Andrada Mazilu predă la o clasă pregătitoare de limbă germană la Liceul Teoretic „Nikolaus Lenau” din Timișoara. Încearcă să cunoască copiii din bănci, să-i ajute să crească dincolo de note. În afara claselor, organizează workshopuri, traininguri pentru părinți și profesori câteodată, și când e nevoie, ajută la scris petiții și merge în audiențe la miniștri. Orice, numai să nu audă de oameni care se plâng într-o cancelarie, fără vreo intenție de a remedia o situație.
Mi-am dorit de când eram mică să fiu învățătoare, îmi plăcea să mă joc de-a școala. Din joaca asta am ajuns să fac școli de vară la țară – îi strângeam pe copii la mine în curte și făceam cu ei pregătiri cât timp părinții lor lucrau în sat cu ziua. La un moment dat s-a dovedit a fi utilă, în sensul că eu îi îngrijeam și-i învățam să scrie și luau note mai mari la școală.
*
I-am convins pe ai mei la 14 ani să mă lase la Sibiu, la liceul pedagogic, unde am descoperit mulți oameni prin toate proiectele de voluntariat, apoi am început facultatea, tot acolo. Nu-mi imaginam viața în altă parte. Ca să mă lase, părinții au pus condiții: să fac și o a doua facultate pe lângă Pedagogie (limbi modern germane/engleză), pentru că din învățământ oricum se moare de foame, îmi spuneau, și să fiu independentă financiar ca să-mi dau seama dacă-mi permit să fiu învățătoare sau nu.
*
Un an de zile am făcut facultățile în paralel și am lucrat full-time ca educatoare. Mi-am dat seama repede că nu-mi permit chiria, așa că am predat și germană. Apoi am primit o bursă în Germania și am făcut practică în școlile și grădinițele lor. Am văzut că educația poate fi și faină. Aveam libertatea de a-mi alege cursurile, evaluarea se făcea pe tot parcursul anului, nu doar între semestre. Biblioteca era un loc pe care trebuia să-l frecventez des pentru că aveam multe teme, iar între elevi și profesori erau relații bazate pe respect, cooperare, sprijin.
Ce m-a făcut pe mine să iau decizia [întoarcerii în țară] – una dintre cele mai bune, consider – a fost un lucru pe care mi l-a spus cineva. Dacă rămân în Germania, am ocazia să lucrez într-un sistem în care lucrurile funcționează deja foarte bine și să duc o viață faină și liniștită, dar dacă vin în România am ocazia să fiu un agent care să producă schimbare în educație. Decizia era la mine și a fost clar atunci că vreau să fac educație în România. Am lucrat trei ani ca educatoare la Cluj, unde mi-a plăcut mult pentru că am avut libertatea să-mi pun ideile în valoare. Apoi s-a ivit postul la Lenau și acum am preluat a doua generație de la pregătitoare.
*
De trei ani s-a mai produs o schimbare: Inițiative în Educație (InEdu), [o asociație] care a pornit de la un soi de revoltă și nemulțumire față de sistem amestecată cu toate ideile și lucrurile bune pe care voiam eu să le văd în educație și pentru care nu aveam curaj: să fac un curs, să organizez un eveniment. Colegul meu Cătălin m-a împins și a zis „hai să facem”; să creăm context de învățare și de evoluție pentru profesori, părinți și elevi. În trei ani am făcut conferințe, teachers’ trainings, seri motivaționale, seri de spus ofuri. Ne-am dat seama că dascălii au nevoie de un așa loc. De cele mai multe ori fie țin în ei toate lucrurile pe care le acumulează, fie își îngreunează familiile. Ne-am dat seama și că deja avem o comunitate când n-am apucat să promovăm un eveniment și s-au înscris 37 de persoane pe 20 de locuri.
*
Lupta în care ne-a băgat ordonanța (prin care învățătorii de la secțiile cu predare în limbi minoritare au fost înlocuiți cu profesori cu „studii de specialitate” la orele de română, ulterior abrogată – n.r.) nu mi s-a părut deloc una fair. Adică să ajungi – într-o țară în care educația e oricum la pământ – să creezi tabere învățători versus profesori, secția română versus secțiile minoritare? Nu despre asta ar trebui să fie educația. Fiecare ar trebui să facă partea lui de specialist și să-și asume ce nu este.
La Timișoara am dat tonul foarte puternic pentru abrogarea ordonanței. Noi am scris petiții pentru inspectoratul școlar, pentru Ministerul Educației, am solicitat întâlniri cu senatori, cu deputați, cu politicieni, ne-am dus la București la Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării. În săptămâna dinaintea școlii am fost la curățenie în școală pentru că n-am avut suficient personal și n-am putut reacționa imediat. Duminică am avut o întâlnire toți învățătorii și am stabilit greva japoneză, am stabilit cine vorbește cu presa, ce declarații facem publice. Am vorbit cu presa.
Ne-am organizat într-un grup de acțiune și am redactat petiții, pentru că mi s-a părut revoltător ca în continuare, conștient, se pot lua atâtea măsuri în defavoarea copiilor.
*
Dacă ar fi intrat altcineva la mine la clasă în primele două săptămâni și-ar fi dat, oricum, demisia din învățământ. Când copiii vin, nu stau în clasă cuminți. Nu știu ce e aia bancă, tablă, fiecare în filmul lui. Ba vreau apă, ba mi s-a rupt șiretul sau nu găsesc creionul. Când vine mama? Cât e ceasul? Mi-e foame, mai vreau lapte. Ei nu știu că se sună, că vine pauza, trăiesc ca la grădiniță, foarte mult pe baza nevoilor. Abia învață să stea în rând câte doi. Dacă lucrezi la primară, e foarte important să-ți placă. Altfel te duci în clasă, iei banii la sfârșitul lunii și de copii nu se alege nimic.
*
Am urmărit foarte mult ce se întâmplă în zona politică, ce fac ONG-urile. Ce văd în toată țara încerc să replic și la noi. De când cu InEdu am zis hai să facem asta și asta, un cover de Facebook, să vorbim despre ordonanță. N-are rost, mi-au spus colegii. Îl face eu, ascultați-mă, le-am spus, puneți-vă cover că protestăm. Multă lume a aflat de situație din poze, întrebau de ele.
*
Hai să facem și un protest, am zis. Nuuu, au spus, au văzut ei că și în București au ieșit mii și n-a avut niciun efect. Ba a avut! Se știe de el, efectul e mare. Nuuu, că noi o să fim câțiva, o să ne facem de râs, au mai spus. Stați un pic. Ați auzit de #văvedem din Sibiu? Erau o mână de oameni și totuși au reușit prin consecvență, social media. Haideți să facem și noi un marș, o plimbare, pancarte. Dar haideți să facem ceva, să nu mai stăm în clase și să ne plângem.
