Poate asemănător cu saudade al portughezilor sau nostalgia din engleză. Însă această asemănare implică diferențe culturale, nuanțe specifice fiecărei limbi, o istorie diferită și multiple realități sociale. Ca români, cred că am simțit cu toții măcar o dată în viață dorul și am spus măcar o dată mi-e dor de tine în loc de îmi lipsești. Cine are prieteni străini, s-a lăudat cu dorul și le-a spus cum noi, românii, suntem un popor care cunosc jalea si dorul mai bine decât alții, poate. A încercat să caute traduceri cât mai aproape de realitatea sentimentelor, a dat exemple, și poate, cu puțin noroc, l-a făcut pe străin să înțeleagă măcar o mică parte din ce înseamnă dorul.
Dorul, totuși, este greu de tradus și explicat până și în limba română, pentru că e încărcat cu multe sentimente, diferite de la om la om, de la regiune la regiune, de la istorie la istorie. Însă ce putem universaliza, bănuiesc eu, este dorul de țară și dorul de oameni.
Dar ce facem cu el când devine boală?
Dorul, boala românilor, pe care o romantizăm la fiecare pas. Boala care te cuprinde până-n măduva oaselor, care te consumă, te rostogolește de pe o parte pe alta, care nu te lasă să dormi, care îți umple ochii de lacrimi și care umple frontierele terestre de mașini. Avem peste 5,7 milioane de români care muncesc, trăiesc, studiază în afară; Avem diaspora la fel de mare aproape cât are Slovacia locuitori. Despre diaspora românească știm multe: știm despre cozile din 2014 de la secțiile de votare, despre cozile din vama Nădlac, interviuri cu oamenii din mașină care povesteau despre dor și cozonaci, pe care le iau cu ei în afară. Știm despre românii din Anglia, care și-au făcut propriul târg de Crăciun românesc în cartierul Thurrock din Grays și despre cei care au sărbătorit ziua națională în New York. Le știm pe toate ca în palmă, creștem cu ele, avem rude sau le vedem la televizor. Media e cel mai bun prieten al diasporei.
William Safran, profesor emerit de științe politice la Universitatea din Boulder, Colorado, cercetează subiecte precum pluralism cultural, imigrație, diaspora. Scrie în Jurnalul de Studii Transnaționale despre diaspora, din punct de vedere sociologic. Și spune că diaspora se caracterizează printr-o imagine idealizată a țării de baștină, un mit care se propagă despre ea, o idee colectivă de a se implica în societatea de acasă și o dorință neîncetată de întoarcere. Diaspora se caracterizează și printr-o diferență între noi și ei, cetățenii țărilor adoptive și o imposibilitate de integrare a culturii respective. Numește asta mitul țării de baștină și al reîntoarcerii. Diaspora nu este doar despre dor, cât este un stil de viață, o comunitate de oameni care se învârte în jurul acelorași sentimente și griji, în țara adoptivă.
Am călătorit mult cu avionul, și la aterizarea în nicio țară nu am auzit ce aud de fiecare dată când aterizez în România. Pentru cei ce călătoresc, bine ați venit în România, iar pentru cei ce se întorc acasă, bine ați revenit. E fraza pe care o știu cel mai bine și la care, de cele mai multe ori, îmi dau lacrimile. De ce? Pentru că și eu sunt unul din cele 5,7 milioane de români care au plecat, din curiozitate și pentru o educație mai bună, în afară, gata să facă parte din diaspora sensibilă la astfel de mesaje. Am plecat la Paris, în Franța. De la București, la Paris, mi-am scris și eu, ca orice expat, propria poveste.
Ce urmează să vă povestesc în rândurile de mai jos este despre acest dor profund înrădăcinat în sângele nostru, dar și despre boala cu același nume. Despre riscurile și complicațiile sale, și mai ales, despre simptome. Nu există o rețetă perfectă prin care e posibil să scăpăm de crizele de dor, dar există un fel de a trăi cu el, de a îl face să evolueze spre altceva.
Dorul, sentiment
Conform DEX, dorul este o „dorință puternică de a vedea sau de a revedea pe cineva sau ceva drag, de a reveni la o îndeletnicire preferată” sau o „stare sufletească a celui care tinde, râvnește, aspiră la ceva”.
Am început să cunosc dorul când am accesat căsuța de one way la compania aeriană, rezervându-mi biletul de avion către Paris. Atunci a început să-și facă ușor simțită prezența. Timid, mă ținea să nu dau click pe rezervare, îmi spunea că voi fi tristă în afară. Tot el m-a lăsat într-un final să ajung la aeroport. Am cunoscut dorul mai bine când am dormit prima dată singură într-o țară străină și am realizat că nu sunt doar în vacanță, ci că eu m-am mutat acolo. Am cunoscut dorul în negura serii, în liniștea ei, când gândurile mele nu se puteau opri, la fel ca vinilul care se rotea în surdină. Atunci am descoperit cea mai multă muzică: Brahms, Goldberg și interpretările sale ale lui Bach, Queen, Pink Floyd, Timpuri Noi, om la lună. Pe măsură ce zilele treceau în Paris, pe măsură ce interacționam cu mai mulți oameni, dorul se instala și mai profund în corpul meu. Prima dată, dorul nu m-a lăsat să plec, pentru că aș fi lăsat în urmă 18 ani de viață clădită, dar tot el m-a lăsat, căci aveam să mă dezvolt. A făcut și bine, și rău.
Nu-mi vorbeam limba cu care am crescut, nu vorbeam nici măcar engleza. Franceza mi-era așa străină, că o vorbeam ca din cărți, nu înțelegeam nicio referință culturală și mai rău, uneori nu înțelegeam nici ce vorbea lumea cu mine. La început, am încercat. Să mă împrietenesc cu francezi, să îi înțeleg, și să îi fac să mă înțeleagă. A părut doar că eu încercam, iar ei nu erau deloc interesați de cultura mea. Și atunci dorul, deja parte din mine, s-a supărat. Cum adică nu vor să te cunoască, nu vor să audă despre București? De ce nu-i interesează? Am vorbit mult cu acest dor, am încercat să-i explic că aici cultura e altfel, că nu suntem la fel, că trebuie sa îi ascult pe ei și să fiu ca ei, dacă vreau să mă integrez. Că trebuie să învăț glumele despre Sarkozy și să las deoparte glumele despre Băsescu. Zilele treceau, iar el tot mai supărat era. Când eu vorbeam în franceză, el stătea ascuns într-un colț. Începusem deci să mă apropii de noțiunea de diasporă, căci eram sigură că nu am cum să mă integrez în grupurile de localnici, iar dorința mea de a cunoaște români, cu care să împart aceeași alienare de casă, m-a împins să mă alătur Ligii Studenților Români în Franța.
Mi-am imaginat dorul ca fiind personificarea unei steluțe, negre, cu două mânuțe. Mânuțe ca să mă țină și să mă îmbrățișeze când mi-e greu. Prin decembrie, lumea deja începea să-și facă prieteni, iar eu abia reușeam să înțeleg franceza mai bine și să mă pot exprima, cât de cât. A fost nevoie de mult mai mult să încep să râd în franceză.
Examenele începeau, timpul liber devenea tot mai comprimat, iar grupulețele deja se creaseră. Mi-am făcut totuși o prietenă, Juliette, cu care mă întâlneam o dată pe săptămână, și care îmi povestea despre iubitul ei din Lille. Eu o ascultam și îi mai povesteam despre mine. După vacanța de Crăciun, Juliette nu prea mai venea pe la facultate.
Atunci dorul și cu mine am început să ne împrietenim. El îmi povestea despre anii frumoși de liceu, despre Parcul Cișmigiu, despre ziua în care am absolvit și ultima petrecere înainte de plecare. Pe unde mă uitam în Paris, dorul era cu mine: în doi prieteni care stăteau pe bancă, mă vedeam pe mine și prietena mea. În petrecerea de la etajul de mai sus, îmi aduceam aminte de balul bobocilor. Mă plimbam mult prin Paris, în minte cu dorul. Ușor-ușor, primul an la Paris a trecut, iar dorul s-a potolit, ajunsesem acasă și aveam să trăiesc tot după ce el tânjea. Dar la 1 septembrie, rana se deschidea, iar dorul își face simțită prezența. În rana singurătății, dorul a fost cel mai bun medicament.
El m-a împins să scriu, sa public articole, să mă întorc mai des în București, să citesc despre politica românească în fiecare zi, să citesc literatura românească până când nu mai știam ce să citesc, să descopăr autoare contemporane, să merg la teatru și la cinema și să învăț, pentru că, la finalul zilei, de asta mă mutasem la Paris. Așa am înțeles ce înseamnă diaspora: dorul a dat contur unei imagini idealizate față de comunitatea mea din București, m-a făcut să trăiesc din plin acest mit al reîntoarcerii acasă, de dragul acestui ideal, de nevoia de a face bine acasă.
Însă dorul a început sa devină și mai agresiv, împingându-mă să mă gândesc mereu la el. Mă arunca în valurile sale și nu știam cum să mai ies, puteam doar să îl apropii și mai tare de mine.
Și cu cât mai mult ne apropiam, cu atât mai tare mă departam de viața mea de acolo. Brusc, Parisul nu mă mai uimea, Panthéon-ul care odată era monumentul meu preferat, îl evitam, muzeele nu le mai frecventam, iar cinemaul a rămas doar un teanc de bilete odată cumpărate, pe care s-a așezat praful. Dorul mă trăgea înspre el cu o forță invizibilă. Notele mele erau foarte bune la Paris, eram și încă sunt reprezentanta a unui corp de 40.000 de studenți în cadrul unei alianțe universitare, organizăm proiecte și plecăm în congrese. Însă dorul nu voia să audă nimic din toate astea, pentru că nu putea să îi vadă scopul, dacă eu nu făceam acest bine în România, cum fusese până atunci.
M-am metamorfozat în dor, până la punctul de a-mi uita numele. Atunci m-am îmbolnăvit. Crizele de dor erau din ce în ce mai dese, cercul era vicios. Singura vindecare era, credeam eu, să ajung cât mai repede în București. Așa m-a convins dorul să mă întorc în țară în vacanța de vară din anul II, în ciuda faptului că primisem un stagiu pe lângă un profesor universitar. Mi-a spus că voi fi mult mai bine primită în țară, că nu voi fi singură la Paris și că voi sta în apartamentul meu, nu în căldura de la etajul 8. Așa că l-am ascultat, nu m-am înscris nici ca voluntară la Jocurile Olimpice.
În iunie m-am întors în țară
Când am trăit prima zi în București, liberă de cătușele franțuzești, m-am îmbolnăvit și mai rău. Zi de zi, boala îmi intra în corp, îmi atrofia mușchii, îmi mânca oasele. Dorul începea să mă distrugă. De ce brusc îmi era dor de Paris și nu mă mai simțeam bine în București? Am încercat orice remediu: Cărturești Verona, Tineretului, Calea Victoriei pietonală, Piața Romană. Doar orele în care mergeam la stagiu erau singura alinare, într-o casă din Grădina Icoanei, departe de dorul care mă pândea la ușă, când ieșeam, la ora 17.00. Nu înțelegeam nimic din ce se întâmpla, mă forțam să fac pe plac dorului, poate-poate, de m-ar mai lăsa, de m-ar durea mai puțin. Mă forțam să mă întorc înapoi la trăirile din urmă cu doi ani, în vara de dinainte să plec, și să mă pun în ele, însă orice încercare era nereușită. Trăirile mele nu mai erau aceleași, iubirea mea față de acele locuri crescuse diferit. Iar atunci, dorul mă ataca. Îmi intra în stomac, ca un virus, mă contamina.
De ce nu mă mai simțeam ca la 18 ani, când eu deja aveam 20? De ce nu pot repeta aceleași trăiri? De ce m-am schimbat, de ce am crescut? De ce n-am crescut în dor și de ce am crescut în Paris? Cu întrebările astea mă trezea în fiecare zi și mă adormea în fiecare noapte.
Dorul meu s-a născut din iubire, din iubirea față de țară, față de familie, față de prieteni, față de locuri și față de cultură. Totul până când l-am lăsat să existe prea mult în mine. Atunci dorul față de țară a fost așa de egoist încât nu mă lăsa să cresc cum poate aș fi vrut. Am simțit că aveam o misiune de terminat, aceea de a mă implica în comunitatea mea din București, de a încerca să schimb tendințele de vot, însă am uitat că, odată plecată, nu mai cresc în același loc. Dorul, din iubire, s-a transformat în egoism.
Dorul, boala care macină, dacă nu știm să o oprim la timp
Dorul ne ține de mână, atât timp cât avem nevoie, dar dorul e puternic. Poate să ne arunce într-o spirală de gânduri disperate, într-o durere sufletească mult prea mare pentru a fi descrisă. E o reacție la schimbare și o măsură de protecție împotriva posibilelor consecințe negative ale acestei schimbări. El însă poate să câștige asupra noastră, să se hrănească din suferință și singurătate, din literatură și muzică, din simpla vorbă în română. Dorul e parte din noi, totuși, și nu putem decât să îl acceptăm. Cred că din dor putem învăța multe despre noi și despre comportamentele noastre.
Dar cred că dorul singur nu ne este de folos pentru a crește. Chiar dacă e unic, românesc, ne aduce aminte de casă și e frumos de trăit și povestit despre el. În trei ani de trăit împreună, am realizat că are o întunecime care ne ține pe loc, ne face să ne adâncim în el și să nu vrem să mai ieșim. Dragostea, în schimb, traductibilă în toate limbile, poate fi sentimentul care ne ajută să ieșim din întunecime, care să ne elibereze. Cel din care ne putem descoperi adevărata esență și cu care putem trăi, fără vinovăție, dar și cel din care putem crea, pentru oricare scop. Pentru țară, prieteni, familie, și pentru noi. Din dragoste se poate evolua, din dragoste se pot schimba tendințe de vot și destine. Nu din egoism și nu din durere, ci din altruism și dedicare.
Pentru rana dorului, dragostea e cel mai bun medicament.
