Când eleva rebelă la pedagogic devine învățătoarea responsabilă. „Eram tunsă ciudat, aveam creastă. Era în comunism, dar am avut profesori înțelegători”

Liliana scrie cu majuscule pe o tablă albă „Excursia exploratorilor”. Copiii trebuie să-și imagineze unde vor să meargă, câte zile, ce pun în bagaj, unde vor să doarmă. În funcție de opțiuni, sunt împărțiți în echipe. „Doar Nicolas își ia cort cu el? Își mai ia cineva cort cu el?”, întreabă cu vocea ei înaltă învățătoarea.

E un joc, dar și un exercițiu bun de lucru în echipă. La final vor combina toate variantele și va ieși vacanța ideală. Nu vor trebui să-și imagineze mult, fiindcă a doua zi chiar pleacă într-o scurtă excursie. Cu gândul la ducă încheie cu toții ziua din cadrul școlii de vară organizate de învățătoarea lor, la Școala gimnazială din satul Picior de Munte. O mămică le-a adus două tăvi mari cu ecleruri. Așa că se aliniază cu rucsacele în spate să-și ia dulcele înainte să plece.

Școala de vară a Lilianei înseamnă azi și o mică sponsorizare, copiii primesc o masă caldă, cărți, materiale didactice colorate. Și cel mai important, exersează citirea și scrierea, îi aduce la zi pe unii dintre elevi.

„Nu se chema școală de vară pe timpul tinereții mele, dar simt nevoia ca atunci când sunt copii care n-au deprins cititul și scrisul, să vină și să lucreze cu mine individual sau în grupuri foarte mici. Atunci când sunt toți în clasă, cei care deja știu nu au răbdare, dau ei răspunsurile”, explică învățătoarea.

Învățătoarea de învățătoare

În clasă sunt și mai multe eleve de la Pedagogic venite în practică. Sunt deja foarte sigure pe ele, copiii le ascultă, le urmează. Înainte să primească prânzul, merg cu ele la joacă în curte. Se aleargă, strigă, chicotesc, de parcă ar fi împreună cu surorile lor mai mari. Fetele sunt îmbrăcate estival, în pantaloni scurți și tricou, au părul prins în coadă.

Cea care le îndrumă astăzi să fie bune învățătoare arăta total diferit când era de vârsta lor. „Liliana-elevă la liceul pedagogic era o rebelă, pentru că scăpase cumva de acasă de la o mamă foarte dură, ocrotitoare extra, și acolo a găsit oarece libertate, pentru că am făcut liceul pedagogic în Ploiești și am stat la cămin. Eram tunsă un pic ciudat, ciufulită, cu creastă, cu codiță, aveam niște apucături din astea de om rebel”, își amintește zâmbind învățătoarea. 

Și chiar dacă a făcut doi ani de liceu în comunism și doi într-o Românie liberă și confuză, profesorii ei, pedagogi de modă veche, i-au înțeles profilul și au susținut-o. „În același timp, aveam responsabilitatea copilului care a plecat să se facă învățător și dacă am ajuns în școala aceea și dacă ai mei cheltuiesc niște bani să-mi plătească și internatul, și masa, și drumurile, și toate cele, știam că e nevoie să fiu și serioasă în pregătirea mea de elev de liceu pedagogic. Era în comunism, dar am avut profesori înțelegători.” Mai ales că adesea reprezenta liceul la concursuri pe țară. 

Astăzi are părul brunet prins în coadă și e îmbrăcată într-un tricou pe care scrie „Eu sunt de impact”. Au în școală un club „Impact” sponsorizat de Fundația Noi Orizonturi, care îi sprijină în activitățile cu copiii.

„Dar lăsați, domnișoară, că nu-i faceți pictori!”

Liliana de azi pare cu totul cuminte. Dar ne lămurește că nu e tocmai așa. Când a venit să predea în școala în care a învățat și în care mama ei a fost profesoară, a fost privită cu sprânceana ridicată.

„Liliana-învățătoarea părea rebelă pentru părinții de aici… Îmi aduc aminte prima mea ședință cu părinții, urma să iau clasa întâi și le spuneam părinților că vor avea copiii nevoie de training și încălțăminte sport, că vom face ore de educație fizică. Și părinții au avut replica: «Dar lăsați, domnișoară, că nu-i faceți sportivi!» N-am știut exact cum să înțeleg replica asta și mi-am continuat povestea: și să știți că o să aibă nevoie de bloc de desen, acuarele, pensule. «Dar lăsați, domnișoară, că nu-i faceți pictori!»”, rememorează întâmplarea.

„Am tras așa aer adânc în piept și am zis: OK, dacă vă lăsați copiii pe mâna mea, vă promit că vom face o treabă bună, dar dați-mi voie să facem și ore de muzică, și ore de educație fizică, și ore de desen. Pentru că da, știu, copiii dau examen la limba română și matematică, dar în același timp e important să le facem și pe celelalte”, le-a spus „Liliana-învățătoarea”.

Foto: Prima generație de elevi ai Lilianei Chivulescu

În același an, a avut o elevă care i-a confirmat metoda. „Părea că nu se descurcă cu absolut nicio disciplină, dar în momentul în care punea mâna pe instrumentele de desen, se schimba cu totul. Și ea, și modul în care își ordona obiectele pe bancă, de cerneală era pătată tot timpul, limba, caietele, totul, dar pe foaia de desen era totul altfel.” Acea fată este astăzi profesoară la un liceu de arte, în ciuda încercărilor părinților ei să o trimită către o meserie mai pragmatică - specializarea croitorie. A renunțat după două săptămâni și anul următor a dat la arte. A avut un model bun de „indisciplină”, crede Liliana.

„Cred că așa un pic din Liliana-rebela din liceu și Liliana-învățătoarea responsabilă dau și copiilor. E bine câteodată să le arăți părinților că ce vrei tu e important pentru tine și e bine câteodată să fii ascultător și să te gândești OK, că poate cei mai în vârstă au mai multă experiență. Dar e bine să-ți urmezi chemarea și sufletul.”

Mitul meseriei „curate, ușoare și frumoase”

Are astăzi vreo zece foști elevi care au ales să fie cadre didactice. Prin faptul că este și mentor, inspiră în permanență alți tineri să învețe mai multe despre „cea mai frumoasă profesie”.

„Cred că unii vin din pasiune și din vocație. Probabil că există și categoria care vin pentru că, așa cum se spunea pe vremea mea, e o meserie curată, ușoară și frumoasă, cu trei luni de vacanță. Nu e deloc ușoară, câteodată nu e nici curată. Pentru că dacă vrei să-i lași pe copii să învețe jucându-se și experimentând și explorând, sigur se vor murdări și sigur te vei murdări și tu cu ei. Frumoasă este, dacă îți plac copiii!”, spune învățătoarea.

Cei care vin pentru vacanță lungă și program zilnic scurt, cum mulți au această preconcepție, sunt decepționați. 

Studiile internaționale arată că ce face un cadru didactic nu se limitează doar la orele de predare. În Finlanda, de pildă, una dintre țările cu cel mai bun sistem educațional al lumii, profesorii de liceu predau 3 ore pe zi sau chiar mai puțin. În România, media e de cinci-șase ore, dar norma didactică are 40 de ore pe săptămână, adică 8 ore pe zi.

„Cele patru ore de muncă pe zi nu sunt doar patru ore de muncă pe zi. Dar cine vine doar de asta uneori pleacă foarte repede din învățământ, alteori rămâne în învățământ și formează ceea ce eu numesc balastul ăla care trage în jos imaginea… Cred că pădure fără uscături nu există, nu am avea cum să fim noi, sistemul de educație, fără”, spune Liliana.

Când consătenii se duc în Dubai „și tu nu știi dacă îți permiți nici Sinaia”

Crede că e importantă salarizarea profesorilor pentru a spori atractivitatea. Liliana are colegi care încearcă împreună cu familia să crească animale sau să îngrijească sere pentru a reuși să-și întrețină familia. Și ea își ia munci în plus pentru a-și rotunji veniturile. „Atunci când vezi pe Facebook cum consătenii tăi merg în Dubai în concediu și tu nu știi dacă îți permiți nici Sinaia, că acel tichet de vacanță are 1450 de lei.”

Apoi, e importantă pregătirea celor care intră în sistem. „Se tot vehiculează ideea că nu ne mai trebuie cunoștințe. Ba da, orice competență are la bază cunoștințele, nu ai cum să devii profesionist fără să știi despre ce faci și cum faci. Apoi, e nevoie de multă practică, să dobândești abilitățile și e nevoie de valori și atitudini. Ești educator, ca educator nu ai voie să nu ai niște valori de bază și să nu ai niște trăsături de caracter pozitive pe care să le oferi model”, explică învățătoarea.

Când „vine și-ți oferă o îmbrățișare sau un zâmbet, te face să-ți aduni energia”

Așa cum a avut și ea în școala în care se află astăzi, profesori care păreau niște magicieni, care făceau experimente, le predau temeinic. „Eu am învățat într-o școală în care nu cred că am simțit diferența vreo secundă că era de la țară. Am avut laborator de fizică și chimie care aveau și conducte de gaz ca să poată să facă experimentele. Acum lucrăm cu spirtiere și cu un spirt care, nu știu de ce, nu se mai aprinde. Am avut laborator de biologie cu truse de disecție, cu tot felul de preparate în care vedeai organele interne la diverse animale”, povestește Liliana.

După Revoluție, nu s-au mai făcut dotări. „Îmi amintesc de învățătoarea mea, care avea un dulap ca un frigider și scotea de acolo toate minunile pământului, mostre de roci, metale, magneți, cu care am învățat științe, cunoașterea mediului, experimental. Acum noi nu mai avem, aducem de acasă sau eventual îi mai rugăm pe părinți să ne ajute”, spune Liliana.

Dar nu se plânge, nu-i stă în fire. Caută soluții, merge către ONG-uri, încearcă să le ofere copiilor o experiență plăcută la micuța școală din Picior de Munte. Răsplata o primește de la ei, cei mici. „Știu că găsesc zâmbete și cel puțin un copil care îți spune: doamna, nu ești bine azi, pot să te îmbrățișez? Și simplul fapt că te-a simțit, că vine și-ți oferă o îmbrățișare sau un zâmbet, te face să-ți revii cumva și să-ți aduni energia.”