Povestea pe care noi vrem să o spunem

În prima încăpere a Muzeului Evreilor din Târgu Mureș poți să vezi reproducerea unei locuințe tipice pentru o familie puțin mai înstărită de la începutul anilor 1900. Deasupra ei stă scris „În sânul familiei”. Vasile Dub, liderul Comunității Evreilor din Târgu Mureș subliniază în română, maghiară și engleză pentru vizitatorii care-i calcă pragul, arătând spre ziarele stivuite lângă un birou, că această familie tipică citea presă de limbă maghiară. Ar putea să spună aceeași poveste și în limba franceză.

Pe peretele opus colțului cu pian, telefon, aparat de fotografiat și zeci de fotografii de arhivă, e steaua lui David. Liceenii, ne spune Dub, o privesc uneori și se minunează că ar fi un simbol satanist pentru că confundă simbolistica hexagramei cu cea a pentagramei.

„Copiii nu știu pentru că nici părinții nu știu iar la școală această parte a istoriei este ignorată”,

spune Dub, care nu se supără pentru nicio întrebare și explică. E bucuros de fiecare dată când copiii îi calcă pragul, fie din proprie inițiativă fie aduși de profesori. Un studiu realizat de Institutul Național pentru Studierea Holocaustului Ellie Wiesel  în 2015 arăta că doar 34% dintre români și 40% dintre maghiari știu că a existat Holocaust în România. Dub a văzut manualele de istorie în care evenimentele din 1940 sunt puse pe aceeași pagină, de o parte evreii și de cealaltă înmormântarea căpeteniilor legionare Moța și Marin. A văzut și manualul opțional de Istorie a Holocaustului, dar știe că puțini copii ajung de fapt să o studieze la clasă. Dub crede că e firesc să existe confuzie, dacă orașul în care locuiești vorbește prea puțin despre tragedia petrecută și deloc despre oameni, cultura și viața lor.

De aceea comunitatea evreiască din Târgu Mureș, care astăzi numără sub 100 de oameni, și-a dorit să înființeze un muzeu care să le spună povestea așa cum au trăit-o și înțeles-o ei, nu prin primărie sau prin vreun minister, ci prin forțe proprii.

„Să lăsăm urme și altfel decât prin cimitire”,

spune Dub care se ocupă și de administrarea câtorva zeci de cimitire ale comunității, lucru pe care îl menționează de fiecare dată când încasează taxa de intrare de 10 lei pe care o direcționează spre îngrijirea mormintelor. În urmă cu câțiva ani, o supraviețuitoare a Holocaustului stabilită în Israel l-a întrebat pe Dub de câți bani are nevoie pentru a pune muzeul pe picioare și aceea a fost suma pe care a și donat-o. Din 2018, muzeul funcționează într-o clădire cu un un singur nivel din curtea Sinagogii construite în 1900. E o curte plină de flori și iarbă verde, cu grătar și băncuțe, despre care lui Dub îi place să spună că e și spațiu pentru veselire și a fi împreună. Așa cum într-o altă clădire a comunității, o fostă sinagogă din Târgu Mureș, funcționează astăzi un teatru de dans.

„Nu există nimic mai frumos decât să dansezi într-o sinagogă”.

Un colț important al muzeului este o colecție de fotografii de arhivă cu boxeri, cercetași, meșteșugari, care are o miză foarte simplă de care Dub simte că încă este nevoie să arate că „evreii au fost oameni ca toți oamenii. Încă trebuie să explicăm că evreii nu sunt nici mai buni, nici mai proști, cu nimic altfel față de ne-evrei”.

Dub are 72 de ani, e doctor în inginerie electrică și din 2011 este președintele Comunității Evreilor din Târgu Mureș. Conduce tururile muzeului și povestește că nu a crescut cu educație religioasă pentru că părinții au considerat că au avut suficient de suferit din cauza aceasta și ar fi mai bine să-și aleagă singur încotro să-și îndrepte spiritualitatea. Tatăl lui și-a pierdut soția și fiul de patru ani la Auschwitz, dar nu era un subiect despre care să vrea să vorbească, așa că Dub ține cu el regretul că nu a întrebat mai mult. Poate doar să-și imagineze durerea lui.

Muzeul are și o machetă a orașului așa cum arăta în 1944. După 6 iunie 1944 când ultimul dintre cele trei transporturi a plecat spre Auschwitz, Dub demonstrează cum s-au stins luminile în mii de case în care locuiau evrei. Prin eforturile de cercetare a arhivelor, comunitatea evreiască a reușit să potrivească 2.000 de nume ale deportaților cu strada și numărul caselor în care locuiau plus câți copii avea fiecare familie. Pereții din camera machetei sunt plini de fotografii cu fete și băieți care învățau la școala evreiască și cu copii de grădiniță. Sunt înfățișați în costume populare maghiare, râzând și dansând. Dub spune că probabil niciunii nu au supraviețuit lagărelor, căci ordinele au fost ca toți cei sub 16 ani care ajungeau la Auschwitz să fie duși direct în camerele de gazare.

Centrul orașului Târgu Mureș vorbește despre istoria evreilor prin Monumentul Holocaustului, o statuie care înfățișează doi copii, un bărbat și o femeie îmbrățișați în durere, instalat în 2003 cu inscripția în ebraică și engleză „Amintește-ți de Holocaust”. În același loc este și o stație de autobuz denumită „Stația evreilor martiri”. În apropiere este și fosta școală evreiască, astăzi închisă, pe care doar o placă mai amintește de numele celor 341 de elevi ridicați de aici în 1944 împreună cu zece profesori, înghesuiți alături de alte peste 7.000 de suflete din Târgu Mureș și satele din împrejurimi în ruina unei fabrici de cărămidă, apoi încărcați în vagoane și deportați la Auschwitz.

Anul acesta, comunitatea evreiască a reușit să inaugureze un monument la Universitatea Dimitrie Cantemir care funcționează pe locul fostei fabrici de cărămidă unde mii de oamenii au trăit câteva săptămâni în mizerie, fără apă și mâncare, torturați și umiliți și jefuiți de ce reușiseră să ia cu ei, ca mai apoi să fie îndesați în cele trei trenuri care i-au dus spre moarte. Din cei peste 7.500 de evrei deportați din Târgu Mureș în mai și iunie 1944, puțin peste 1.000 s-au mai întors. Monumentul e în proximitatea străzii Evreilor Martiri într-o zonă care a înghițit atâta durere încât are nevoie de de vizibilitate pentru a nu fi uitată într-un nume de stradă care își pierde semnificația în timp.

Mărturiile supraviețuitorilor înregistrate în 1946 detaliază experiența:

În vagoane au fost puşi câte 70-80 persoane, fără hrană, cu o găleată pentru W.C. şi una pentru apă de băut. Pe tot parcursul drumului, pe teritoriul maghiar, adică până în Kosice, jandarmii maghiari care au condus transporturile s-au purtat în modul cel mai neomenos. Astfel, nu ne-au dat voie să golim găleţile W.C., nici să luăm apă, şi în situaţia groaznică în care ne aflam într-un vagon, au găsit de cuviinţă să ne şi jefuiască de eventualele obiecte ce posedam. 

Am plecat la Auschwitz 7500 persoane din oraşul Tg Mureş şi ne-am întors circa 1100, adică acei care au rămas în viaţă negazaţi.(Gardos Aurel Aladar, 1946)

Dub reaprinde luminile machetei orașului și ne spune zâmbind că inaugurarea monumentului s-a făcut cu acordul Universității Cantemir care funcționează acum în zona din care au plecat trenurile spre Auschwitz, deși propunerea a primit aviz negativ de la Ministerul Culturii. Alege să râdă în loc să se înfurie că cineva a putut considera că nu e potrivit să existe un monument și informații despre locul din care au plecat mii de oameni spre moarte. E mai plăcut să vorbească despre supraviețuitorul de 90 de ani care a venit din Israel special pentru ceremonia de inaugurare, fără să știe până în ultima clipă dacă se face sau nu se face. 

Oana Constantin este masterand în cercetare sociologică avansată la Universitatea din București și scrie despre cărți pe ceainicul.ro.