Alfabetul nu se învață online. Nu într-o comunitate fără semnal la telefon

Mi-am dorit foarte mult să ne întoarcem la școală. În martie, când s-au suspendat cursurile, am așteptat cu nerăbdare trecerea celor 14 zile pentru a mă revedea cu elevii mei. Am crezut până în ultima clipă că voi reuși să-i învăț tot alfabetul în clasa I. Nu a fost să fie, așa că m-am apucat de proiectat lecții online pentru copiii dintr-o comunitate în care nu există semnal la telefonul mobil.

Am avut două grupuri, pe Facebook și pe Whatsapp, unde am trimis sugestii de activități cât am fost în carantină, m-am înregistrat citind povești și am căutat pe internet cea mai ușoară rețetă de făcut plastilină acasă. Primeam trei-patru fotografii pe zi de la elevi cu ceea ce au mai lucrat, alături de întrebarea „doamna, dar când ne întoarcem la școală?”.

De fiecare dată când primesc câte un mail, sper să nu găsesc în el anunțul că intrăm în scenariul roșu. Din martie și până în iunie, cât am fost online, m-am străduit alături de părinți să creez contexte de învățare pentru elevii mei care nu au smarpthone-uri, tablete sau semnal la telefonul mobil. Dar școala la distanță nu a produs învățare la mine în clasă. Din punct de vedere legal, am bifat tot ce scria în fișa postului: am creat o clasă în Google Classroom unde postam materialele pe care le trimiteam pe Whatsapp și Facebook, trimiteam feedback copiilor, sunam o dată la două săptămâni la fiecare copil acasă pentru a-i întreba pe elevi cum sunt și pe părinți dacă au nevoie de ceva. Uneori sunam câte două-trei zile până răspundea o mamă, un tată sau un bunic și chițăiam singură prin casă de fiecare dată când auzeam vocea cuiva și nu a mesageriei vocale.

Ba chiar am creat kituri educaționale pentru fiecare copil din clasă. Le-am pus fișe de lucru, creion, radieră și ascuțitoare, cărți cu Elmer – un elefănțel hazliu care descoperă lumea – și chiar semințe, pentru a continua lecția despre plante începută la Explorarea Mediului. În prima zi în care am ieșit din carantină, am fost la școală cu kiturile pentru copii, de frică să nu intrăm iarăși.

În iunie am tras linie: copiii știau doar jumătate de alfabet, abia ne apucasem de adunări și scăderi, doar vreo cinci din clasă reușeau să lege în cuvinte literele pe care le citeau. Școala online nu se poate realiza doar cu bunăvoința mea și a celor nouă părinți (pe care îi adunasem în martie) de pe grupurile de Whatsapp și Facebook. Am visat la o școală de vară, unde să recuperăm ceea ce am pierdut, dar nici asta nu a fost posibil.

Uneori soluția nu este bunăvoința

La un moment, m-am simțit vinovată că nu am făcut suficient pentru elevii mei, așa că aproape m-am apucat să strâng tablete. Ar fi fost greu, dar nu imposibil; sigur aș fi găsit câțiva oameni care ar fi dorit să plătească un abonament de Internet pentru vreo două-trei luni. Pentru o fracțiune de secundă mi-am imaginat cum ar arăta o oră pe Zoom cu elevii mei, proiectându-le jocuri interactive și învățându-i o nouă literă. Însă am revenit rapid cu picioarele pe pământ și am acceptat că asta nu este o soluție, chiar și dacă vreun operator de telefonie mobilă ar amplifica semnalul în comunitate.

În mai toate familiile din Gârcini se găsesc patru-cinci copii sau chiar mai mulți, iar locuințele nu au mai mult de una-două camere. Înainte de pandemie, copiii își făceau temele într-un colț de cameră, în timp ce mamele lor găteau sau făceau curățenie. De multe ori s-au întors la școală cu caietele stropite de apa cu care spăla mama vasele sau mâzgălite de frații mai mici. Nici nu vreau să-mi imaginez ce haos ar crea o tabletă în casă.

Apoi ar fi neputința părinților, care arată altfel în fiecare clasă. La clasele mici, elevii au nevoie de părinți la multe activități: să-i ghideze, să-i ajute, să le confirme că sunt pe drumul cel bun. În timpul lecțiilor desfășurate acasă, ei preiau rolul învățătorului. N-aș putea să condamn niciodată o mamă că nu și-a ajutat copilul la teme în loc să facă de mâncare, sau un tată care nu-și ajută fiul la citit pentru că a trebuit să meargă la muncă. Încerc de fiecare dată să-mi imaginez cât de greu trebuie să fie pentru un părinte să citească două-trei texte diferite, să stea câteva ore în jurul copiilor care-și fac temele, în timp ce mai au un bebeluș în brațe sau mai au o oală de mâncare pe foc.

Uneori primeam temele pe whatsapp la ora 22.00, când ajungea tata, care avea singurul telefon din familie, acasă de la muncă. Nici nu mă mai interesa cât era ceasul; săream din pat și trimiteam atunci feedback-ul.

În alte familii, părinții sunt analfabeți. Nici măcar nu știu să-și scrie numele. La ședințe, eu le scriu numele în procesele-verbale, iar ei doar semnează. Astfel de părinți nu și-ar putea niciodată ajuta copiii să învețe o literă nouă. În cazul lor, mă mulțumesc că-i trimit pe copii zi de zi la școală. Chiar și în cazul părinților care și-au dat interesul, unele lucruri (chiar lucruri de bază, de clasa I) sunt peste puterile lor.

Am în clasă o fetiță foarte bună de care se ocupă părinții foarte mult, dar a greșit toate formele de plural ale cuvintelor de la un exercițiu pentru că pur și simplu așa a crezut mama ei că este corect. Nici nu am mai putut să îi spun că e greșit. Am corectat în mare și aia a fost; m-a durut sufletul. Acestea sunt genul de limite pe care bunăvoința nu le poate depăși.

Mersul la școală nu îi ajută pe copiii din zonele defavorizate doar să învețe să citească și să socotească, ci îi dezvoltă din toate punctele de vedere. Le formează rutine, îi învață cum se vorbește corect, cum să se poarte în societate, aici află lucruri despre lumea din jurul lor despre care nici măcar unii părinți nu știu că există. Pentru ei, școala este singura cale de a înțelege că lumea este mult mai mare decât comunitatea în care trăiesc.

Copiii au copilărit și-n pandemie

După carantină, prima întâlnire cu un copil a fost când am distribuit kiturile: o mogâldeață cu ochii căprui, care mi-a adus în dar două cireșe și o îmbrățișare. A adus-o mama ei pentru că refuza să mai facă activitățile de pe whatsapp și nu mai vorbea cu mine la telefon. I s-a luminat fața când m-a văzut.

Cei mai mulți dintre copii se blocau când îmi auzeau vocea la telefon. La orice întrebare reușeau să-mi răspundă doar cu „da”, „nu” și „bine”. Părinții le șopteau ce să spună, iar eu nu simțeam nicio conexiune adevărată cu ei. În septembrie, când ne-am reîntors la școală, mi-au povestit ce au mai făcut. O fetiță și-a rupt un deget de la picior și l-a avut în ghips – după câteva zile a crăpat ghipsul. Peste o lună, s-a repetat povestea: s-a lovit la degetul nevindecat, medicul i l-a pus în ghips, iar ea l-a spart iarăși.

Un băiețel mi-a povestit cum nu a putut ieși din curte în pandemie. „Erau din alea care zburau cu camere, doamna, și ne vedeau dacă ieșeam”, mi-a povestit, iar apoi am căzut de acord că era vorba despre drone. În perioada în care se ieșea doar cu declarație din casă, autoritățile statului supravegheau comunitatea cu ajutorul unor drone pentru a se asigura că nimeni nu încalcă restricția. În schimb, Zâna Măseluță i-a vizitat și în acea perioadă și a luat toți dinții care au căzut.

Acum, noi suntem într-un soi de scenariu verde: elevii stau la școală doar două ore și realizează activități acasă în completare. Am fost întrebată de zeci de ori „doamna, când putem sta și noi patru ore?” și tot de-atâtea ori am ridicat din umeri. Funcționăm așa de la începutul anului școlar.

Am avut emoții cu măștile, cu distanțarea, cu dezinfectatul mâinilor, dar am stabilit reguli clare din prima zi, iar copiii le respectă - aproape - perfect. Masca stă pe nas și pe gură, își dezinfectează mâinile mereu, nu se ridică din bancă în timpul activităților, nu fac schimb de obiecte. Dacă cumva simt că nu mai pot respira, îi invit afară să ia o gură de aer și se reîntorc. Suntem norocoși că învățăm într-un container și pot să iasă mereu, fără a deranja și fără a fi nesupravegheați.

Dacă intrăm în scenariul roșu, am deja pregătite kituri pentru copii. Sun acasă săptămânal, sub diferite pretexte, pentru a mă asigura că niciun număr de telefon nu se schimbă fără să fiu anunțată. Am încurajat părinții să-și descarce whatsapp-ul și deja ne-am adunat vreo 15 acolo - cam jumătate din toată clasa. Cu alți părinți țin legătura telefonic. Pe o elevă, care nu are telefon, o ține la curent o colegă cu mesajele pe care le trimit. Cu un elev – la fel, fără telefon – țin legătura prin sora lui, pe Facebook – nici ea nu are telefon, dar îl folosește ocazional pe al unei vecine. Mai am de găsit soluții pentru câțiva, dar, oricum, acum sunt pregătită să ne închidă.

Pentru copiii precum cei din Gârcini, școala online este doar un vis frumos, care are nevoie de câteva decenii până va putea deveni realitate.

Nota redacției: Articolul a fost scris cu câteva zile înainte de a se lua decizia ca toate școlile să treacă la învățământul online, din cauza evoluției situației epidemiologice.