Școala9: Când vă gândiți la anii de școală, cum îi găsiți acum? Mulți îi consideră inutili, spun că nu i-au ajutat cu nimic în viață.
Mihai Călin: N-au fost inutili – nici măcar când am terminat Politehnica și am vrut să dau la Teatru. Nu am dat admiterea pentru că mi-a fost frică. În perioada aceea, în 1986, erau patru locuri pentru fete, patru pentru băieți și vreo 500 de candidați. Din câte auzisem, foarte puțini intrau din prima. Știam oameni care dăduseră admitere și de trei-patru ori. Mi se părea o perspectivă absolut înfiorătoare!
Am avut norocul să mă vadă actorul Ovidiu Iuliu Moldovan la școală. I-a plăcut de mine, m-a invitat la teatru, unde am văzut o premieră. Apoi mi-a zis că ar trebui să fac teatru, dar că nimeni nu-mi poate garanta că intru din prima sau din a treia. Mi-a zis că e o viață frumoasă, dar că, în același timp, poate fi frustrantă. „Tu trebuie să hotărăști pentru tine”, mi-a zis. Mi-a fost frică. N-am dat admitere. Am dat la Fizică, în schimb, fiind singurul domeniu care oarecum îmi plăcea.
Cum așa? E un domeniu opus actoriei.
Eu am făcut Liceul de matematică-fizică nr. 4, din Măgurele.
Cum de ați ales acest liceu? Era aproape de casă?
Nu, eu stăteam în Drumul Taberei. Când ne-a întrebat diriginta la ce liceu vrem să dăm, un coleg a spus: „La Mate-Fizică 4, la secția electronică nucleară”. Mi s-a părut senzațional! Nu exista așa ceva, desigur. Era electrotehnică mecanică, ca la orice liceu de mate-fizică. Dar a fost un liceu bun! Era printre primele zece din București. Și, fiind destul de departe, am fost protejați de toate poveștile ideologice. Nu făceam ședințe UTC sau activități din acestea comuniste.
„Să pici la facultate era un eșec înfiorător”
Până la urmă, ați dat admitere la Facultatea de Fizică. Și ați picat examenul.
Am picat la facultate, pentru că n-am învățat prea mult. Eu tot cu teatrul eram. Și de ce mi-a fost frică n-am scăpat. Însă acest lucru mi se pare important în educație:
Exista – și există în continuare – un fel de convenționalism, că dacă ești bun, deștept, și ești într-un liceu bun, cu promovabilitate mare, este o așteptare foarte mare, din partea ta, a profesorilor, a părinților, a vecinilor. Să pici la facultate era un eșec înfiorător. Era și eșecul social, dar plecai și în armată un an și patru luni. Când te întorceai, mai aveai câteva luni până la examen. Era greu să-ți revii. Aveai șanse mici să intri în anul ăla la universitate.
Pe dumneavoastră v-a lovit acest sentiment de rușine?
Da! Și-am plecat în armată. Aveam 18 ani și o lună. În primele trei zile plângeam ca un cretin. Aveam senzația că sunt ultimul ratat, că mi-a căzut cerul în cap, că mi-am terminat viața.
Ați intrat în depresie?
Era un soi de depresie. Plângeam mult, dar am și muncit mult. Ne-au pus ăia la muncă... Însă eu cred că asta ar trebui discutat. Uite, acum câțiva ani m-am nimerit în liceul „Lazăr” (Colegiul Național „Gheorghe Lazăr” din București, n.r.), unde am văzut un panou cu niște poze de vedete – actori, cântăreți – și mi-a zis o secretară: „Noi facem întâlniri periodice între elevii liceului și oameni de succes, care să le povestească despre cariera lor, să fie o sursă de inspirație”. Și eu zic: „Dar cu oameni de eșec faceți întâlniri?”. „Cum adică?!”, era contrariată.
„Adică elevilor ar trebui să li se vorbească și despre eșec”, i-am zis.
Asta mi s-ar părea foarte mișto și interesant, pentru că mai devreme sau mai târziu dai cu capul de eșec, nu se poate altfel. Eșec la școală, eșec în dragoste, eșec social. Pici un examen și ți se pare că ești ultimul prost, intri în depresie, ai o stimă de sine spre zero.
În comunism „omul era strivit, iar ceilalți erau încurajați să-l strivească”
Credeți că poate școala să managerieze eșecul? Dar criza adolescenței?
Noi nu avem psihologi în școli! Cred că se face foarte puțin spre deloc chestia asta. Poate că unii profesori o fac, dar nu cred că sunt pregătiți pentru acest gen de discuții. Și la clase de 30-33 de elevi e imposibil.
Fenomenul de bullying, care a existat dintotdeauna, e o problemă. Lucrurile astea existau de când eram eu mic – i se spunea ăluia „grasule”, ăleia „ochelaristo” sau „aragaz cu patru ochi”. Noi avem o lungă tradiție în acest sens, pentru că regimul comunist nu a însemnat nicidecum „grija pentru om”. Dimpotrivă, omul era strivit, iar ceilalți erau încurajați să-l strivească. Și lipsa de participare socială vine din comunism, la fel ca lipsa comunităților locale, în care oamenii se ajută, se cunosc. Atunci, tot ce însemna colectivitate însemna „statul”, „ei”.
Până acum, discuția cea mai aprinsă a fost cauzată de educația sexuală. Dumneavoastră credeți că e nevoie de ea?
Da, pentru că suntem înapoiați rău! Tot apar statistici despre câte minore nasc la noi – suntem în vârful Europei. Iar lipsa de educație sexuală nu e numai în zonele defavorizate, ci și în orașe. Trebuie discutat despre asta. Însă educația sexuală e un tabu pentru mulți politicieni. Această zonă conservatoare trebuie provocată – dar nu în sensul să-i ataci, pentru că atunci creezi o reacție negativă, se ridică un zid.
La fel de importantă mi se pare, însă, problema analfabetismului funcțional. Eu am o mică obsesie. Pentru analfabetismul funcțional nu cred că trebuie blamat doar sistemul de învățământ. E adevărat că se pot dezbate structura lui, politizarea inspectoratelor școlare și a direcțiilor școlilor, curricula extrem de stufoasă și de învechită.
Dar o responsabilitate destul de mare o are și sistemul cultural, nu doar școala. Dacă generațiile tinere nu sunt expuse actului de cultură, rămân niște ființe needucate. Doar școala nu poate să se ocupe de asta.
Profesorii care au văzut dincolo de propriile materii
Vă amintiți vreun profesor din școală care v-a descurajat să faceți ceva, care v-a rămas în amintire ca un exemplu negativ?
În clasa a IX-a citeam pe holurile liceului „Cel mai iubit dintre pământeni”, de Marin Preda. Pe vremea aceea, se găsea pe sub mână la librării. Și a venit o profesoară de istorie, care era și secretară de partid, și m-a întrebat ce citesc. I-am răspuns, s-a uitat cu dispreț la mine și mi-a zis: „Păi, ce, asta e o carte pe care să o citești, așa, pe holuri?!”. În loc să încurajezi un puști de 14 ani că citește un roman important în pauză, tu vii cu această remarcă elitistă: trebuie să citești acasă sau la bibliotecă, în liniște.
Dar profesori care v-au ajutat în acei ani?
Profa de română și de franceză și proful de mate. Eu nu prea eram cu matematica. Învățam, eram destul de bun, dar nu zbârnâiam. La prima oră din clasa a IX-a, a intrat și a zis: „Salut, eu sunt Viorel Daniel și sunt profesorul vostru de matematică. Scoateți o foaie de hârtie”. Când am auzit, s-a zbârlit părul pe mine. Șușoteam cu colegii: „Bă’, ăsta e nebun?”, „Ce naiba vrea?”. Scoate o agendă și zice: „Joi, la ora 19.00, la Operă, «Coppélia». La Bulandra, Grădina Icoanei, «Poezia muzicii tinere», cu Pittiș”. Ne dădea în fiecare început de săptămână programul de la teatru și operă pe toată săptămâna. De câteva ori am fost și cu el, dar nu ne lua cu japca.
Profesoara de română și de franceză a fost cea care v-a deschis ușile spre teatru. Povestiți-ne despre ea.
Ea a făcut trupa de teatru a liceului, da. Chiar mi-aduc aminte că am făcut o gafă. La un moment dat, prin clasa a XII-a, pe final, m-am hotărât să dau la Fizică, iar cele mai multe șanse erau să ajung profesor. Ăia din vârf se duceau către fizică tehnologică sau cercetare, dar eu știam că nu sunt atât de bun. Știam că pot să devin inginer sau un profesor destul de bun. Și într-o discuție i-am spus profei, indignat: „Ce fac, doamnă, ajung profesor?!”. După trei secunde mi-am dat seama că am gafat. Eu priveam cariera de profesor ca fiind ceva de nedorit. Candidă, mi-a răspuns să stau liniștit: „Nu cred că o să ajungi profesor”.
„Mi-ar fi plăcut să fiu profesor de istorie”
Dar v-ar fi plăcut să fiți profesor în România anului 2021?
Cred că dacă n-aș fi fost actor, mi-ar fi plăcut să fiu profesor de istorie. Mi-ar fi plăcut să predau, să discutăm, să dezbatem. Era una dintre materiile mele preferate.
Citeam multă istorie încă de când eram copil. Devoram istoria secolului XX, tot ce însemna războaie mondiale.
Dar asta nu se bătea cap în cap cu faptul că istoria era rescrisă de comuniști în perioada aia?
În clasa a XII-a m-am gândit la asta. Știam din familie adevărul, la noi se vorbea des despre asta. Bunică-mea, care a trecut prin multe refugii și deportări, din Rusia, îmi povestea ce trăise în URSS. Cu toate că și ea, și tata, și mama îmi spuneau mereu: „Vezi ce vorbești”.
Dar îmi plăcea istoria. Sesizam că e vorba despre poveștile unor oameni, ale unor grupuri. Aveam în casă colecția „Magazin istoric” pe vreo trei ani – ‘67-‘70 –, când în România a fost o liberalizare ideologică destul de mare. Se scriau în „Magazin istoric” lucruri pe care nu le vedeai înainte de ‘65 și mai târziu, în anii ‘70.
Dar beletristică citeați?
Am descoperit literatura serioasă mai târziu, prin liceu. Apoi, în armată am citit destul de mult. Pe Rebreanu, Camil Petrescu i-am citit în armată. Și literatura fantastică a lui Eliade, el a fost recuperat puțin în ultimii ani ai comunismului.
În sistemul concurențial, nivelul mediu al elevilor rămâne jos
Care credeți că au fost marile minusuri ale sistemului de învățământ în care v-ați format dumneavoastră?
Nu existau activități extracurriculare, în afara celor ideologizate. Toți cei care erau buni la învățătură erau băgați în față, erau privilegiați. Și eu am beneficiat de asta. Mi-am dat seama, după clasa a V-a – a VI-a, că dacă ești elev bun și, la un moment dat, n-ai învățat, profesorul nu te arde cu notă proastă. Dar din asta înveți sau nu, nu știu cât de bine este. În același timp, ceilalți elevi observă. E delicat.
Sunt sisteme noi de învățământ care spun că sistemul concurențial – pe care l-am avut și noi – este slab. Ajungi să faci performanță, să ai elevi buni, care trag tare, dar în același timp ai o problemă: îi înveți să gândească?, să se dezvolte ca indivizi? sau îi înveți să fie individualiști, să tragă pentru ei și să facă lucruri care îi fac plăcere profesorului sau ca să ia examenul?
În felul ăsta cred ai anumite vârfuri, dar nivelul mediu rămâne jos. Pentru că oamenii nu sunt suficient de motivați.
E important să găsești motivația pentru un elev – dar nu ca să rupă cartea de matematică, poate nu-i făcut pentru asta, ci motivația să devină un om important. Marea profesoară de teatru Sanada Manu ne spunea: „Nu te cred. Nu te costă”. Ea amenda un fel de actorie neparticipativă. Care e miza ta? Dacă te arde ceva, se vede.
„Fiul meu și-a ales singur liceul”
Pentru dumneavoastră erau importante notele?
Da, erau! Ți se băga asta în cap, dar părinții mei nu erau exagerați din punctul ăsta de vedere. Însă în gimnaziu, când am luat un 7, mi s-a părut groaznic, pentru că eram obișnuit cu note mari.
Fiului dumneavoastră îi pasă de note?
Nu prea. El e destul de rebel. E adevărat că ne-am dus, în majoritatea timpului, în zona privată de învățământ. Din fericire am avut posibilități financiare, dar a fost și la stat o perioadă. Pe mine nu mă interesează notele sau să fie primul în clasă. Mă interesează să vadă tot felul de lucruri, să fie încurajat să pună întrebări, să discute și să descopere ce îi place.
Mi se important să-i ajuți pe tineri să vadă, să facă lucruri noi, să fie curioși, să dezbată, să-și spună părerea, să fie atenți, să-l asculte și pe celelalt. Și poate așa pot să descopere care e pasiunea lor.
Fiului cum i-a fost în perioada de școală online?
Destul de greu, în prima parte. Pregătirea pentru Evaluarea Națională a fost online, n-a fost prea bine așa. Dar nu l-am învățat să tragă pentru note, pentru examene. La un moment dat, a primit o schemă de compunere liberă, cum se face în clasa a VIII-a. Dar a primit nu doar structura, ci un clișeu pe care să-l adapteze în funcție de temă. Eu n-am fost de acord cu asta, i-am zis: „E o mizerie, e ca o fițuică! Ce te-ai pregătit, ce ești în stare, aia faci, indiferent de ce notă vei avea”. În felul ăsta, copiii sunt obișnuiți de la o vârstă fragedă ca atunci când dau de un obstacol să apeleze la tertipuri. Îi învață să reacționeze conform clișeului, în loc să gândească.
Când am picat la facultate, și eu și tata am primit prost vestea asta. Dar i-am spus fiului meu ce mi-a zis mie tata atunci: „Eu n-am să-ți pun pile niciodată. Să nu fii ca mine, un hârțogar. – Tata era funcționar. – Dacă vrei, îți pun pile la mine, la atelierele auto, să înveți să fii mecanic, tinichigiu. Dar tu să depinzi întotdeauna doar de tine, nu de alții. Pentru că dacă devii un hârțogar doar ca să ai un loc călduț, atunci vei depinde de alții și la un moment dat te vor folosi sau se vor dispensa de tine”. Asta l-am învățat pe fiul meu: indiferent ce face, dacă e mecanic auto sau doctor, să fie bun în ceea ce face.
Acum este la liceu. Îi place?
A ajuns într-un liceu privat, din fericire. El l-a descoperit, și-a ales singur liceul. S-a dus, a dat un test și a primit o bursă de 50%, ceea ce ne-a permis să-l înscriem. A dat de un loc foarte mișto, unde au făcut cursuri și s-a făcut și fizic afterschool. Iar la el în clasă sunt șase elevi, e altceva!
