Cărți care ne dau lecții
Harry Potter, de J. K. Rowling
Profit de marea reunire anunțată de HBO pentru 1 ianuarie 2022 - Return to Hogwarts - the Harry Potter 20th anniversary. Dar nu profit ca să vă îndemn să vă uitați la filme, ci să recitiți integral seria „Harry Potter”. Sau (blasfemie!) să o citiți pentru prima dată. Uitându-ne printr-o lupă în trecutul literar al ultimilor 30 de ani, mai ales când vorbim de volume vândute în milioane de exemplare, cred că putem afirma că nu există o altă serie precum cea creată în universul de la Hogwarts care să facă o pledoarie mai puternică pentru școală.
Visul lui Harry s-a împlinit când a mers la școală, prieteniile formate au durat până după epilog, iar ce a învățat acolo i-a salvat viața, la propriu și la figurat, de nenumărate ori. Sigur, e greu de închipuit că orice școală de la sat e Hogwarts pentru elevii ei. Dar poate e suficient să meargă acolo ca să-i îndemne spre lectură. Iar cărțile deschid toate porțile din lume pentru copii: chiar și cele de la Hogwarts. Și dacă nu mai simțiți magia de a relua „Harry Potter”, găsiți un copil care nu a citit încă și așezați-i cartea în mână. S-ar putea să-i schimbați viața. Cândva, mi-a schimbat-o și mie. (Cătălin Hopulele)
„Învățare (Educated)”, de Tara Westover
„Învățare”, publicată în România în 2019, este un volum de memorii semnat de Tara Westover (35 de ani). Cartea s-a bucurat de o bună publicitate la apariția ei, așa că e posibil ca mulți dintre voi să fi auzit deja de ea și să o fi citit. „Învățare” spune povestea reală a Tarei, cel de-al șaptelea copil dintr-o familie de mormoni fundamentaliști care trăiau la poalele muntelui Idaho. Până la vârsta de nouă ani, copila nu a existat din punct de vedere legal - nu a avut certificat de naștere, iar până la vârsta de 16 ani, Tara nu a pășit într-o școală, nu a beneficiat de îngrijiri medicale, atunci când a avut nevoie, și nici n-a făcut vreun vaccin. Asta pentru că tatăl familiei, un fundamentalist religios, dominat de o boală psihică (bipolaritate) și cu un comportament abuziv, punea credințele personale mai presus de siguranța și bunăstarea copiilor lui.
Nu credea în spitale, doctori și tratamente medicale, era anti-sistem, anti-școală și anti-civilizație, în general. Tatăl trăia și-și „educa” copiii doar pentru venirea „Zilelor de pe Urmă”, o apocalipsă profețită de Dumnezeul mormonilor, obligându-și familia la o muncă grea și periculoasă într-un depozit de deșeuri. Tara înțelege, în cele din urmă, la vârsta de 16 ani, că singura ei șansă este să plece de acasă. Ajunge, prin puterea ambiției și a disciplinei, să studieze peste ocean, la Cambridge.
„Învățare” este, așadar, o carte despre educație și puterea ei de a schimba vieți, iar Tara este un exemplu despre curaj, disciplină și o capacitate ieșită din comun de a depăși orice piedică, fizică sau mentală, pentru ceea ce mulți dintre noi numim „a reuși în viață”. Cartea este cu adevărat tulburătoare, mai cu seamă că, uneori, uiți că citești de fapt o biografie și nu o carte de ficțiune.
Privind în jur, la protestele recente anti-vaccin, de la noi, dar și la reticența milioanelor de părinți când vine vorba de educație sexuală în școli, cartea poate fi un bun reminder despre cât de important este să nu ne scufundăm în propriile convingeri și credințe, ci să lăsăm învățătura să ne schimbe, să ne aducă mai aproape de noi înșine. (Adelina Mărăcine)
„Cât de aproape sunt ploile reci”, de Bogdan Coșa
În cel mai recent roman al lui, din 2020, Bogdan Coșa pictează satul românesc cu toate nuanțele sale întunecate – sărăcie, alcoolism și violență din familie –, în care au trăit bunicii, chiar și mulți dintre părinții noștri. Și unde învață în prezent cei câțiva copii care vor reuși să ajungă la un liceu de oraș, dar și cei care vor rămâne să muncească fizic acolo sau vor pleca pentru asta în străinătate.
„Cât de aproape sunt ploile reci” ne trimite prin 2000, când cititorii mai mici ai publicației Școala 9 încă nu se născuseră sau aveau numai câțiva ani. Dar cât de diferită este viața satului de-atunci de cea de astăzi? Până la urmă, personajele din romanul lui Coșa le recunoaștem printre rudele noastre, care s-au lovit de aceleași nefericiri. Această carte premiată de curând de revista „Observator cultural” ar putea să creeze o punte între generații. În plus, fanii romanului „Moromeții” al lui Marin Preda, elevi, profesori, părinți și toți ceilalți, au ocazia să citească un nou volum despre complexitatea lumii rurale. (Medeea Stan)
„Trilogia cunoașterii”, Lucian Blaga
Poate v-a plăcut sau v-a îngrozit ,,Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, poate vă aduceți aminte cu drag de ea, sau poate ați da orice să uitați acel comentariu pentru bac imposibil de digerat. În orice caz, nu cred că este o perioadă mai potrivită decât cea a sfintelor Sărbători de iarnă să-l redescoperim pe Lucian Blaga așa cum a fost el: un om al ideilor, înainte de toate. Recomandarea mea de carte articulează această imagine pe care o am eu despre Lucian Blaga, aceea de reper în filosofia autohtonă.
,,Trilogia cunoașterii" nu este doar o lectură pentru academici, este o adevărată călătorie în lumea cunoașterii. Blaga ne vorbește atât de frumos despre rațiune și logică, despre arhitectura secretă a universului din care facem parte, despre marile întrebări ale omenirii. Totuși, în această lume care pare să fie imposibil de descifrat, de semne și minuni, poetul nu încearcă de fel să ne ofere răspunsurile pe de-a întregul, ci ne îndeamnă să le găsim noi. Și cred că și despre asta e școala nouă pe care ne-o dorim. (Antonia Pup)
„Jurnalul de la Păltiniș”, de Gabriel Liiceanu
De fiecare dată când simt că nu mă mai identific cu sistemul de învățământ din care probabil voi mai face parte câteva zeci de ani de acum înainte, revin la cartea care reflectă cel mai bine idealul meu de educație: Jurnalul de la Păltiniș. Gabriel Liiceanu și-a scris memoriile, fapte reale, dintr-un jurnal al unor vremuri la fel de reale. Nu a intenționat să scrie o utopie. Însă, pentru mine, școala de la Păltiniș rămâne o utopie.
Cred că abia după ce am citit această carte am înțeles ce înseamnă cultura înaltă: simplitate, vocație, dragoste pentru adevăr, uneori cuvânt, alteori tăcere, dar întotdeauna disponibilitate de a-ți căuta propriul răspuns la întrebările pe care nu e nevoie să ți le pună niciun profesor. Cum ar arăta o „școală de la Păltiniș” generalizată la nivel de sistem? (Corina Dimitriu)
„Soră lume”, de Ana Blandiana
În 2021 am călătorit mai puțin cu pasul și mai mult cu gândul. Cartea anului meu a fost „Soră lume” a Anei Blandiana, pe care am și dăruit-o de vreo cinci ori. Un volum-cadou a fost și furat în Bruxelles, odată cu un rucsac pus neglijent la bagaje în tren. M-am întrebat adesea dacă hoțul a avut curiozitatea să o răsfoiască sau a aruncat-o într-un tomberon belgian. Furtul cărții care trebuia de fapt să ajungă la un prieten din Suedia m-a durut mai tare decât celelalte lucruri pierdute. Și totuși, cred că episodul în sine ar face-o să zâmbească pe autoarea care mi-e atât de dragă. Cartea ei e și despre nedreptatea din lume care poate produce hoți, așa cum face și eroi. „Soră lume” e o carte de călătorii prin universalitatea omului de pretutindeni, din Rusia, în China, SUA sau Italia. Gânduri înalte și poetice despre ce ne desparte, dar mai ales despre ce ne ține prinși în plasa lumii. O carte pe care cred că o voi mai dărui de zeci de ori. (Andreea Archip)
„Oscar și Tanti Roz”, de Eric Emmanuel Schmitt
Revin la „Oscar și Tanti Roz” de fiecare dată când mă apucă dorul să citesc o carte bună. Am primit-o în dar de la Liam, un fost preșcolar de-al meu cu ceva ani în urmă. Titlul mi s-a părut destul de pueril, la fel și coperta, dar am dat șansă acestei cărți, mai ales că era un cadou. Cele 112 pagini ale ediției pe care o am eu dezvăluie o poveste scrisă într-un stil simplu, dar care atinge profunzimi. Poate fi parcursă în câteva ore într-un colț intim al casei tale, alături de un ceai cald de fructe de pădure cu multă miere de albine, dar și un pachet de servețele. Trebuie să privești dincolo de cuvinte. Trebuie să înțelegi dincolo de metafore și simboluri. Trebuie să accepți că viața e cu bune, dar și cu grele.
Cel mai citit roman al lui Eric Emmanuel Schmitt este construit în jurul a doar două personaje și anume Oscar, un băiețel care are zece ani, care suferă de leucemie și trăiește într-un spital și Tanti Roz, o infirmieră bătrână care face voluntariat și care-l învață pe Oscar să-i scrie epistole lui Dumnezeu ca să se simtă mai puțin singur.
Subiectul pe care autorul l-a abordat este unul delicat. Vorbește de viață și moarte prin prisma unui personaj cu chip de copil, care nu știe câte zile va mai trăi, dar care a învățat să se bucure de ultimele momente ale sale. Este un volum dureros, dar încurajator în egală măsură, atunci când îți imaginezi câtă putere interioară poate zace într-un corp mic. Mi-a fost greu să o citesc. Nu mi-am reprimat emoțiile. Le-am lăsat să curgă. Mi-aș dori ca boala și suferința să fie doar cuvinte și nimeni să nu le cunoască pe propria piele dar, din păcate, fac parte din această călătorie a noastră pe Pământ. Mi-a plăcut mult cartea „Oscar și Tanti Roz” de Eric Emmanuel Schmitt pentru că te conduce, într-un stil pe alocuri jucăuș, să meditezi asupra propriei vieți. (Ema Tănase)
„Elias și spioana Cărturarilor”, de Sabaa Tahir
Aș fi putut alege din multe cărți care mi-au plăcut, dar m-am oprit totuși asupra volumului „Elias și Spioana Cărturarilor”, de Sabaa Tahir, care m-a impresionat de-a dreptul. Am citit-o acum vreo cinci ani, când eram printr-a șasea, dar povestea mi-a rămas întipărită în minte.
Este vorba despre doi tineri, veniți din lumi diferite, care ajung să se îndrăgostească. El, Elias, este cel mai bun soldat din Academie, pe când ea, Laia, face parte din clanul Cărturarilor, inferiori celor din Academie. Cei doi se întâlnesc când Laia se infiltrează și îi spionează pe cei din Academie, iar pe parcursul cărții, devin de nedespărțit.
Povestea lor de dragoste se armonizează perfect cu acțiunea și aventura din carte și se bazează pe loialitate și curaj. (Bianca Vasile)
Filme care ne învață
Serialul „The Chair”
Ce face o profesoară care, după multe bătălii interne, ajunge directorul departamentului de literatură engleză, chiar în miezul desființării acestuia? Dacă filmele vi se par prea puțin dinamice și sunteți, la fel ca mine, o persoană care se plictisește repede, vă recomand mini-seria The Chair, disponibilă pe Netflix, lansată anul acesta.
Serialul surprinde viața academică așa cum este ea: cu frustrări, temeri, bucurii și întâmplări amuzante. În multe episoade, seria arată ca o parodie a ceea ce se întâmplă în anumite universități din anglosferă de când cu mișcările de tip woke, însă realizată cu mult umor și bun simț, de aceea cred că este o producție care va merge și pentru progresiști, și pentru conservatori. La finalul zilei, veți rămâne cu un zâmbet pe buze și cu întrebarea: cum se împacă egalitatea de șanse cu meritocrația?, o mare întrebare specifică lumii noastre moderne. Dacă sunteți profesori sau studenți, șansele de a râde pe săturate cresc exponențial: e aproape imposibil să nu ne regăsim în măcar una dintre scenele montate cu atâta finețe și respect pentru detaliu. :) (Antonia Pup)
Miniseria „Scenes from a marriage”/ „Scene dintr-o căsnicie”
Producția poate fi vizionată pe HBO Go și este o adaptare a miniseriei clasice a regizorului suedez Ingmar Bergman. În cele cinci episoade, „Scene dintr-o căsnicie”, cu Jessica Chastain și Oscar Isaac în rolurile principale, reexaminează, așa cum se arată și în descrierea producției, noțiunile legendare despre dragoste, ură, dorință, monogamie, mariaj și divorț, prezentate din perspectiva unui cuplu american contemporan. Producția este scrisă și regizată de Hagai Levi.
Înainte de a vedea această miniserie, care pălește prin comparație cu cea originală, vă invit, așadar, dacă n-ați făcut-o deja, să vizionați miniseria absolut copleșitoare și dureroasă a lui Bergman, din 1973, cu Liv Ullmann și Erland Josephson în rolurile principale. Presa internațională scrie că „Scenes from a Marriage” a lui Bergman a avut un impact atât de mare în conștiința publică încât ar fi declanșat o creștere a programărilor la terapie, în Suedia, și ar fi contribuit masiv la creșterea ratei divorțurilor.
Dar cele două miniserii nu sunt despre divorț - în orice caz, el nu mai este la fel de exotic în 2021 ca în 1973, ci despre complexitatea unei relații, importanța sincerității față de partener și față de tine însuți, redescoperirea de sine. „Cred că ar trebui să-i învățăm pe copii că iubirea se termină, că relațiile se termină, oamenii pleacă, se despart și divorțează. Și că totul face parte din viață. Atunci, poate că n-ar mai fi atâta durere și suferință”, spune, la un moment dat, superba Jessica Chastain, în rolul Mirei, soția lui Jonathan, din remake-ul american. (Adelina Mărăcine)
Filmul „Copilul problemă”
Cui îi plac lecțiile? Da, nici mie. Are o conotație bleax cuvântul ăsta, îl asociem cu predicile. E și o urmare a faptului că n-am avut mereu lecții faine la școală și că „a-ți face lecțiile” însemna ore bune aplecate peste caiet. Dar când spun că filmul „Copilul problemă” e o peliculă-lecție, vă garantez că nu are a face cu lecțiile cu care am fost obișnuiți.
Spune povestea unui copil aflat în grija direcției de asistență socială din Germania, din categoria copiilor pe care nu-i vrea nimeni, nici familie, nici asistenții maternali, nici educatorii, că na, fac probleme. Cred că filmul i-ar arăta unui asistent social cum funcționează alte sisteme de protecție a copilului și i-ar da metode noi de lucru, poate și o nouă optică. Părinților le-ar da putere și pe alocuri dreptate, politicienilor o schimbare de mentalitate și o cunoaștere a sistemului și celor care nu sunt nici una, nici alta o poveste dulce-amăruie de viață frumoasă în cruzimea ei. Copilul care îl interpretează pe„copilul problemă” e magistral. Deci, vine cu o lecție și pentru copiii care vor să fie actori. Recunosc, un film care poate știrbi puțin din magia sărbătorilor hrănită cu filme-cozonac, călduțe și pline de idealism dulce, de-ți străpezesc dinții. Dar e numai bun să ne pregătim pentru realitatea lunii ianuarie. Filmul poate fi văzut online pe Eventbook, vizionarea costă 15 lei. (Andreea Archip)
Serialul „Sex Education”
Discutăm foarte mult despre absența unei educații sexuale corespunzătoare în școlile din România. Iar argumentul suprem al celor care sunt împotriva predării acesteia este că ar fi inadecvat să vorbești despre asta în școală sau că „învață copiii cum să facă sex”.
Nu stau acum să conving pe nimeni, dar recomand tuturor să se uite la Sex Education. Premiata producție Netflix vorbește despre necesitatea unei educații sexuale în orice comunitate, indiferent de nivelul de trai, ocupația părinților etc. În liceul Moordale din UK elevii întrețin atât de multe zvonuri despre sex încât circulă mai abitir ca teoriile cu cipurile din vaccin. Nu au adulți cu care să vorbească, nu îndrăznesc să deschidă subiectul cu părinții lor, iar în cercurile de prieteni apropiați evident că nesiguranța și incertitudinea slăbesc statutul social. E reconfortant să înțelegi că problema asta este una majoră și în țările „din lumea bună”, unde soluții precum interzicerea discuțiilor despre sex și impunerea uniformelor și a normelor stricte au un real succes: doar despre asta se vorbește. Sună cunoscut, nu? (Cătălin Hopulele)
Filmul animat „Soul/ Suflet”
Lungmetrajul produs de Pixar, în regia lui Pete Docter, creatorul unor animații de succes ca „Up”/ „Deasupra tuturor” și „Inside out”/ „Întors pe dos”, a ajuns în cinematografe chiar de Crăciun, în 2020. „Soul” spune povestea lui Joe, un profesor de muzică din New York care își dorește să cânte jazz într-un cvartet și să devină faimos. Acesta moare, însă, cu puțin timp înainte să își îndeplinească visul. Apoi, sufletul lui face tot posibilul să revină pe Pământ, pentru ca Joe să-și interpreteze piesele la pian pe scenă, alături de o formație muzicală cunoscută.
Pe parcurs, profesorul primește lecții importante, cum ar fi să se bucure de lucrurile mărunte, în loc să-și petreacă viața regretându-și mediocritatea și imaginându-și că va fi fericit doar când va bifa anumite realizări. Iar o altă învățătură pe care o trage este despre cât de mult contează să-i inspiri și să-i ajuți pe alții. În primăvară, Soul a obținut Premiul Oscar 2021 pentru cel mai bun lungmetraj de animație. (Medeea Stan)
Filmul „La vita e bella”
Am ajuns să văd „La vita e bella” fiindcă mă pasionează perioada celui de-Al doilea Război Mondial și modul cum trăiau oamenii atunci. Un film care m-a emoționat până la lacrimi.
Filmul se bazează pe povestea vieții lui Guido, un chelner italian, și a familiei lui. Evrei fiind, Guido, Dora, soția sa, și Giosué, fiul lor, sunt capturați și siliți de naziști să meargă într-un lagăr de muncă. Protagonistul, hotărât să-și ferească băiatul de toate ororilor care se petrec acolo, pe parcursul șederii în lagăr, îl convinge pe cel mic că totul este un joc și o surpriză de ziua lui.
Un film despre cât de înalte sunt curajul și iubirea, într-un moment îngrozitor pentru omenire. (Bianca Vasile)
