați de „Drama premiantului”, textul semnat de Alis Anagnostakis pe care l-am publicat în octombrie 2018, am strâns de la cititorii noștri alte povești despre presiunea de a avea cele mai bune note. Iată a doua parte. Citește prima parte aici.
Am pierdut parte din ce puteam să fiu
Am terminat clasa a IX-a și recunosc că abia anul ăsta am învățat ce înseamnă să faci cu adevărat ceea ce îți place. Până acum am crezut că îmi place școala, când, de fapt, mie îmi place să învăț. Mie îmi place să învăț lucruri, să aflu, să scriu...
Vin dintr-o familie în care nimeni n-are facultate (de aici, presiune maximă ca eu să ajung undeva, în străinătate eventual), părinții mei sunt muncitori de rând și am doi frați mai mici. Am învățat să citesc la grădiniță și mă enervam când pruncii de grupa mijlocie îmi îndoiau cărțile de povești.
Am mers la școală cu un an mai devreme și am luat diplome, medalii, coronițe. Mă iubeau învățătoarele, purtam ochelari și îmi plăcea uniforma, eram elevul-model. În fine, anii au mai trecut și am plâns că nu știu mate (dar am ajuns la mate-info), am avut carnetul plin de 10 și am făcut crize de la un 7.
Toate sunt drame despre care abia acum, când scriu, realizez că au fost alimentate consistent de o idee foarte eronată. Dacă s-a văzut că pot, s-a tras de mine în cel mai clasic mod: „Și X cât a luat?”, „Aaa, deci Y poate și tu nu poți”.
Niște comentarii aparent banale care au făcut din mine un om fără substanță, invidios și fără vreun hobby. Acum, când mă gândesc, înțeleg că făceam totul pentru școală și e tare trist. De citit m-am reapucat târziu și nici acum nu simt că se poate vindeca golul ăla imens de informație. Am pierdut parte din ce puteam eu să fiu din cauza muncii ăsteia.
De Delia Lungu
O obișnuisem cu prea multe note de 10
Când eram mică, abia așteptam să ajung acasă, să vorbesc cu mama și să îi arăt ce fetiță cuminte și deșteaptă are. Simțeam că doar așa o pot mulțumi, că doar așa îi pot demonstra că sacrificiile pe care le face pentru mine chiar au însemnătate.
Era un fel de înțelegere nerostită: eu să nu o fac de râs, să am un comportament exemplar peste tot, să nu greșesc cu nimic, iar ea îmi asigura tot ce aveam nevoie. Aveam un reper: nicio notă mai mică de 8; ea avea alt reper: nicio notă mai mică de 10.
În generală, am ieșit de câteva ori pe locul I la concursuri și mereu o chemam pe mama la festivitate să mă vadă, să ne facem poze și să se mândrească cu mine la părinții colegilor de clasă.
În clasa a VIII-a, premiantă cu 10 pe linie, mi-am dorit să merg la un liceu vocațional în locul unui colegiu de elită din oraș. Simțeam că o dezamăgesc continuu pe tot parcursul acelui an; îmi spunea că o să mă stric, că o să ajungă să mă culeagă de pe stradă, dar știam că dacă nu aleg drumul acesta o să mă dezamăgesc pe mine mult timp de atunci încolo.
Am ales să fac un compromis: ea îmi dă „binecuvântarea” să merg la liceul dorit de mine, iar eu o să mă duc pe un profil de arhitectură pentru că așa ajung să fac matematică până în ultimul an de liceu. În ultimii trei ani am fost în fiecare an la cel mai mare concurs național de matematică din Iași, organizat special pentru cei care nu sunt la profil de mate-info. Prima dată te bucuri că ai ajuns la națională și gata. A doua oară deja te gândești că nu ești acolo chiar degeaba. La a treia calificare simți presiunea persoanelor din spatele tău: profesorul de matematică, cel care insista mereu să vă întâlniți pe timpul și pe buzunarul lui ca să faceți pregătire, familia ta care parcă s-a plictisit de drumurile până la Iași și înapoi în fiecare an. În ultimul an, am luat locul I pe țară înainte de contestații. Dar pentru băiatul de pe locul II, care a depus contestație împotriva mea, chiar era important să nu iasă în spatele unei fete de la un liceu vocațional care participă la un profil de băieți și pentru care materia de la concurs era mult mai amplă față de materia pe care o făcea la clasă.
Am ajuns la premiere și eram incredibil de bucuroasă că în sfârșit am ajuns pe podium și că în sfârșit mi-am plătit „tributul” față de familia mea. Eu mă așteptam să mă întorc înapoi în orășelul meu și să fiu luată drept un fel de eroină. La început chiar așa a fost de la multă lume, dar nu și de la mama mea, persoana de la care mă așteptam să fie în al nouălea cer pentru mine și care parcă nu era. La o ceartă mi-a recunoscut că nu a reacționat în niciun fel mai special pentru că o obișnuisem; o obișnuisem cu prea multe note de 10, o obișnuisem cu implicarea și cu motivația mea, o obișnuisem cu premiul I în fiecare an.
De Daiana Nițu
Perfect ≠ bun
Pentru mine, 10 pe linie însemna să fii perfect. Nimeni nu poate să-ți reproșeze nimic, pentru că ai făcut totul perfect. Ești iubit, pentru că ai făcut totul perfect. Dar ți se spune că înveți „pentru tine”, iei 10 „pentru tine”, nu dormi nopțile, nu ieși din casă, nu experimentezi situațiile tipic adolescentine „pentru tine”. Totuși, când vii cu un 9 acasă, deodată parcă nu e doar pentru tine. Ai tăi par dezamăgiți.
Mergi la olimpiade, câștigi olimpiade, intri la facultate pe loc de olimpic, te străduiești și la facultate să fii primul, dar corpul și mintea ta dau rateuri.
Am depășit cu mult pragul de stres maxim pe care pot să îl suport, nu mai știu unde e limita aia și nu mai știu cum să îmi dau seama dacă sunt stresată sau nu. A trebuit să învăț să iau pauze, să mă condiționez pavlovian să mă ridic de pe scaun, pentru că nu suportam ideea de a pierde timpul relaxându-mă.
Pauzele nu erau un moment de regenerare. Erau un moment în care mă ridicam de la birou după o înțepeneală de ore întregi doar pentru că mă durea prea tare spatele.
Perfect însemna și să am un parcurs profesional bine conturat: iau note mari la gimnaziu, la liceu sunt cea mai bună la toate, dar dau mai multă atenție unei anumite materii, la facultate studiez materia respectivă, merg la master, iar locul de muncă va fi neapărat în acel domeniu.
Apoi mi-am dat seama că m-am săturat. M-am săturat să fiu copilul perfect care ia 10 pe linie, care își face temele mereu, care se simte văzut doar când se descurcă la școală. Acum am 22 de ani, termin facultatea. Am decis că nu o să merg la master la toamnă, o să îmi iau un an liber. Un an liber în care să pot trăi nu după standardele de perfecțiune ale altora, ci după standardele mele de echilibru. Să fac sport, voluntariat, să călătoresc, să am banii mei, să urmez un curs de dans, să fac fotografii, să merg la olărit și să iau pauze. Să învăț ce înseamnă relaxarea cronică, nu doar stresul cronic. Să îmi demonstrez că nu tot ce fac trebuie să ducă la o carieră de succes, că e în regulă să am pasiuni, că sunt bună la anumite lucruri, dar nu perfectă, însă pot să supraviețuiesc și așa.
De Alina Rădoi
Excepțional sau submediocru?
Trec în clasa a XI-a la un liceu de prestigiu din România. Pe lângă cei patru ani de școală primară în care mă puteam mândri cu „FB” pe linie, am primit premiul I doar în clasa a V-a și în clasa a IX-a, în rest: premiul II, III, vreo mențiune. Am participat la o tonă de „județene” și la trei olimpiade naționale.
Unii pot spune că realizările mele sunt excepționale, iar alții (sub)mediocre. Eu? Eu nu am nicio idee. Stima mea de sine este strict dependentă de performanța mea academică și de validarea pe care o primesc de la cei din jur.
Anul acesta am participat la Olimpiada Națională de Astronomie și Astrofizică, prima dată după doi ani de județene ratate. Pe cât de bine m-am simțit în prima săptămână după acest „mare anunț”, pe atât de rău m-am simțit în ultimele trei săptămâni înainte de națională; odată cu venirea acestui eveniment venea și momentul în care voi arăta tuturor cât de mediocră sunt. Lipsa apetitului, lipsa de concentrare și greața au întunecat perioada în care eu trebuia să mă pregătesc. Naționala a fost o experiență foarte plăcută pentru mine - am cunoscut multe persoane faine și m-am apropiat de persoanele faine pe care le cunoșteam deja - plăcută până la festivitatea de premiere. După ce am stat două ore în acea sală încercând să-mi astup canalele lacrimale, m-am ascuns după una dintre clădirile liceului militar unde avea loc festivitatea și am plâns, apoi în tren, apoi acasă. Nu am luat vreo medalie, nici măcar vreo mențiune specială. Această dezamăgire m-a zdruncinat profund, m-a făcut să-mi reanalizez hipercritic toată persoana. Simțeam cum mă înec în piscina propriei mele mediocrități.
Nu o să mint, încă mă chinui să ies din acest ciclu de ură de sine și rușine. Probabil o să o iau de la capăt în clasa a XI-a; fiecare an școlar nu îmi oferă prea multă acceptare de sine, ci doar o etică de muncă mai bună.
De Arina-Ilinca Gheorghe
Două sutimi diferență
Mult timp nu mi-a păsat de premiu. Locuind într-o comună unde toată lumea cunoaște pe toată lumea, cel puțin jumătate de clasă lua premiul I. Asta până într-a V-a. Ai mei, încercând să mă pregătească pentru gimnaziu, mi-au spus că lucrurile se vor schimba. Că 10-le îl iei doar dacă faci totul perfect.
Mi-a căzut cerul în cap când am luat primul 8. Încă am un gust amar când lucrez cu puteri. Nu nota în sine mă speria, ci gândul că, dacă într-a V-a, când materia e încă accesibilă, eu iau 8, la liceu ce mă mai fac? Rămân corigentă?
Am trecut peste acel moment doar învățând. Aveam noroc că îmi place să citesc. Și am ajuns prima din clasă, cu 10. Am ieșit șefă de promoție, am intrat cu 9,99 la prima mea opțiune de liceu. Oamenii tind să-i reducă pe ceilalți la aspectul pentru care îi invidiază. Ajunsesem să fiu idealul atât de imposibil de atins că îți este nociv. Fiind fragilă, și eu mă vedeam așa. Și viața mea s-a redus la cifrele din catalog și la aprecierile celorlalți.
Am renăscut în liceu. Locul unde premiul a și decis să-mi vină de hac. Într-a X-a am vrut să iau premiu cu orice preț. Am muncit mai mult ca oricând, dar am pierdut mențiunea pentru că băiatul cu aceeași medie ca mine s-a rugat de profa de franceza să îi mărească media, chit că nu s-a descurcat la testul de mărire. Două sutimi diferență. Pentru stima mea de sine și pentru speranța în viitor, aveam nevoie de diploma aia. Am oscilat continuu între cât de nedreaptă poate fi viața și de ce n-am putut mai mult. Partea amuzantă e că nici nu știu unde îmi doresc să ajung. Într-un fel, mi-e dor să mă simt cea mai bună, chit că nu e ținta mea.
Perspectiva mi s-a schimbat la Centrul de Excelență în Filosofie, unde mi-am dat seama cât de multe nu voi ști niciodată. Și cât de multe chestii greșite cred. Pot doar să continui să învăț și să am răbdare. Cam anti-climactic, nu-i așa?
De Irina Costache
