Între timp, scrisoarea pe hârtie a devenit aproape anacronică, locul ei fiind luat de e-mail sau de mesajele transmise prin aplicațiile digitale care au ajuns să-ți invadeze universul personal. Uneori, primește zeci de e-mailuri pe zi: cu scop de marketing, cu sarcini de lucru, cu anunțuri referitoare la emiterea unor facturi, mai rar de la câte un prieten. Nu pentru că nu îi mai ai, ci pentru că acum este mai ușor să comunici cu el folosind telefonul și aplicațiile digitale. Ușurința comunicării, rapiditatea ei, subțiază, însă, probabil, consistența. Când poți schimba mesaje în timp real, nu mai stai să concepi un discurs despre tine, care, implicit, presupune un efort de autoobservare, de introspecție, de sistematizare a narațiunilor tale exterioare și interioare. Sau nu e așa?
Ce bucurie, totuși, atunci când vezi în cutia poștală digitală un e-mail de la o persoană cu care nu ai mai comunicat de multă vreme! Iar atunci când expeditorul e-mailului este un fost elev, care vrea neapărat să ți se confeseze și alege această cale, trăiești emoția aceea de demult, de pe vremea în care, în cutia poștală de la poarta casei, vedeai plicul albastru sau verde sau alb, trimis de prietena sau prietenul din Hunedoara sau din Iași.
Zilele trecute, am primit un astfel de e-mail de la o fostă elevă. Mi-o amintesc cu drag (nu au trecut decât două luni și jumătate de când am văzut-o ultima dată): o adolescentă cu privire vie, inteligentă, aproape o perfecționistă, dar cu un nivel diminuat al încrederii în sine. A luat doi de 10 la bacalaureat și peste 9 la a treia disciplină de examen (știu că am scris despre faptul că notele nu contează, dar în cazul de fapt această informație este relevantă). Când, după publicarea rezultatelor finale, i-am spus că eram convinsă că va lua 10 s-a mirat, întrebându-mă de ce. Ei i se părea (deși media la clasă la limba și literatura română fusese sistematic zece) că nu este suficient de bună, că nu va fi în stare să ia o notă mare, că...
Am deschis e-mailul și l-am citit. Iar bucuria s-a transformat în tristețe. Voia neapărat să-și pună sufletul pe tavă și mi s-a adresat mie, considerând că îi pot transmite confesiunea mai departe.
„Școala este numită a doua casă. Acest aspect presupune că mereu vei simți că dorești să te întorci, nu să numeri zilele rămase până pleci. Din păcate, asta mi s-a întâmplat mie. Totul din cauza unui singur profesor. Este frustrant că nu poți să îți aduci aminte cu plăcere maximă toate momentele frumoase create de restul profesorilor, fără să îți aduci aminte înainte de cele rele. Paradoxal, un singur om are puterea de a acoperi cu mâzgă tot ce au creat frumos ceilalți. Am încercat deseori să îi ofer noi șanse, crezând că percep eu greșit lucrurile. Dar după patru ani, am realizat că imaginea pe care și-a creat-o în ochii mei era cea reală. Acum ar trebui să mă simt ușurată... S-a terminat, gata cu ura, cu frustrările. Aș fi însă egoistă dacă nu aș împărtăși aceste experiențe triste, deoarece, deși eu nu voi mai avea de a face cu acestea, mă gândesc la viitorii elevi, atât de bucuroși că au intrat la liceul și specializarea la care au visat încă din gimnaziu. Un vis care ia o întorsătură nefericită. Omul prin natura sa este făcut să greșească. Dar după patru ani am realizat că nu sunt greșeli, e ură pură. Am ajuns să nu mai merg cu drag la ora în timpul căreia se preda materia pe care o adoram. Mai mult, mă așteptam ca profesorul acesta să fie mândru că am intrat la facultatea dorita, însă jignirile sale au continuat: se întreba (sau îi întreba pe colegii mei) cum am reușit să fiu admisă.
Este ultimul meu contact cu profesorul cu pricina, dar în patru ani au fost multe momente neplăcute, ar fi multe de povestit. Ceea ce am vrut să transmit prin această poveste este faptul că un asemenea om reușește să diminueze optimismul, încrederea de sine a elevului care, în cele din urmă, chiar crede că nu este capabil de prea multe...
Am lăsat ce e mai bun la sfârșit: nu vreau să mă las afectată de un om când sunt mulți alții extraordinari. O să-mi lipsească (cei extraordinari), sunt convinsă. Nu am nimic de reproșat nimănui, i-am considerat familie. Am glumit împreună, am învățat, ne-am dezvoltat corespunzător și pot spune că, datorită lor, aș alege din nou acest liceu.”
S-a crezut multă vreme că oamenii care fac rău, și o fac sistematic, au de fapt o problemă cu ei înșiși, au o stimă de sine scăzută, nu sunt confortabili cu ei înșiși. Apoi, prin anii ’90, un psiholog, Roy Baumeister, a început să studieze mai atent conceptul de rău. Printre constatările sale, fundamentate științific, a fost faptul că din contră, unii dintre oamenii care fac rău și sunt conștienți de asta sunt foarte confortabili cu ei înșiși. Simt împăcare cu sine. Și tocmai această împăcare cu ei înșiși le asigură confortul pentru răul făcut, pentru rănirea și umilirea celorlalți.
Sunt oamenii care nu se îndoiesc de ei înșiși, care nu au dubii, care nu au ezitări. În ochii lor, dreptatea este de partea lor invariabil, se consideră îndreptățiți, se consideră a priori superiori. Oamenii răi nu au niciodată sentimentul că ei sunt răi, ci că toți ceilalți sunt răi. De aceea, ei au dreptul moral să facă rău.
Există oameni abominabili care fac rău la modul fizic, criminali, ordonatori de genocid, tirani. Dar există și oameni răi care trăiesc printre noi și se hrănesc nu cu răul fizic pe care îl provoacă, ci cu cel emoținal sau cu cel prin care ne împiedică să creștem, să ne dezvoltăm. Dar când unii dintre aceștia au loc în sistemul educațional, efectul pe care îl provoacă este mai greu de acceptat decât dacă îi întâlnim în contextele noastre sociale, unde, la urma urmei, putem să îi evităm, sau în cele profesionale, unde, dacă nu-i putem evita, avem totuși alte mecanisme de apărare, ca adulți, în fața lor. Când, însă, un astfel de om are puterea educaționalului de partea sa, efectele acțiunilor sale pot fi devastatoare asupra multor generații, asupra multor caractere și suflete aflate încă în formare.
Tocmai a început școala. Recitiți scrisoarea pe care am primit-o și spuneți-vă: promit să fac parte din categoria profesorilor extraordinari. Azi, mâine, mereu.
