Legea Educației descrie formarea continuă ca „un drept și o obligație” a profesorilor (articolul 245 din Legea nr. 1/2011), iar la intervale de cinci ani, prin urmarea unor cursuri acreditate, ei sunt nevoiți să strângă câte 90 de credite. Numărul de credite pentru fiecare curs variază în funcție de durată. De exemplu, un curs cu un total de 120 de ore îi poate aduce unui profesor 30 de credite, în timp ce un curs acreditat de 40 de ore este echivalat cu 10 credite. Aceeași lege nu menționează însă ce se întâmplă în cazul în care profesorii nu obțin numărul minim de credite, iar cei care urmează cursurile au un avantaj doar în momentul în care sunt evaluați pentru obținerea gradației de merit sau în momentul transferurilor.
În decembrie, Școala9 a lansat un chestionar despre formarea continuă la care au răspuns aproximativ 250 de profesori. Cei mai mulți au scris că procesul de acumulare a creditelor este unul pur formal, fără o utilitate în procesul lor de învățare. Pe de altă parte, atunci când își doresc să afle lucruri noi și să se pună la curent cu tendințele din educație, cei mai mulți preferă să apeleze la cursuri realizate de ONG-uri sau universități, și nu la Casele Corpului Didactic (CCD), principalii furnizori de cursuri de formare conform legislației din educație. Peste 56% dintre profesorii care au completat formularul au urmat cursuri organizate de CCD, iar mare parte din ei le consideră prea formale și fără aplicabilitate la ore.
„Competența profesională a unui profesor nu este relevantă prin aceste cursuri, ci prin ceea ce face practic la clasă. Însă toate fișele de evaluare sunt centrate pe câte cursuri de perfecționare ai făcut, câte credite ai acumulat.” – profesor de istorie
Temele de interes pentru profesori sunt cele care țin de utilizarea tehnologiei informației (TIC) la clasă, integrarea elevilor cu cerințe educaționale speciale (CES), predarea formală și nonformală, mediere, educație media, leadership și management școlar și bullying, dar numai o parte dintre acestea se găsesc pe lista cursurilor acreditate de CCD. De exemplu, la CCD București pot fi urmate cursuri pentru practici incluzive pentru copiii cu CES, management și leadership educațional, cursuri de prim ajutor și TIC, dar lipsesc teme ca educație media, bullying sau educație etică, pe care le regăsim între cursurile urmate de respondenți la ONG-uri sau universități.
Majoritatea profesorilor respondenți (47%) susțin că cel mai ieftin curs de formare pe care l-au urmat în ultimul an a costat mai puțin de 200 de lei, aproximativ 30% dintre ei au plătit între 200 și 300 de lei, iar 10,4% au cheltuit peste 400 de lei.
Iar pentru a urma aceste cursuri, profesorii trebuie să plătească singuri participarea. Dintre cadrele didactice care au răspuns în chestionar, doar 10,8% susțin că le-au fost decontate în întregime costurile pentru cursurile de formare, iar 21,7% au primit decontare parțială. Deși costurile pentru formare sunt prevăzute în finanțarea de bază a școlilor, ele nu sunt menționate ca o categorie distinctă de cheltuieli, așadar nu există date referitoare la banii pe care instituțiile de învățământ îi folosesc exclusiv pentru formarea profesorilor.
„Sunt conștientă că am nevoie de formare continuă, însă nu mi se pare firesc să plătesc din salariul pentru care muncesc și nici să fiu condiționată de dobândirea unor credite.” – profesoară de limba română
Pentru a împăca cerințele sistemului, dar și nevoia de a fi pregătit pentru nevoile elevilor și de a se adapta la schimbarea metodelor de predare, unii profesori urmează atât cursurile organizate de CCD, cât și alternative prin care să învețe lucruri practice sau să afle detalii despre teme care îi preocupă, după cum spune o altă profesoară: „Nu întotdeauna cursurile purtătoare de CPT (credite profesionale transferabile) sunt cele mai interesante/utile. Merg la asemenea cursuri doar dacă sunt, dar particip la tot felul de activități care determină formare continuă/autodezvoltare pentru că îmi place să mă update-ez. Pentru a ști apoi și cum să-i ajut pe elevii zilelor noastre să se formeze pe cât posibil cum le place și pentru a se familiariza cât mai simplu cu toate conținuturile prevăzute de curriculum.”
O parte dintre profesorii respondenți au propus și o serie de schimbări care le-ar facilita procesul de formare continuă: cursuri fără plată organizate și de CCD, formatori implicați și conectați la realitățile de la clasă, conștienți de nevoile elevilor, dar și selecții prin interviu sau aplicații, astfel încât la cursuri să participe profesorii cu adevărat pasionați de subiect.
„Vreau să învăț tot timpul metode noi. Vreau să fiu în pas cu elevul, lumea lui să fie și a mea. Vreau să înțeleg elevul, să empatizez cu el. Dar nu pot face acest lucru prin cursurile cu credite sau fără, depășite de didactica actuală. Cred că dacă nu ar fi punctate (atât de mult) în diferite dosare aceste cursuri, poate profesorul ar căuta cu adevărat ce îl interesează. Formarea continuă e necesară pentru profesor, dar nu trebuie să fie un «bau-bau». Și mai trebuie să fie reală și în folosul elevilor.” – profesoară de limba engleză
În alte țări din Uniunea Europeană, legislația care reglementează formarea continuă diferă la nivel de centralizare și finanțare. În Finlanda, statul este principalul responsabil pentru formarea continuă, iar cursurile sunt organizate de diferite tipuri de centre. Profesorii nu primesc beneficii formale, precum măriri salariale sau promovare, dar studiile arată că participă la mai multe cursuri decât le este cerut prin lege (între una și cinci zile de formare pe an), motivați de nevoia de a-și înnoi cunoștințele. Pentru formarea continuă a profesorilor, Finlanda alocă în 2019 un buget de 11 milioane de euro, conform Eurydice. Estonia are un model asemănător, în care participarea la cursurile de formare este gratuită pentru profesor și școlile, autoritățile locale sau fundațiile care organizează cursuri se ocupă de transportul și cazarea profesorilor. Mai mult decât atât, autoritățile din Estonia au dezvoltat un instrument electronic de test prin care profesorii pot să determine care cursuri le-ar fi cel mai utile. Un sistem ceva mai rigid există în Polonia, unde promovarea profesorilor depinde de formarea continuă. În urma unei evaluări realizate de director, în care sunt analizate rezultatele la examene, cererile profesorilor și aspecte ce țin de implementarea curriculumului, consiliul de administrație al școlilor dezvoltă un plan de buget. Conform legii poloneze, 0,8% din bugetul total pentru salariile profesorilor unei școli este dedicat formării continue. Polonezii au dezvoltat și rolul de consultat metodologic, care îi ajută mai ales pe profesorii începători și care asigură sprijin în implementarea curriculumului, individualizarea procesului de educație și pregătirea profesorilor. Acest rol poate fi îndeplinit de profesorii din școli publice, cu o experiență de cel puțin 5 ani.
Cine sunt profesorii care au răspuns în formularul despre formare continuă: 85,5% dintre ei declară că au o experiență de predare de peste zece ani, iar 80,3% sunt profesori în mediul urban. Împărțirea pe niveluri de predare a fost una echilibrată, cu 47,4% în mediul liceal, 41,4% în cel gimnazial și 36,5% în învățământul primar. Cei mai mulți dintre respondenți (70,7%) dețin gradul didactic I, 16,9% au grad didactic II, în timp 12,4% au definitivatul.
