Mi-au plăcut încă de pe băncile școlii activitățile extracurriculare. Am studiat timp de opt ani vioara fără să am un talent anume sau o voce deosebită. Îmi plăceau enorm anturajul, colegii, ideea de spectacol, activitățile de pregătire a spectacolelor, atmosfera din culise, iar felicitările de după spectacol sau aplauzele erau adevărate momente de creștere.
De multe ori mergeam cu vioara la școală și o țineam ascunsă sub bancă, pentru că după ore fugeam la școala de muzică și mă întorceam acasă seara târziu. Nu îmi era deloc ușor, dar n-aș fi renunțat pentru nimic în lume. Mi-am zis mereu că suntem concepuți nu numai pentru a fi sociali, ci și pentru a ne strădui împreună să depășim obstacole. Am putea spune că suntem mânați să devenim eroii poveștilor comunităților noastre. Eroii părinților noștri, ai fraților mai mici.
Cu timpul, participând la multe alte activități extrașcolare mi-am dat seama că îmi plac mai mult decât cele de la școală, dar ca să îmi permit să particip la ele, trebuia să învăț și să am note bune la școală. Am terminat clasa a XII-a premiantă. Activitățile extracurriculare au susținut mereu activitățile curriculare, dar și motivația mea, dorința de a cunoaște oameni noi, locuri noi.
Sunt profesor de 11 ani, la oraș și la sat
Astăzi sunt diriginta unor copii cu care fac o echipă excelentă. Unii dintre ei urmează cursurile aceleiași școli de muzică, alții cele de canto, unii sunt în echipe de fotbal, de handbal sau participă la activitățile organizate la Clubul copiilor din localitate. Sunt copii care muncesc mult și o fac cu drag, iar eu le cunosc sacrificiile. Sunt, însă, și elevi care nu fac parte din echipe sau cluburi cu renume, sunt elevii mai puțin vizibili în clasă, dar care îmi bucură sufletul când îmi spun „vă puteți baza pe mine”.
Predau limba română de mai bine de 11 ani și am avut șansa să cunosc comunități diferite din școli din mediul rural și urbanul mic. Mi-a plăcut să predau în mediul rural, îmi place și în urbanul mic. Îmi place să predau limba română atât ca limbă maternă, dar și ca nematernă. Într-unul din anii în care eram interesată de mobilitatea personalului didactic, directorul mi-a spus să nu uit că și elevii din mediul rural sau cei cu posibilități reduse au nevoie de profesori buni, de profesori pasionați de ceea ce fac. Păstrez încă în suflet acele cuvinte și mă străduiesc să facilitez pentru elevii mei contexte din care să iasă cu experiențe care să-i ajute să crească.
Dacă până înainte de pandemie am militat pentru activitățile nonformale, extracurriculare, am realizat opționale precum „De-a arhitectura în școala mea” pentru a face clase în aer liber, acum simt că e nevoie să o luăm de la capăt. Am făcut ore online, activități extracurriculare online, festivități online, e clar, poți face orice dacă vrei și crezi că poți.
Ce înseamnă empatia pentru mine? La această întrebare au răspuns elevii în cadrul unui atelier
Vrem acum să recalibrăm lucrurile, să reinventăm învățarea prin ajutorare, tutorat, prietenie, oferirea de feedback față în față și să facem din școală și clasă un loc în care elevii să-și dorească să vină în fiecare zi.
Proiecte simultane în orașe la 450 de kilometri distanță
Proiectul nostru extracurricular „Smart&kind learning community”, finanțat de Teach for Romania și BCR, pe care-l desfășurăm în paralel în două școli din două orașe aflat la 450 de kilometri distanță, a pornit din dorința de a dezvolta sentimentul de conexiune la comunitate și la umanitate a celor mici. Am gândit proiectul împreună cu colega mea, membră a comunității Teach for Romania, Anca Barbu, profesoară de la Școala Gimnazială nr. 17 din Galați, și cuprinde o serie de experiențe din care elevii și profesorii să înțeleagă faptul că școala trebuie să se afle în dialog autentic şi permanent cu societatea.
Pentru că școlile noastre sunt școli în care își desfășoară activitatea copii veniți din medii foarte diferite, am considerat că acest proiect poate pune în valoare forța lor, talentele lor, abilitățile pe care le au și îi va ajuta să-și dezvolte alte abilități. Îmi doresc să le pun în valoare creativitatea și să îi învăț să aibă grijă unii de ceilalți. Creativitatea va avea mereu impact asupra lumii.
Din întâlnirile din cadrul grupului de lucru realizate alături de Ioana Ghiga, alumnă Teach for Romania și responsabilă pe partea de cercetare a acestui proiect, am înțeles că abordând educația doar din punct de vedere al asimilării de cunoștințe, școala pierde din vedere, de multe ori, un aspect important: învățarea se face pe baza atașamentului, a stării de bine și a dezvoltării de relații.
Elevii au lucrat în echipă cu profesorii
Clasa a VI-a de la școala mea din Reghin este una dintre cele mai prietenoase clase din școala noastră, o clasă cu 32 de elevi minunați. Unii dintre ei au terminat ciclul primar în mediul rural, acum fac naveta, alții locuiesc în cartierele din apropierea școlii, mulți dintre ei au părinții plecați în străinătate și fac tot ce pot ca aceștia să fie mândri de ei.
Nevoia ce stă la baza proiectului „Smart&kind learning community” a fost documentată și prin chestionare pentru elevi – scrisori între clase din școli diferite în cadrul proiectului „My school can be cool” activitate inițiată de „De-a arhitectura” anul trecut, care oferă în școli cursuri de educație de mediu construit. Am aflat multe și din „30 seconds meeting” – o rutină din cadrul orei de dirigenție moment în care vorbim despre problemele clasei, încercăm să găsim împreună soluții, punem pe masă nemulțumirile și încercăm să venim cu idei.
Una dintre nemulțumirile lor a fost legată de existența unui spațiu în care să ne putem întâlni în grupuri mai mici pentru a discuta diferite probleme, diferite proiecte, pentru a exersa piese de teatru sau chiar pentru a depozita materiale de care ei au nevoie la clasă. Pentru acest lucru ne-am înscris în programul My school can be cool, fostul program De-a arhitectura în școala mea. Încă de la începutul anului, elevii mei realizează diferite activități cu un arhitect voluntar, iar în acest moment pregătesc încărcarea materialelor, a prezentărilor activităților realizate pentru a demonstra că au muncit și că merită această finanțare.
Câțiva dintre elevii Veronicăi Șandor, la lucru Fotografii: Arhiva Teach for Romania
Ce este special la acest proiect e că elevii sunt cei care pun în mișcare aproape întreaga acțiune. Trasăm împreună sarcinile, dezbatem, discutăm. Copiii s-au bucurat să afle că sunt și alți elevi, din alt județ, care fac aceleași activități ca și ei, că trebuie să lucreze în echipă cu profesorii lor, au votat lista profesorilor, au făcut invitații și au discutat cu fiecare profesor în parte.
Cel mai tare i-a încântat ideea de a construi un logo al echipei și de a-l imprima pe tricouri. Profesorul lor de desen a fost cel care i-a ajutat să construiască un logo potrivit, un simbol în care să se regăsească fiecare. Ideea că sunt primii din școală care fac un astfel de proiect a fost practic motorașul.
Ca și noi, adulții, și ei au nevoie de validare, de încredere și împuternicire. Pentru mine fiecare este important, isteț și talentat. Depinde însă de ei să dea ce au mai bun și să își asume faptul că fac parte dintr-o echipă, dintr-o comunitate, din comunitatea noastră.
Alfabetizarea emoțională la elevi și profesori
Constituirea acestui program urmărește promovarea unor valori și competențe comune de leadership printr-un schimb de experiență concretizat prin activități practice: atelierul de dezbatere, atelierul de empatie, atelierul de organizare a unui eveniment, conferința organizată de elevi în colaborare cu profesorii din cele două școli. Fiecare echipă va organiza astfel de ateliere împreună cu profesorii din școală. La final ne vom întâlni online pentru a realiza schimbul de bune practici, pentru a schimba idei și pentru a celebra.
Întrebarea la care dorim să răspundem la nivel de cercetare este: În ce fel pot fi dezvoltate competențele de leadership la elevi prin intermediul unui proiect educațional extracurricular?
Inițial am propus câte un atelier de empatie în fiecare școală, dar în școala mea a fost nevoie de trei astfel de ateliere pentru a putea crea o legătură între ceea ce înțeleg elevii și profesorii prin empatie și organizarea unui atelier în care elevii să facă echipă cu profesorii.
Alfabetizarea emoțională e grea, cere multă răbdare și da, din păcate, sunt și adulți slab alfabetizați emoțional. Au fost momente în care mi-am dat seama că elevilor le este foarte greu să numească emoții, să dea exemple de emoții.
Asta nu însemna că nu simțeau sau că nu au experimentat dezgustul, iubirea sau frica. Pentru o vreme am simțit frustrare, am simțit că nu fac suficient de mult pentru ei și că e nevoie de mai mult, de contexte diferite în care să vorbească despre emoțiile lor, să le pună în contextele vieții lor.
Elevii au organizat singuri un atelier
Am lansat elevilor mei provocarea de a organiza singuri acest atelier, de a trasa sarcini, de a coordona, de a organiza spațiul. Au fost timizi, dar s-au descurcat, au făcut până și cumpărăturile necesare și au conceput logo-ul echipei și diplome pentru profesorii participanți. Am stat cuminte în ultima bancă și am ascultat fiecare intervenție.
Colegii mei, profesorii, au fost și ei la înălțime. Mai zâmbitori, mai sensibili. Au povestit cu drag momente în care la rândul lor au simțit că profesorii lor au fost empatici, când au făcut câte o trăsnaie, momente ce au fost savurate de către elevi.
Ne-am simțit bine și a fost doar începutul, urmează atelierele de dezbatere, de organizare de evenimente și activități de pregătire a unei mici conferințe organizate de elevi pentru elevi și profesori. În toate aceste activități vor face echipă cu profesorii lor, iar acest lucru îi încântă.
Prin fiecare activitate în parte urmărim dezvoltarea competenței de colaborare pentru cel puțin 15 profesori și 100 de elevi din Reghin și Galați. Ne dorim ca elevii și profesorii să aibă o relație mai strânsă și să creeze un spațiu liber de comunicare și împărtășire de realități și opinii.
Noi am început cu ideea de empatie, de organizare de mici ateliere, cu invitarea profesorilor în proiect, cu un logo al nostru și dincolo de toate am început să punem bazele unei echipe a cărei membri știu să își pună în valoare punctele forte, se străduiesc să pună în practică ceea ce știu, având grijă unii de ceilalți.
De ce avem nevoie de toate astea? Pentru că lecțiile nu se termină atunci când sună clopoțelul și nici nu lăsăm la poarta școlii experiențele care ne-au construit în afara ei, pentru că schimbarea depinde de fiecare dintre noi.
Veronica Șandor este profesoară de limba și literatura română la Colegiul „Petru Maior” Reghin, județul Mureș
