Ștefania Drugă, 32 de ani, este cercetătoare la Massachusetts Institute of Technology (MIT) și a lucrat la numeroase studii despre modul în care copiii interacționează cu tehnologia AI, precum Alexa, Siri, Google Asistant sau Cortana. De-a lungul timpului, a susținut ateliere în care i-a învățat pe profesori cum să integreze tehnologia în modele de predare, în state precum Peru sau Chile, și a lucrat chiar ea la schimbarea acestor modele. A fondat organizația HacKIDemia, în cadrul căreia sunt organizate workshopuri STEM (de știință, tehnologie, inginerie și matematică) pentru copii și care propune un model nou de învățare, prin proiecte practice, plecând de la pasiunile lor. Anul acesta a pus și bazele platformei Cognimates, menită să-i învețe cum funcționează inteligența artificială. Astfel, încearcă să-i facă pe copii să treacă de la calitatea de simpli consumatori ai tehnologiei la aceea de creatori ai acesteia, pentru a învăța să se adapteze la lumea în continuă schimbare și pentru a nu fi speriați de necunoscut.
*
Copiii cresc cu AI și inițial au impresia că e totul foarte magic: „Ah, e AI, știe tot, voi asculta ce spune”. Dar, de fapt, Alexa (asistentul virtual dezvoltat de Amazon - n.r.) funcționează ca un motor de căutare, că dacă o întrebi ceva ce nu știe, ea caută pe Google și îți zice răspunsul. Dar pentru un copil e foarte diferit. Dacă auzi răspunsul spus cu voce, ca și cum ar fi o persoană, ai mult mai multă încredere. Și nu vezi zece rezultate, vezi doar primul rezultat. Se schimbă foarte mult așteptările lor. Zic: „Alexa e foarte deșteaptă că are AI, eu nu-mi mai fac tema la matematică și o întreb pe Alexa”. Sunt mulți copii în SUA care acum, când își fac tema, o întreabă pe Alexa.
*
La școlile private, aveam un număr limitat de roboți [în timpul studiilor]. Și copiii trebuia să lucreze în grup și să împartă. (Celor din școlile private le era foarte greu să facă asta. Fiecare voia să-l aibă pe al lui.) Ce a ajutat cel mai mult e că cei mai în vârstă le explicau celor mai mici [cum funcționează AI] și cei mici își schimbau părerea foarte mult. Nu de la adulți, de la cercetători sau de la părinți. De la ei, de la copii. Tot vorbind [între ei] despre lucrurile astea, deveneau mai sceptici, aveau mai puțină încredere în dispozitiv și spuneau „nu știe să facă chestia asta, dar cum îl programez să o facă?”. Conta mai mult decât cât timp programau sau stăteau pe platformă. Factorul cel mai important era colaborarea între ei. Și dacă sunt de vârste diferite, cei mai mari le explică celor puțin mai mici și imediat vezi momentele acelea în care încep să-și pună întrebări. Și, într-un grup, eu pun o întrebare, iar asta te inspiră pe tine să te gândești la altă întrebare.
*
Când vorbim de tehnologie, vorbim de individualizare. Dar nu, cel mai important e să pui copiii împreună, pentru că atunci încep să se gândească „dar ce pot să-i fac?”. E o altă dinamică de învățare, mult mai pozitivă.
*
În prezent, în SUA, e cea mai mare discuție acum despre media literacy și screen time (timpul pe care copiii îl petrec în fața ecranelor). Și e o problemă pentru că în momentul în care avem discuția despre screen time e ca și cum ar fi o adicție și o condiționăm. Și zici „uite, de la ora asta la ora asta ai voie să folosești tableta”. La un moment dat eram într-o sală plină de roboți și de Lego și copiii stăteau pe tablete. Și eu n-am mai întâlnit niciodată copii care să fie într-o sală în care poți să te joci cu atâtea chestii, dar să stea pe tablete. Și îi întreb pe părinți: „De ce?”. „It’s their screen time.” - „E timpul lor pentru tabletă." Cu cât condiționezi, cu atât devine o dinamică în care copiii încearcă să-i convingă pe părinți [să-i lase la tablete]. Și e foarte aiurea. Plus că adulții care le impun anumite reguli copiilor nu le respectă nici ei. Și atunci mie mi se pare mult mai OK să nu pui limite de genul ăsta sau să nu-i condiționezi, dar să-i inspiri și pe părinți și pe copiii: „Îți place să folosești Facebook, îți place să folosești Alexa. Cum facem un joc cu ele? Sau cum le folosim într-un mod constructiv, educativ?”. În general cred că e mai bine să ne îndepărtăm de ecrane.
*
În ziua de astăzi, cea mai mare paradigmă pentru părinți și pentru școli [în relație] cu tehnologia e de consumator. Ai creat un nou robot, de unde îl cumpăr? Ai făcut o nouă aplicație, de unde o iau? Dar dacă nu se pune problema așa? Dacă nu trebuie să cumperi? Dacă faci? Sau dacă ai cumpărat, iar după îl schimbi, îl optimizezi pentru tine? Să-ți dai seama, „băi, eu am putere asupra educației mele”. Îți dai seama că singura constantă e adaptabilitatea. Cum îi pregătim pe copii să se adapteze? Și să nu li se facă frică de necunoscut.
*
Unde există cât mai multe device-uri, tablete, telefoane, copiii au o rată de atenție foarte scăzută. Sunt obișnuiți să se întâmple tot timpul ceva. Asta e principala problemă.
*
Mama mea e învățătoare. Și în general știu cum gândesc profesorii și cât de greu le e. Pentru că, pe de o parte, au atâtea cerințe, o grămadă de birocrație. Pe de altă parte, tehnologia se schimbă așa de repede și se simt lăsați în urmă și e greu să ții pasul. Rolul meu e să-i fac pe ei să vadă, de fapt, care e expertiza lor și cât de valoroasă e încă. Pentru că și când o să avem AI în școli, tot o să avem nevoie de profesori. Pentru că tu, ca profesor, ești un mentor pentru copii, ești un facilitator. Și chiar dacă ei învață mult mai repede ca tine și pot să se ducă pe Wikipedia, să vorbească cu Alexa, să programeze, nu au capacitatea de a lua decizii înțelepte și să știe când să spună „nu” sau să știe cum să fie puțin mai critici sau cum să filtreze informația. Profesorilor le explic și le arăt: „Uite, tu nu trebuie să fii expert, dar trebuie să lași puțin să ți se schimbe rolul cu care ai fost obișnuit și să lucrezi alături de copii și să înveți cu ei tehnologia. Tu nu o să fii know-it-all, că nu mai e posibil în ziua de azi, ci un mentor, ca un frate mai mare”.
*
Există o păpușă pe care am folosit-o și în studii, se numește My Friend Cayla, care a fost hackuită când a fost lansată în Europa. În America [încă] se poate cumpăra de pe Amazon. Și are conexiune nesecurizată prin Bluetooth și oricine poate să asculte ce vorbește copilul cu păpușa. Și asta arată cât de mult avem nevoie de reglementări. Ce le vinzi copiilor? Ce pui în camerele copiilor? [În cadrul unui studiu,] păpușa i-a influențat pe copiii mult mai mult decât alți oameni la întrebările morale. Fiind o păpușă, copilul nu se simte judecat. Și poate fi influențat și pozitiv, și negativ. Dar noi voiam să arătăm că copii ascultă chestiile astea și țin cont de ele și își schimbă părerea. Și când părinții mă întreabă de ce vreau să predau inteligență artificială copiilor, le arăt. Dacă cineva hackuiește Alexa? E clar că tehnologia poate fi folosită în multe feluri și e clar că copiii ar trebui să știe la ce să se aștepte și să zică „nu e OK, nu e normal, de ce îmi spune dispozitivul asta?” pentru că atunci când ai o păpușă sau un robot care vorbește ca un alt om, deja nu o mai vezi ca pe un obiect, e ceva între un obiect animat și unul neanimat.
*
Am făcut un studiu în care copii se jucau cu Alexa, cu un robot, cu o jucărie și îi întrebam „E inteligentă?”, „E mai inteligentă decât tine?”, „Ai încredere în ea?”. În studiul acela, ce m-a surprins pe mine e că toți copiii ziceau că Alexa e mai inteligentă decât ei. Deși ei puneau întrebări la care nu știa să răspundă. Și am zis să facem un studiu în care să vedem cum atribuie diferit inteligența roboților față de oameni. Am avut 30 de familii. Și am construit un alt model de robot. Și ei vedeau video cum robotul încearcă să iasă dintr-un labirint, după aceea video cu un șoarece care încearcă să ajungă la brânză [tot într-un labirint] și după puteau să controleze robotul și să vadă labirintul din perspectiva robotului. Copiii și părinții stăteau separat și după ce vedeau fiecare video îi întrebam: „Cât de deștept a fost robotul? Cât de deștept a fost șoarecele? Cât de deștept ai fost tu?”. Majoritatea copiilor și părinților, deși au participat la studiu separat, alegeau la fel. Iar când spuneau că robotul e deștept pentru că a fost programat, cuvântul programat avea sensuri diferite. Programat că i-ai dat doar instrucțiuni sau programat că e AI și poate să învețe. Și nu doar că alegeau același răspuns copiii și părinții, dar modul în care explicau, modelele mentale erau la fel. Și cu cât erau mai mari, de la 7 ani în sus, cu atât erau mai asemănătoare. Cum se duc la școală, inteligență înseamnă câtă informație poți să înmagazinezi.
*
Noi, când creăm programe, platforme, jucătorii, tot ce vrem să facem, ele nu trebuie să fie numai pentru copii, trebuie să fie și pentru părinți. Pentru că dacă în casă modul de a discuta despre tehnologie, de a o folosi, nu e încurajator, nu e critic, degeaba le facem noi traininguri copiilor. Trebuie implicați și părinții. Nu să zică „uite, ți-am luat robot, du-te și joacă-te”. Să zică: „Uite, cum merge? Cum îl facem?”. Și la telefon, când vorbim cu Siri: „De ce crezi că a zis Siri așa?”. Trebuie să fie pentru familii.
Fotografie din arhiva personală a Ștefaniei Drugă.
