La prima vedere, „Casa norvegiană” nu prea are de-a face cu lumea școlii. Ramin, un bărbat din Orientul Mijlociu, ajunge cu bicicleta în Norvegia și caută drumul spre o așa zisă Academie (dar deja această denumire ne duce cu gândul la școală, nu?), locul în care imigranții învăță (ah, verbul acesta!) cum să devină norvegieni, fiind puși în situații menite să-i conștientizeze despre valorile țării în care își doresc să rămână. La Academie, Ramin trebuie să treacă o serie de teste, cele mai multe de o bizarerie suprarealistă, care îl apropie de momentul absolvirii (a se citi obținerea rezidenței și a dreptului de a munci). Ca în viață (sau în școală?), testele sunt anunțate sau nu, dar ceea ce este evident este că se finalizează cu aprecieri, ca orice activitate evaluativă care se respectă. Există în această Academie standarde și descriptori de performanță la care se raportează cei trei profesori și pe care nu le pot ignora, dar în cele din urmă standardizarea evaluării nu se va dovedi cea mai bună variantă (parcă din ce în ce mai actual este subiectul abordat de acest film de spațiul educațional românesc, nu vi se pare?). În acest spațiu al formării sale, Ramin îl va întâlni pe Yamani, omul de serviciu de la Academie, vorbitor de farsi, aspirant la statutul de cetățean norvegian, care în cei 24 de ani de când se află în acel loc nu a reușit să promoveze testele la care a fost supus, dar în ciuda acestui fapt nu a fost nici expulzat, nici abandonat.
Hai să ne oprim puțin din prezentarea filmului și să privim cu atenție spre personajele pe care le-am evocat.
Ramin. Este evident elevul. Vine cu dorința de a învăța, de a trece testele și de absolvi, conștient că toate acestea îi vor oferi o viață mai bună dincolo de zidurile Academiei. Participă la cursuri, ascultă prelegeri, dar mai ales experimentează. Face eforturi să treacă probele, așteaptă feedback (manifestat uneori prin intermediul paraverbalului), improvizează și de cele mai multe ori are succes. Este prietenos și optimist și urmărindu-l îți dorești ca optimismul acesta să îl vezi mai des și la elevul cu care te vei reîntâlni în septembrie. Absoarbe cu entuziasm informațiile primite de la profesorii săi, dar nu ezită să își exprime punctul de vedere.
Există câteva momente în care Ramin încearcă să ofere soluții, să arate ce poate face, dar nu este luat în serios. Nici când profesorii încearcă să așeze un trofeu reprezentând un cap de elan într-o anumită poziție, nici când sunt deranjați de scârțâitul podelelor. Replicile sale – „Am o idee”, „Știu ceva ce v-ar putea ajuta” – sunt ignorate, fiindcă discipolul nu poate fi mai bun decât maestrul lui, nu-i așa?
Oddleiv. Bodil. Bergljot. Profesorii autoritari. Riguroși, impun respectarea procedurilor și singurul lor obiectiv este de a-și preda lecțiile („Treaba noastră este de a vă învăța valorile norvegiene”). Pretind atenție și atingerea standardelor de performanță, eșecul fiind sancționat:
„Ne arătați că ați fost atenți și, dacă treceți testele, puteți alege să rămâneți aici și să fiți ca noi sau vă puteți întoarce de unde ați venit să o luați de la început”. În ciuda faptului că propovăduiesc frumusețea diversității, se dovedesc a fi destul de rigizi, refuzând rezolvarea originală a sarcinii de lucru de către Ramin (pregătirea unei mese tradiționale norvegiene de Crăciun), deși acesta demonstrează că este capabil să utilizeze achizițiile de la cursuri în activități practice. În cele din urmă, tocmai datorită discipolului, devin conștienți că în acest binom elev-profesor procesul de predare-învățare este reciproc, fiindcă, nu-i așa, „în școală nu se știe cine dă și cine primește”. Profunzimea viziunii lui Ramin, modul în care acesta își motivează demersul („Nicio cultură nu este atât de bogată încât să nu se poată îmbogăți mai mult. Nicio cultură nu este complet dezvoltată. Trebuie îngrijită, dezvoltată, direcționată. E ca un râu. Un râu e mereu în mișcare. Nu poate fi oprit. Dacă e oprit putrezește, dispare.”) îi vor convinge că merită să rămână alături de ei. Este o lecție a toleranței, a deschiderii spre diversitate și spre îmbrățișarea alterității. O lecție predată de învățăcel.
Yamani. Mentorul. Profesorul facilitator. Cel care îl sprijină pe Ramin, îl ajută să înţeleagă experienţele pe care le trăiește. Îi atrage atenția asupra a ceea ce poate și ce nu poate să facă în acest spațiu al dezvoltării sale și, prin discuțiile pe care le poartă într-un spațiu nonformal, îl conduce spre analiza profundă care va sta la baza viitoarelor decizii. Yamani îl încurajează („Ești tânăr. Ești deștept, înveți. O să te descurci”) și îi alungă incertitudinile, manifestându-și încrederea în potențialul prietenului mai tânăr. Atunci când Ramin îi mărturisește că nu îi este clar motivul pentru care trebuie să învețe așa cum i se impune („Merge bine, dar nu înțeleg de ce trebuie să fac asta.”), îi dă cel mai simplu sfat: de a privi spre finalitatea procesului său de învățare: „Nu are nicio logică, dar tu învață. Fă asta și vei fi acceptat. Asta e tot.”
Dar mai este ceva ce ne-a atras atenția în acest film. Un schimb de replici. Spre final, după ce susține ultimul test, tânărul îi reproșează lui Oddlev: „Nu m-ați întrebat ce știu să fac.” „Ce știi să faci, Ramir?”, îl întreabă profesorul. „Sunt arhitect”.
Câți dintre noi îi întrebăm pe elevii noștri ce știu să facă? Cu ce pasiuni, cu ce bagaj de competențe dobândite pe căi nonformale sau informale vine elevul nostru spre noi? În ce domenii are o mai mare expertiză decât noi? Sau spre ce se simte mai capabil să se îndrepte, în ordinea propriilor aptitudini și competențe?
Cât din întregul care este sistemul educațional instituționalizat se deschide spre această întrebare, într-o manieră formativă? Cum favorizează sistemul, prin politicile sale educaționale, o astfel de întrebare și răspunsul la ea? Nu ce trebuie să faci. Nu ce trebuie să știi. Ci ce știi să faci!
Poate pare neserios să-i adresezi unui elev, care încă nu și-a finalizat educația, această întrebare. Dar așa să fie, oare? Căci fiecare dintre noi, la orice vârstă, ar putea oferi un răspuns, mai mult sau mai puțin elaborat, la întrebarea aceasta. Și poate că de cele mai multe ori, în răspunsul la ea, se află și potențialul care trebuie dezvoltat. „Știu să desenez frumos” poate însemna în viitor „Știu să pictez” sau „Sunt un pictor talentat și recunoscut”. „Știu să descriu un peisaj” poate însemna pe viitor „Știu să fiu profesor de română” sau „Știu să scriu o poezie, o proză, un roman”. „Știu să mă joc pe calculator” poate însemna pe viitor „Știu să fac grafică video” sau „Știu să fiu programator”. Etc., etc. Cu siguranță, puteți și voi adăuga.
