Notă: Acest text conține referințe la tulburări alimentare, metode de self-harm și alte informații sensibile.
Nu scrisesem nimic în carnețelul verde cu aspect vintage. Asta pentru că nu simțeam nevoia. Foloseam doar Facebook. Până la 13 ani, deja știam cum poți să te joci remi online, cum distribui melodiile care-mi plăceau sau diverse citate în engleză. În același an am descărcat Instagramul, YouTube-ul și Facebook-ul, le aveam pe toate. Fiindcă abia începeam să devin adolescentă, eram interesată să îmi fac prieteni, să vorbesc cu băieți și să fiu plăcută de oameni. Îmi doream să simt că aparțin unui grup.
Nu mă gândisem până atunci că nu eram frumoasă sau că ceilalți au mai multe decât mine. Aveam niște certitudini legate de mine: o personalitate care-i un pic diferită, aș fi zis chiar că am umor și că oamenii se lipeau cumva de mine, poate pentru că eram mereu cu un zâmbet până la urechi pe buze, dar și datorită agitației mele, care era contagioasă. Sincer, credeam că unele lucruri se datorau și trăsăturilor fizice pe care le aveam. Însă, când am dat de lumea marelui internet, am început să îmi pierd esența. Parcă știam până atunci cine sunt, însă…
…nu mă mai voiam pe mine. Acum voiam să fiu ca toată lumea.
Voiam ochii albaștri, apoi verzi, apoi mai mici. Următoarea săptămână voiam sa fiu creață, apoi brunetă, apoi roșcată. Îmi doream să fiu slabă, peste ceva timp voiam să am forme.
Toate aceste gânduri accelerate mă aduceau la epuizare și neliniște și viața mea se învârtea în jurul unei lumi proprii plină de superficialitate și griji peste măsură.
Vedeam cum băieții erau absorbiți de ceea ce le oferea social media. Le plăceau femeile parcă scoase din filme. Cu piele care părea fină, cu un corp bine făcut, super simetric sau armonios. Eu nu puteam să fiu așa, în ochii mei, iar băieții care mă plăceau simțeam că se prefac și că nu aș putea fi ceea ce își doresc ei.
Internetul îmi prezenta aceste fete frumoase, cu multe like-uri și comentarii, iar eu nu ezitam în a mă compara cu ele. Comparația asta ajungea, mai mereu, să dea pe minus. Pentru că eu eram doar eu.
Așa m-am trezit la 14 ani cu dorința de a avea corpul unei femei care nici nu există în realitate sub forma pe care o afișează online. Pe moment uitasem faptul că mâinile mele m-au ajutat să mă joc cu ursulețul meu de pluș preferat, că ochii mei au reușit să vadă cel mai frumos apus de la mare și că datorită corpului meu am putut să fac o plimbare în ziua în care m-am îndrăgostit. Am ajuns să văd doar ce-mi afișa oglinda distorsionată din camera mea. În ea vedeam o adolescentă urâtă și defectă care plângea în șoaptă în camera ei. Nu voiam să fiu auzită de bunicii mei, deoarece ei mă iubeau și nu voiam să știe că sufăr. Reflexia mea devenea…
…de nesuportat, îmi venea să sparg oglinda pentru ceea ce îmi făcea.
Tot pe-atunci am început să țin diete. Deși aveam 50 de kilograme, eu voiam să fiu mai slabă. Așa a apărut ura pentru mâncare. Nu mâncam cu zilele, mă epuizam ore întregi pe o bandă de alergat, mințindu-mă că așa se trăiește sănătos. Mi se părea normal să merg la baie să vomit după ce mâncam un covrig în plus. Simțeam că asta merit, mă pedepseam. În ritmul ăsta am ajuns la 39-40 de kilograme, acolo unde îmi doream. Oamenii din jurul meu începeau să observe că eu slăbesc încontinuu, că nu mănânc, că am mâinile și picioarele mov și că îmi cădea părul.
Au venit criticile din partea tuturor, care nu înțelegeau: vecinii, unchii, mătușile sau colegii. Aceleași voci care cândva mă criticau pentru că mă îngrășasem de la prea multe dulciuri, acum mă criticau pentru că eram prea slabă.
Însă acum nu eram o gogoașă, nici grăsană, nici vițel, cum îmi ziceau înainte. Acum eram scândură, băț, neatrăgătoare pentru băieții de vârsta mea. Băieților nu le plăceau fetele slabe ca mine, dar se întrebau și de ce?
Băieții, la fel ca mine, trăiau într-o fantezie. Doreau o imagine, o fată care nu exista. Deja aveau standarde și idealuri. Iar eu simțeam că nu am cum să le ating.
Mă mințeam că ceea ce fac e pentru binele meu, că dacă vrei sa atingi un scop trebuie să muncești pentru el. Iar scopul meu era să mă distrug, dar nu știam asta. Îmi dădeam putere crezând în ceva greșit și imaginea mea rămânea aceeași indiferent de schimbările pe care le făceam: nimic nu era destul, eu nu eram destul. Până una alta, mă hrăneam cu lucrurile care-mi aduceau fericire: îmi puneam mâna pe claviculă zi de zi să văd dacă sunt mai proeminente oasele mele, verificam dacă este mult spațiu între coapsele mele, cântăream fiecare calorie și îmi era frică să mănânc orice aliment ce conținea făină albă.
Până am ajuns la liceu, am reușit să mă îngraș și să ajung la o greutate normală, deoarece începusem să simt că ceva nu este bine cu mine. Nu a durat mult că am revenit la vechile obiceiuri. Fostul meu prieten, din liceu, urmărea doar modele pe Instagram. Din nou, simțeam că trebuie să devin mai bună. Așa m-am obișnuit să nu mănânc.
Nu mai aveam dorință pentru activitățile pe care le iubeam, nici nu mă bucurau. După ce mă prefăceam, în fața părinților, că mânânc tot din farfurie, mergeam direct la baie. Nu știam ce să fac, deoarece nu mă mai suportam. Așa că am luat o decizie după trei ani: să fiu cum eram înainte.
Pur și simplu nu voiam să mai fiu victima mea și să îmi opresc cea mai critică voce de care mă atașasem: vocea mea. Nu pot să schimb felul în care merge lumea sau internetul; nu pot să schimb părerea tuturor oamenilor sau să îi conving să creadă în ce cred eu, nici nu pot opri trendurile sau standardele de frumusețe în continuă schimbare, dar pot schimba cum gândesc.
Mi-am dat seama, mai târziu, că nu e nimic greșit cu mine și că merit să mănânc, să am prieteni buni și să fiu iubită. Mai ales de mine. În momentele respective credeam că sunt singura care se simte nesigură sau mai prejos decât alții. Însă nu era așa, mulți aveau supărări cauzate de imaginea diformă pe care ne-o prezintă internetul.
Acum am 22 de ani și am adunat, pe parcurs, puterea de a înțelege procesele prin care am trecut. Am învățat că vulnerabilitatea mea avea cauze mai profunde și mai vechi pe care le-am refulat și nu le-am conștientizat, iar problemele au ieșit la iveală. Uneori…
…au creat niște mici monstruleți, care au crescut alături de mine.
Comparațiile astea, pe care le-am tot făcut eu de-a lungul timpului, au existat dintotdeauna, spune Jeni Dumbrăveanu, psihologă în București. Singura diferență este că, înainte, vedeam acest termen de comparație în viața reală, continuă terapeuta.
Asta înseamnă că oamenii vedeau un coleg sau un prieten care avea ceva ce își doreau ei, nu pe social media. ,,Cum ne comparam înainte… prin reviste și filme. Ne luam reperele din filme. Făceam proiecție și ne doream și noi ce ni se părea mai apropiat de noi. Chiar și în desenele animate, precum gama Disney”.
Terapeuta spune că nu a observat o diferență foarte mare între bărbați și femei, când vine vorba de stimă de sine. Ambele părți sunt afectate și au nevoie de validare:
„Ce înseamnă un like? Validare, asta e nevoia din spate. Nevoia de acceptare, indiferent de forma de manifestare”.
Validarea a fost mereu necesară pentru mine. Și acum este, dar sub altă formă.
Dacă mă raportez la social media, simt să mă conectez cu ceilalți. O folosesc ca să socializez și, în mod indirect, să le arăt altora ce am mai făcut, ce reușite sau probleme am avut. În unele zile vreau să le arăt cât de bine arăt și accept complimente. Nu pentru că am încredere scăzută în propria persoană acum, ci pentru că simt nevoia să fiu validată de ceilalți, într-un mod sănătos.
Nu voi putea fi mai multe persoane în același timp, nici măcar altă persoană. Așa că…
…nu merită să mă schimb după standardele de frumusețe, care oricum se schimbă și ele.
,,Standarde de frumusețe, precum 90-60-90, întotdeauna s-au schimbat și se vor schimba. Femeile care au părul natural creț vor părul drept. Iar femeile care au păr drept îl vor creț. Este și ceva instinctiv, din natura noastră, să vrem ceea ce nu avem, dar asta ne și duce departe din a aprecia ce avem. O femeie înaltă și slabă va aprecia formele și își va dori un corp cu forme, iar o femeie mai voluptoasă va aprecia suplețea unei femei mai slabe”, spune Dumbrăveanu.
Când începi să te uiți la calitățile tale, ceea ce considerai defecte încep să devină trăsături. Ca exemplu, unii consideră că a fi slab e un defect, însă e doar o trăsătură. Ba mai mult, în unele culturi, precum unele țări asiatice, poate fi privit ca un standard la care oamenii aspiră. Chiar și în industria de modelling. La fel și cu persoanele mai plinuțe, care sunt asociate în Jamaica cu fericire și vitalitate.
Am învățat, pe parcurs, că fiecare avem un loc în lume și nu putem fi apreciați de toată lumea, pentru ca oamenii au gusturi diferite sau caută ceva diferit. Când îmi mai vine să cred că sunt responsabilă să fac pe plac cuiva, în orice fel, încerc să mă duc cu gândul la natura mea umană, fără să mă pun într-o categorie.
Îmi amintesc că toți avem același început și sfârșit și că avem aceleași nevoi. Că suntem diferiți, dar nu suntem mai buni decât ceilalți dacă avem mai mulți bani, haine, vacanțe, copii sau o familie mare. De asemenea, nu suntem mai buni dacă ne încadrăm într-un standard creat tot de oameni, care se schimbă la fiecare deceniu.
,,Recomand să ne uităm la nevoia din spate, să identificăm cauza, să ne uităm cum a apărut nevoia asta, pentru că fuga după a fi perfect/ă este un saboteur al nostru”, îndrumă psihologa Jeni Dumbrăveanu.
Este un proces mintal la care nu există leac. Totuși, sunt câteva tehnici de gândire pe care le putem aplica, conștientiza sau repeta. Jeni Dumbrăveanu dă câteva sfaturi simple:
,,Să fim diferiți este bine, nu este un lucru negativ. Unicitatea persoanei este foarte importantă și asta este ce îmi atribui eu și respect asta față de mine și nu invalidez sau nu neg, nu încerc să ascund ceea ce sunt eu. Nu încerc să fac o diferențiere dintre mine și ceilalți. De asemenea, comunicarea și exprimarea. Să aducem din ceea ce gândim noi în comunicare directă cu ceilalți. Nu există nicio tehnică minune, ci un proces de reflexie intern, cu un părinte, un prieten, o colegă bună, terapeut, profesor, mentor care să ne susțină pe drumul nostru.”.
Din experiența mea am învățat că e nevoie să ofer acceptare și asumare. Asumarea că sunt eu. Mi-am dat voie să dau unfollow la ce îmi făcea rău, să spun ,,nu” atunci când simțeam că o situație nu coincide cu felul în care aș vrea să mă simt, cu adevărat. Am trecut și prin perioadele în care am auzit critici, însă m-am obișnuit cu ele.
Dacă 2016 a fost anul în care am încetat să mă iubesc, 2024 este anul în care am învățat că…
…uneori nu ai de ales dacă să te iubești sau nu, ci, pur și simplu, trebuie să o faci.
Experiența descrisă în acest text este individuală. Probleme legate de stimă de sine se pot manifesta diferit și iau diverse forme, în funcție de persoană. Nu recomandăm ca acest text să fie folosit pentru a face generalizări legate de anumite probleme de sănătate mintală sau tulburări alimentare. Dacă te confrunți cu stimă de sine scăzută sau probleme legate de imaginea ta, apelează la ajutor profesionist sau la persoanele apropiate pentru ajutor.
Dana Ciubotă este studentă în anul III la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, din cadrul Universității din București. Articolul a fost realizat în cadrul cursului „Producție de presă scrisă”.
Unde poți să suni sau să trimiți un mesaj fără costuri când ai nevoie să vorbești cu un specialist în sănătate mintală:
- Teen Line - depreHUB: 0374.461.461 (Oricând);
- Telefonul Copilului: 116111 (De luni până vineri între 08:00 și 20:00, respectiv sâmbătă și duminică de la 10:00 la 14:00). Pe lângă linia telefonică 116111, există și aplicația mobilă Happygraff pentru Android și mailul vorbestecunoi@telefonulcopilului.ro;
- ARPS: 0800 801 200 (Vineri, Sâmbătă și Duminică, între 19:00 – 07:00). E-mail sos@antisuicid.ro (Oricând).
