Amintiri de la serbare

Când aveam aproape trei ani și eram în grupa mică la grădiniță, la serbarea de Crăciun m-am ascuns după brad, pentru că îmi era rușine de colegi și de toți oamenii care se strângeau pe scaune să se uite la noi. Obișnuiam să urmăresc în fiecare zi printr-o crăpătură a gardului cum se duceau copiii la școală. Am făcut gaură în cer că vreau și eu la școală, chiar dacă nu aveam vârsta necesară. M-au dus, în schimb, la grădiniță, unde am stat 5 ani. Cum stăteam ascunsă după brad, am simțit o mână care-mi mângâia creștetul capului și când am ridicat privirea am văzut masca moșului și m-am speriat atât de tare încât m-am băgat și mai mult sub brad. Nu înțelegeam de ce, dintre toți copiii, doar pe capul meu pusese Moșul mâna. Mai târziu am aflat că Moșul era tata, care fusese convins de educatoare să ia halatul roșu în spate și să devină Moș Crăciun pentru serbare.

Elena Văduva, reporter

Singura serbare de la Crăciun pe care mi-o amintesc e cea în care mi-am dat seama că Moș Gerilă (așa se numea în anii ’80 Moș Crăciun) nu există. Eram în al treilea an la Grădinița Nr. 2 Mangalia și aveam rolul Crăiesei Zăpezilor, ce-o fi fost ea – declamam recurent pe scenă ceva despre țurțuri, fulgi de nea și alte simboluri hibernale. Mama îmi făcuse o rochie albă din satin – o cususe la mână, că nu aveam mașină de cusut – cu beteală la mâneci și tiv și lipise pe ea, cu lipici de hârtie, steluțe din staniol de la ciocolată. Tot din staniol de la ciocolată era și coroana – ce era o Crăiasă fără coroană? – pentru care strânsese materie primă și de la vecini – căci cine avea atâta ciocolată la îndemână? Când a venit Moșul, eram lângă scenă și am văzut cum mamele îi dădeau cadourile să le pună în sac. Așa că am gândit critic pentru prima oară.

Georgiana Ilie, redactor-șef

Aveam opt sau nouă ani când am găsit din greșeală cadoul într-un dulap din sufragerie. Aveam acele vitrine mari pline cu pahare în partea de sus și cu două uși pătrate de lemn în partea de jos. În spatele ușilor de lemn era ascuns, printre haine, un puzzle cu Looney Tunes. Se întâmpla cu câteva săptămâni înainte de Crăciun și am continuat să mă întorc la el aproape zilnic, când părinții nu erau acasă. Doar să văd că e încă acolo.

Nicoleta Coșoreanu, reporter

Când spun iarnă, nu mă gândesc la grădiniță (pentru că nu m-au dat ai mei) și nici nu am amintiri de la serbările de Crăciun de la școală. Mă gândesc cum eram îmbrăcată în lână împletită de mamaie, de la cipici până la guler și cum aceeași lână era fleașcă după ce mă dădeam o oră de-a berbeleacul pe derdelușul de la colțul blocului. Când intram în casă, obrajii îmi ardeau și puneam lâna la uscat pe caloriferul de fontă. În bucătărie erau ambii bunici care împrăștiau mirosul de chiftele și jumări până-n camera din fund. Mă bucuram când găseam sub brad ciocolata cu un băiat care zboară pe o gâscă pe ambalaj (Nils Holgersson).

Anca Iosif, reporter

Printr-a cincea, ne strânsesem toți – copii, părinți, dirigintă – în laboratorul de chimie, unde era mai mult spațiu – și un brad costeliv împodobit –, și-l așteptam pe Moș Crăciun. A apărut un bărbat cu haină roșie lungă, căciulă cu moț bleg și barbă albă densă. A băgat un „Draaaagii Moșului” și a început să scoată pungi dintr-un sac. Am primit un ornament în formă de căpățână de Moș Crăciun. În timp ce stăteam la coadă la cadouri, mi-am auzit un coleg cârcotind: „Ăsta nu-i Moș Crăciun adevărat. Miroase a actor!” Am râs. Mi-era clar – nu era Moșul adevărat, cum nu erau niciodată moșii despre care auzeam că mai vin la alți copii, îi iau pe genunchi și-i pun să spună poezii. Adevăratul Moș Crăciun venea doar pe 24 decembrie, seara, după ce cântam colinde, și avea un sistem imbatabil de a duce cadourile la toată lumea fără să fie văzut. Bătea doar la ușă și lăsa o sacoșă, iar asta se întâmpla fix când tata nu era în cameră.

Maria Bercea, editor

Am părul turtit sub căciula de Moș Crăciun și-o barbă moșmondită de maică-mea din carton și vată. Practic, un oval turtit ca o planetă decupată cu mâinile stângi, două găuri mai sus pentru ochi și-o gaură mai jos ca un zâmbet plin prin care să respir. De zâmbit, nu zâmbesc, sunt speriată și vedetă pe scena Căminului Cultural al comunei în care am crescut. Am 7 sau 8 ani, țânc în clasa a doua (probabil), port pelerina roșie oferită de școală (cred) și sunt pitic într-un montaj, cum îi zice acum maică-mea, despre Albă ca Zăpada (jucată de-o fată din clasa a cincea, șasea, c-o rochie albă imensă pe care mai călcăm buclucaș), cei șapte pitici care-i oferă pe rând ba o furculiță, ba o lingură, ba un pahar, Moș Crăciun (nu sunt sigură de ce), plânsul părinților din public, râsul colegilor mai mari. Cântăm „Aho, aho, suntem pitici mișto” și respirăm greu de sub bărbile din care pică vată. Suuuper!

Oana Barbonie, art director