Era vara dintre clasa a patra și începutul gimnaziului. Eram cu niște prieteni foarte buni și ne plimbam, fără o țintă anume, pe străzile din cartier. La un moment dat, unul dintre ei primește un telefon și ne zice să mergem „La Pădure”. Se instalase un suspans ciudat, iar eu eram cu atât mai intrigat, pentru că nu știam nicio pădure în Berceni. Am ajuns la o scară de bloc, acoperită de un strat gros de iederă. Pe trepte stătea un coleg de la o altă clasă, cu o țigară în gură. Un fel de Dennis The Menace al școlii. Lângă el, erau câțiva copii de liceu și un băiat care părea că o terminase demult cu liceul. Stăteau pe scări și ascultau 60 De Zile, iar post-liceanul pletos dădea din cap și fuma și el.
Când a ieșit 60 De Zile II, aveam un prieten care era dezamăgit în dragoste și asculta piesa asta pe repeat. Ieșea pe-afară mai mult din dorința de a scăpa de gura alor lui. Uneori mergeam cu el spre casă și îl podidea plânsul până ce ajungeam. Toți sufeream, mai mult sau mai puțin, în felul nostru. Ieșirile în cartier și muzica cu versuri dure aveau, cumva, un efect ameliorator. După acea vară, prieteniile s-au dizolvat ușor, iar eu am rămas cu piesele auzite de atunci, pe care le ascultam riguros, de fiecare dată când mă lovea o nostalgie inexplicabilă.
La mijlocul acestei veri, am fost la Beach, Please! și am văzut aproape toți artiștii cu ale căror piese am crescut. Mi-am dat seama că universul tranziției dintre primară și gimnaziu nu era atât de îndepărtat cum îmi imaginam. Am nimerit în ziua zero, la concertul trupei Șatra B.E.N.Z. de pe scena secundară. A fost unul dintre rarele momente în care fanii nostalgici de primul val al trapului din România au putut să vadă Șatra în formație aproape completă. Cei patru membri (Lu-K Beats, Super ED, Keed și Killa Fonic) l-au omagiat pe fostul lor coleg, Nosfe (decedat în 2022, chiar după un concert), așa cum și-au obișnuit publicul de câțiva ani încoace. Ei sunt considerați cei care au adus trapul în România, la mijlocul anilor 2010, cu #Traparmy și Șatra Se Întoarce. Sunt piesele pe care le ascultam încă din generală, cu gașca de prieteni, în părculețele dintre blocuri sau în excursii cu clasa. Și deși nu înțelegeam neapărat sensul versurilor, puteam să rezonăm cu mesajul de rags to riches și cu Guță din Berceni.
Trapul, acest subgen al hip-hop-ului, a prins contur undeva la începutul anilor 2000, în Atlanta. Numele provine de la așa-zisele „trap houses”, care, în limbajul colocvial, se referă la casele abandonate în care se vând și se consumă droguri. De aici a pornit o întreagă subcultură, care încă persistă ca laitmotiv în trapul american. Rapper-ul T.I. a dus la popularizarea acestui termen odată cu lansarea albumului Trap Muzik, în 2003.
Douăzeci și ceva de ani mai târziu, iată că România are un important festival de hip-hop, rap și trap din lume. Iar acest tip de muzică devine tot mai diversificat. Așa se face că Șatra B.E.N.Z. a început încă din primii ani să împrumute elemente din muzica lăutărească și să facă manele death metal. Alții au combinat trapul cu manelele și au creat trapanele.
Droguri, sex și bani, dar altfel
În pop culture-ul românesc există, însă, o diviziune între cei care consideră că Șatra a adus trapul în România versus cei care susțin că Ian și Azteca au făcut trapul accesibil pentru publicul larg. În 2018, piesele Bag Un Blunt și Nefiu erau singurele pe care le puteai considera cele mai apropiate de trapul american, atât liric, cât și vizual. Drogurile, sexul și banii cash erau subiecte care mai fuseseră abordate în muzica românească, dar niciodată din perspectiva luxului. Mai ales într-o țară aflată încă în curs de dezvoltare. Această opulență venea tocmai din dorința trapperilor de a-și depăși condiția din mahala. De fapt, era indus un mod de viață idealizat, în care luxul fusese deja atins, dar nu la nivel maximal. Hustle-ul e principala temă în muzica trap, iar în trapul românesc este, probabil, cel mai bine evidențiată, pentru că aici toată lumea pleacă de jos sau de foarte jos. Ian și Azteca au prins la publicul larg și chiar și-au creat propriul label.
Însă duo-ul nu a ținut mult, iar cei doi au început să lucreze pe cont propriu sau să colaboreze cu alți artiști mai mici. Pe scena de trap din România au apărut artiști cu viziuni diferite, cum ar fi Oscar, care combină trapul melodic cu versuri care îndeamnă la introspecție. Muzica lui abordează adesea subiecte precum singurătatea și anxietatea, cu piese ca Timpu’ Zboară sau Toxic.
Trapul a ajuns să evolueze către ceva mai mult decât violența de stradă sau traficul de droguri. În ultimii ani, a existat o deschidere către alte genuri muzicale sau curente artistice ale anilor trecuți. Partea de producție audio are o importanță considerabilă. Melodiile trapperilor de peste ocean abundă în sample-uri din diferite genuri muzicale. Unii includ în piesele lor și fragmente din discursuri politice sau înregistrări vocale ale persoanelor apropiate. Totul depinde de mesajul pe care vor să-l transmită. Poate fi vorba de un mesaj politic sau un comentariu social asupra unor probleme sistematice. Adeseori, multe dintre aceste probleme sunt ignorate. În acest context, muzica devine o formă de reprezentare.
Trapul nu a avut mereu o conotație pozitivă. La începutul anilor ‘90, era asociat strict cu violența stradală, traficul de droguri și o criminalitate ridicată. Mulți încă se feresc de a-l numi „gen muzical”. Așa că am vorbit cu Ana Maria Rusu, profesoară de muzică la Colegiul Național „Unirea” din Focșani, despre cum se vede trapul din sălile de clasă.
„Eu predau la un colegiu național care e pe locul nouă în țară, cu copii foarte buni, dar predau și la o școală de cartier, la gimnaziu. Elevii mei, cam 90% dintre ei, ascultă trap. Și românesc, și străin. Se duc la festivaluri, își cumpără bilete și discutăm despre asta super mult”, mi-a spus profesoara.
Profesoara observă că elevii de gimnaziu încă își formează gustul muzical, în timp ce liceenii au deja niște preferințe clare. „Se autoperfecționează”.
„Ascultă orice te face fericit, dar încearcă să nu te identifici cu valorile pe care le promovează”
- De ce rezonează copiii cu muzică care conține versuri mai violente/vulgare?
- Pentru ei, e un gen muzical în care se regăsesc. Și eu i-am întrebat: simți că acest interpret/compozitor, atunci când îi asculți piesele, ți-o cântă ție? Parcă a compus-o pentru tine? Iar copiii îmi spun „da”. Accept trapul ca un gen muzical, în care creativitatea este o nevoie a societății, a copiilor, a vârstei. Nu este un gen muzical nou. Copiii se regăsesc în el pentru că rezonează cu, n-aș zice valorile, dar cu ceea ce văd în jur, cu problemele sociale. Sunt probleme sociale pe care ei le-au sesizat. Punk-ul le-a sesizat. Hip-hop-ul le-a sesizat. Nu le-a sesizat muzica eurodance.
Aici e o discuție lungă. Mesaje ca acestea sunt în toate genurile muzicale. Eu, ca profesoară de muzică, cred că e vorba de o evoluție a minților lor, în care simt nevoia să fie stimulați mult mai mult și mai repede, cum se întâmplă pe TikTok.
Eu nu prea ascult, dar sunt atentă la fenomen. E un gen care a pornit și continuă să fie un manifest. Pune probleme ale societății pentru că asta s-a cerut. S-a dus într-o zonă firească. Oamenii nu mai simt nevoia să fie liniari, pe același beat. Oamenii simt nevoia să fie complecși. Și asta e foarte okay.
- Putem (sau trebuie) să dăm vina pe muzica trap pentru influența privind consumului de substanțe?
- Nu. Nu este adevărat. Consumul de substanțe a fost și pe vremea lui Elvis Presley. Să nu uităm. Dacă vrem să ne ascundem după acest pretext, o putem face, dar nu trapul este responsabil cu consumul de substanțe, cum nu este nici hip-hopul responsabil pentru crime. Să nu uităm cum era muzica punk, Sex Pistols… Eu cred că fiecare gen naște frământări sociale. Și asta e bine. Este foarte bine.
Cred că un elev trebuie să cunoască toată istoria, ca să nu ajungem ca adulții ăștia să credem că doar ceea ce credem noi e bun. Eu cred că acest gen muzical a izvorât dintr-o nevoie și dintr-o evoluție a societății. Noi ne-am tehnologizat, atenția copiilor a mai scăzut și atunci aceste ritmuri care acoperă nevoia lor, pe ei, pe copii, îi relaxează. Eu o văd ca pe o evoluție firească.
- Care ar trebui să fie principala preocupare privind muzica pe care o ascultă elevii?
Mi-am dat seama care trebuie să fie ținta mea în acest an școlar. Bineînțeles că nu este în programa școlară, dar o fac. Copiii noștri nu mai diferențiază vocea reală de AI. Le pun tot soiul de piese, generate de AI, total sau parțial, iar copiii nu-și dau seama. Mi se pare îngrijorător că doar cei mai mari dintre ei pot diferenția.
Le-am dat un tool kit. Le pun multe sample-uri din piese și îi întreb „Care credeți că este reală, generată cu AI sau samplată?” și cei mai mulți cad în capcană.
Eu sunt un om curios și îmi place să fiu în universul copiilor mei și să știu ce se întâmplă în viața lor acum, ca să pot să le arăt ceea ce pe mine mă obligă programa să fac. Și îmi dau seama că le pierd atenția dacă nu le dau și lor ceva. Și atunci mă străduiesc să înțeleg tot ce e în lumea lor ca să pot să le arăt ce era în alte lumi.
Ceea ce insist eu de fiecare dată, și spun asta de 20 de ani, de când sunt profesoară, este foarte okay să ascultăm orice ne place. Manele, trap, ascultă orice te face fericit, te relaxează, dar încearcă să nu te identifici cu valorile pe care le promovează.
