Copii la măsuțe încremeniți de teamă, într-o liniște mormântală. Imaginea merge către un copil și apoi se vedea cum primește o palmă. Înregistrarea este a educatoarei și ajunge dintr-o greșeală la părinți. „I-am dat un răgaz de 10 minute, să decidă între demisie și cerere de ieșire la pensie. Avea vârsta de pensie, a preferat această variantă”, a explicat inspectorul general al Inspectoratului Școlar Ialomița, Steluța Mitrea. Așadar, este o educatoare la final de carieră despre care nu se știe câte alte victime a mai făcut. Sau va mai face. Ce o împiedică să revină în învățământ, de fapt, cum s-a mai întâmplat?
La începutul anului, o altă educatoare din București, cu un proces pe rol de purtare abuzivă, revine în clasă.
Psihoterapeutul Ligia Moise, cu o experiență de 15 ani în cabinet și specializată în terapie sistemică cuplu-copil-familie, a explicat pentru Școala 9 cât de necesară este terapia pentru un agresor. Totodată, a explicat care sunt, pentru un părinte, semnalele că un copil are probleme la școală sau la grădiniță.
Foto: Ligia Moise. De Cristian Șuțu
„Trebuie să ne auzim copilul”
Cum îți dai seama că un copil e agresat la grădiniță sau la școală, dacă el nu spune?
I se schimbă comportamentul. Nu trebuie neapărat să plângă, dar poate să aibă coșmaruri, momente de absență în timp ce se joacă, să rămână cu ochii în zare, să își schimbe apetitul alimentar, să stea izolat, fiindcă e foarte speriat. Nu e obligatoriu să zică: nu vreau să merg la grădiniță. Sau să zică: m-a bătut doamna. Depinde de cât de în siguranță se simte el să spună acasă că are o problemă. Un copil care este traumatizat nu se simte în siguranță. Dar dacă acasă se simte în siguranță, atunci mai avem o șansă…
Atunci poate să spună…
Nu neapărat să spună, că nu toți pot să verbalizeze, dar își va schimba comportamentul. Că nu doarme noaptea, că își schimbă apetitul alimentar, că e mai retras, că plânge din orice. Se poate exprima printr-o multitudine de schimbări care pot să apară.
Atunci când totuși spune „nu vreau să merg la grădiniță sau la școală” e obligatoriu un semnal că i se întâmplă ceva acolo?
Nu. Mai ales la grădi și în clasa întâi. Copilul acolo nu mai face ce vrea, cum făcea acasă, când doar se juca. La școală nu te ridici când vrei, nu vorbești când vrei. Din aceste simple motive el poate să spună: eu nu mă mai duc, nu mai vreau! El nici nu poate să cuprindă ideea că dacă merge la școală îi va fi mai bine în viață. El vrea în casă să se joace și cu asta basta.
Dar depinde și cum îți spune acest: „nu vreau să merg la grădiniță”. Și apoi, oricât ai fi de obosit și tracasat, îl întrebi de ce și că puteți cădea de comun acord dacă e bine sau nu să mai meargă în continuare. Depinde foarte mult de cum reușești să ai acest dialog.
Trebuie să ne auzim copilul. Nu funcționează: „știu eu mai bine, nu am timp de prostii, eu trebuie să fac bani să-ți iau haine!”. Nu merge așa. Trebuie să negociem, să vedem despre ce e vorba.
„Și dacă doar îi spun «vezi că mă ridic să-ți dau o palmă» e ca și cum i-aș fi dat”
Acum se vorbește mai des despre trauma lăsată de violență. Dar există în continuare părinți care consideră că „o palmă la timpul ei e sfântă”.
Este o prostie pe care noi nu trebuie să o mai perpetuăm de la o generație la alta. Nu doar o palmă este rea, dar și dacă îi spun: „vezi că mă ridic la tine și îți dau o palmă”. E ca și cum i-aș fi dat. Fiindcă orice om resimte ca și cum s-ar fi întâmplat lucrul ăla. „Ești prost, nu ești în stare de nimic”, „te las aici” când ieși cu el pe stradă. Când aud asta în public îmi vine să le zic: zi-i orice, dar nu că îl lași acolo, pentru că frica de abandon este printre cele mai mari frici pe care un om le poate trăi. Nu doar o palmă poate fi rea, prostia aia: „dacă nu ești cuminte, te las în stradă”. Sau „eu te fac, eu te omor”. Poate că omul acela nici cu gândul n-a gândit să ridice mâna la copilul lui, dar dacă i-a zis: „îți dau una!” e același lucru. Abuzul nu reprezintă doar trauma fizică, abuz înseamnă și cuvântul spus, și neglijență, abuz înseamnă și abuzul sexual. Sunt patru forme mari de abuz: fizic, sexual, emoțional și prin neglijență.
Și efectele cât te urmăresc?
Efectele te urmăresc și îți influențează deciziile, felul în care te raportezi la oameni și la viață, felul în care te vezi pe tine, stima de sine, iubirea față de tine, până în momentul în care începi să vorbești cu un om despre asta. Nu s-a inventat un burete care să șteargă asta, dar cu siguranță terapia estompează mult și te ajută să îți schimbi unghiul în care privești viața, oamenii, pe tine.
Copilul poate crește cu gândul că toți profesorii sunt așa
De la ce vârstă poți merge la terapie? Acest băiețel bătut de educatoare este destul de mic.
E micuț, dar am colegi care se ocupă foarte bine de copiii mici și îi pot învăța chiar și pe cei mici să integreze trauma și să nu generalizeze. Că altfel copilul crește cu gândul că toți profesorii, toți educatorii pe care îi va întâlni, vor fi ca ea. Dar nu e așa. Chiar dacă părintele tău te agresează, la un moment dat poți să te uiți în urmă și să zici: „nu toți oamenii pe care i-am întâlnit au fost așa”. Acelea se numesc relații vindecătoare. Dar trebuie să îi lărgești omului modul în care privește viața. Dacă rămân cu gândul că viața e urâtă, mi-e teamă la orice pas, mi-e frică să leg relații, apare anxietatea.
Experimentul cu maimuțe
Și eu am avut profesori de care mi-a fost frică. Poate ați avut și dumneavoastră. De unde vine modul ăsta de a se comporta la profesori?
Sunt modele transgeneraționale. Cei care făceau armata știau când ajungeau acolo că ciclul doi îl bate pe ciclul unu, nu știm de ce, dar facem asta.
Vorbind științific, s-a făcut un studiu. S-au luat cinci maimuțe și au fost puse într-o cușcă. În cușcă a fost pusă o scară, în capătul ei a fost agățat un ciorchine de banane. Bineînțeles că atunci când le-a pus acolo, maimuța alfa, cea mai îndrăzneață, a luat-o pe scări să ia banane. Timp în care cele rămase jos au fost udate cu apă rece. Figura a fost repetată de mai multe ori, până când ele au înțeles că în momentul în care una dintre ele urcă pe scară, ele sunt udate cu apă. Maimuțele au înțeles și când a dat una să se urce, a fost bătută de celelalte.
Când cercetătorii și-au dat seama că au înțeles această condiționare, au scos-o pe una de acolo și au băgat-o pe una nouă, care nu fusese niciodată udată cu apă, și care când a dat să se urce pe scară a fost bătută. N-a înțeles de ce a fost bătută, dar a înțeles că nu are voie să se urce pe scară. Au fost înlocuite toate maimuțele udate cu apă rece. Toate celelalte noi pe măsură ce au intrat, au fost bătute, dar nu știau de ce. Acum toate maimuțele rămare nu fuseseră udate cu apă rece, dar au bătut-o și celelalte pe nou-venită. Nu știm de ce, dar nu e voie, nu se urcă nimeni pe scară, nu ia nimeni nicio banană. Așa au demonstrat cercetătorii cum obiceiurile se instalează. Nu știm de ce e așa la noi, dar asta e și așa ne supunem. Dacă profesor fiind, te-a bătut și tata, și proful de română, când capeți puterea, o faci și tu. Dar e și un mecanism de apărare, fiindcă nu vei sta toată viața să te gândești că te-a bătut tata și proful de română. Mă uit mai mult la faptul că sunt mândru de mine, dar trauma lucrează.
În omul care a fost traumatizat se naște multă furie, multă frustrare, obidă. Dacă ar putea să verbalizeze, copilul i-ar zice: ce-ai cu mine? Dar dragul de el nu poate să facă așa, de cele mai multe ori se naște în capul lui ideea că el este de vină. În același timp, nu-și aduce aminte să fi făcut ceva, dar dacă profesoara a zis… Atâta furie și frustrare, va naște agresivitate. Și la un trigger, oricare, va ieși. Fie că e părinte, profesor, orice om care nu-și poate stăpâni trăirile și devine violent.
„Victima trebuie să facă terapie. Dar și agresorul”
Se poate trata?
Absolut, cu o singură condiție, să-și dea seama că au o problemă. Sunt două variante la acești oameni: fie au o epifanie și realizează că au o problemă, că au bătut un copil și merg să vorbească cu un psiholog. Și chiar se întâmplă. Eu am avut oameni în terapie, inclusiv mame care au spus: am dat în copilul meu, eu nu vreau să fiu așa. Sau ce ar trebui să se întâmple, e ceea ce visez: să avem o lege a agresorului mai coercitivă și să-l obligăm pe acel om să facă 100 de ore de terapie, de exemplu. Chiar dacă îl bagi în pușcărie sau îi iei dreptul de practică, îi dai ordin de protecție persoanei agresate, dar pe el nu-l lași așa. Nu e de băgat în pușcărie, nici n-ar fi normal, dar nici nu îl lași, îl trimiți la un specialist.
La Anais, asociație care se ocupă de victimele violenței domestice, am avut două femei victime ale aceluiași agresor la un interval de câteva luni. Acel agresor și-a luat ordinul de restricție și a intrat într-o altă relație, și-a găsit o altă victimă. Asta înseamnă că dacă noi nu ne ocupăm de agresori la modul corect, nu facem decât să cărăm apă cu ciurul și să ne mirăm de câte victime, de câte feluri sunt în jurul nostru.
Știm că există profesori agresivi, și copii care sunt bully, știm și asta. Ne concentrăm pe victime, e firesc. Victima trebuie să facă terapie. Dar și agresorul. La acea educatoare nu se gândește nimeni. Ce facem cu ea? O dăm afară din învățământ. Peste trei ani, cine știe ce se mai schimbă, ea va fi iar educatoare dacă asta va alege, va găsi o portiță.
Au existat cazuri de profesori agresivi care după ce au fost dați afară din învățământ și au dat instituția care i-a concediat în judecată, au câștigat și au fost repuși în funcții.
Când te urci băut la volan, nu mai bei. Așa poate fi rezumat. Trebuie să înveți să tratezi cauza. Dar trebuie să știi psihotraumatologie ca să poți lucra cu acești oameni. Abuzatorii sunt abili, te fac ușor să crezi că n-a fost atât de rău. Trebuie să știi să mergi la problemă. Acest serviciu la care eu visez va avea nevoie de specialiști în psihotraumatologie.
Foto principală: Pixabay
