„Vrem o reformă, cu orice preț, a ARACIP!” a devenit un deziderat pentru reprezentanții Ministerului Educației, care au lansat, în cursul lunii decembrie, propunerea privind modificarea ARACIP, sub forma unei hotărâri de Guvern. Alături de Federația Părinților și Aparținătorilor Legali din România, asociațiile elevilor din România, Federația Coaliția pentru Educație și Asociația Ține de Noi, Societatea Academică din România a solicitat organizarea unei dezbateri publice privind acest act normativ. Răspunsul Ministerului Educației a fost unul prompt, iar dezbaterea a fost organizată pe 27 decembrie, începând cu ora 8:00, în conformitate cu legislația în vigoare privind transparența decizională.
În cadrul dezbaterii care, la fel ca multe alte conferințe privind politicile educaționale (unele organizate chiar sub egida Proiectului prezidențial România Educată), a semănat mai mult cu o terapie de grup decât cu o discuție onestă și fermă cu privire la aprobarea unui act normativ, două au fost laitmotivele susținute pe mai multe voci, în forme diferite: depolitizare și experți. Rulați până la epuizare chiar de către factorii politici, acești termeni și-au demonstrat limitele atunci când o discuție privind organizarea unei instituții publice a devenit arena perfectă pentru recitarea tuturor problemelor cu care educația s-a confruntat vreodată. De la analfabetism funcțional până la lipsa de deschidere a ministerului, nici o problemă nu a rămas nelistată.
Câteva remarci cu privire la reforma ARACIP care se conturează la orizontul imediat al politicii educaționale.
(1) Echivalează depolitizarea unei instituții cu creșterea calității serviciilor furnizate aceasta? Mitul concursurilor publice, al CV-urilor bombastice și al ,,expertizei” își arată zilnic limitele în administrația publică locală și centrală; cât despre Ministerul Educației, această instituție este obișnuită să îmbrățișeze practica 1 candidat – 1 loc chiar și atunci când desfășoară proiecte finanțate din fonduri europene, după cum am arătat aici. Sub pretextul democratizării în educație, o primă modificare a acestui proiect de HG este reprezentată de numirea Președintelui ARACIP de către ministrul educației, însă nu în urma unui concurs public (cum era până acum), ci prin vot. Introducerea unor reprezentanți ai societății civile favorabili guvernării este doar o altă tușă superficială pe tabloul aparentei depolitizări, deoarece aceștia nu au drept de vot și deci nu au un cuvânt de spus în acordarea mandatului următorului președinte.
Președintele Consiliului este ales de 2/3 din numărul membrilor cu drept de vot ai Consiliului ARACIP, dintre membrii acestuia și numit prin ordin de ministrul educației, pentru un mandat de 4 ani. Persoana propusă pentru a fi numită în funcția de Președinte trebuie să aibă experiență didactică de minimum 10 ani. Acesta este asimilat ca salarizare la nivel de secretar de stat din cadrul Ministerului Educației și își desfășoară activitatea în baza unui contract de management încheiat cu ministrul educației.
Dacă ne uităm la componența Consiliului ARACIP (în care 13 din 14 reprezentanți sunt angajați ai administrației publice centrale sau reprezentanți ai acesteia), vom observa că marota depolitizării nu are un corespondent în realitate. Mai mult decât atât, putem observa o lipsă de exigență în selectarea criteriilor, care se limitează la experiența didactică (la clasă) pentru o persoană care va ocupa una dintre cele mai importante poziții de management în sistemul de învățământ preuniversitar din România. Știute fiind aceste criterii, funcția de președinte al ARACIP se golește de conținut: orice profesor cu cel puțin 10 ani experiență la catedră obedient sistemului va putea ajunge în această funcție, iar structura propusă a consiliului ARACIP îi va acorda cecul în alb de încredere. Nu este nici măcar prima oară când, în România Educată a lui Iohannis, marota depolitizării este folosită într-un scop atât de pervers; situația ne aduce aminte de momentul în care, deși a promis desființarea inspectoratelor, de îndată ce partidul său a ajuns la guvernare, prima grijă a oamenilor lui Iohannis a fost schimbarea inspectorilor școlari generali roșii cu cei galbeni.
Ministrul educației, având răspundere politică, nu trebuie absolvit de răspunderea numirii președintelui ARACIP. Orice ministru care se respectă va dori să aibă lângă el un lider ferm și responsabil, altfel, chiar mandatul ministrului va fi privit cu ochi critici. Demonizarea politizării/ a răspunderii politice nu face decât să adâncească faliile din societate, să facă loc utopiei și, implicit, a mesianicilor care, cu CV-uri umflate cu tot, vor vinde soluții universale pentru reforma educației. Numai un politician lipsit de viziune poate echivala a priori instrumentul numirii politice cu corupția sau lipsa de profesionalism. Mai mult decât atât, am certitudinea că numirea politică a unui profesionist (cercetători în științele educației, cu un doctorat obținut onest), fie ea și interimară. ar fi revitalizat instituția și i-ar fi oferit șansa recredibilizării. Ministrul Cîmpeanu a ratat această șansă, preferând să numească un vechi prieten care obișnuia să facă parada modei pentru lenjeria intimă a lui Cătălin Botezatu.
(2) Poate cea mai mare problemă cu privire la proiectul de Hotărâre de Guvern este reprezentată de struțocămila Consiliului ARACIP, în care nu se mai poate delimita societatea civilă de „experți” sau de autoritate care reglementează și organizează. Astfel, în varianta propusă de minister, cele două federații sindicale sunt reprezentate, dar angajatorii (de exemplu) – nu, iar trei structuri asociative sunt numite automat, în interiorul actului normativ. Ministerul Educației se erijează astfel în autoritatea care stabilește care ,,societate civilă” este mai reprezentativă. Prin articolul 7 al proiectului, Ministerul Educației deschide o cutie a Pandorei, demonstrând că instituția nu este imparțială față de societatea civilă. Astfel, în loc să discutăm despre standardele evaluării în educație, vom discuta despre cine să ocupe X loc în Consiliul ARACIP sau dacă federația Y a părinților este mai îndreptățită să voteze în locul federației Z. Se deschide, așadar, o discuție fără de sfârșit, în care actorii din sistemul de educație vor vorbi mai degrabă în numele unor frustrări personale, decât în numele interesului superior al copilului. Un exemplu pertinent: de ce să avem doar școlile particulare reprezentate în Consiliul ARACIP, iar instituțiile de învățământ dual – nu? În fond, reforma învățământului profesional și tehnic parcă era mare prioritate de țară în raportul România Educată.
Consiliul ARACIP ar trebui să aibă o structură simplă, suplă, o arhitectură cât se poate de tehnică și un mod de funcționare eficient. În intervenția mea, am subliniat că, pentru o abordare onestă și transparentă, toate organizațiile societății civile (de la asociațiile reprezentative ale părinților la cele ale școlilor particulare sau ale elevilor) ar trebui incluse în procesul decizional prin intermediul comisiilor consultative și nu al Consiliului ARACIP. Dacă proiectul va trece în forma actuală, cu un Consiliu ARACIP în care să nu mai fie cuprinși doar experții tehnici, ci și membri ai societății civile, să ne așteptăm ca instituția ARACIP să devină terenul de bătaie pentru agende divergente, iar raporturile dintre Minister și societate civilă să dea naștere unor tensiuni sociale. Tactica seamănă destul de mult cu o mișcare de tipul divide et impera, care nu are vreo legătură cu scopul instituției ARACIP, anume cel de a evalua și asigura calitatea în învățământul preuniversitar. Și atunci, de unde depolitizare?! Mai degrabă politizare făcută prost, pe sub masă și fără simț al rațiunii.
(3) Nu în ultimul rând, proiectul prevede o triplare a pozițiilor din instituție (de la 20 la 75), fără un plan privind asigurarea sustenabilității financiare. Ironic este că această modificare se vrea a fi promovată în aceeași lună în care Guvernul a anunțat cel mai mic procent din PIB pentru Educație din ultimii ani pentru 2022 – 2,28% din PIB. Dar și dacă Ministerul Educației dispunea de toți banii din lume, tot nu ar fi fost justă triplarea pozițiilor din instituție fără o justificare a costurilor și o viziune privind asigurarea resurselor financiare pe termen mediu și lung. În ochii celor pentru care deja mentalitatea anti-politică este regulă, ARACIP își va pierde și ultima fărâmă de credibilitate. Toată floarea cea vestită va asocia ARACIP cu o sinecură, în care vor fi parcați membri de partid sau soții de ministru.
La final, câteva interogații la care atât autoritățile ar trebui să își răspundă, înainte de a mai lansa pe piață o reformă a educației, cât și noi, societatea civilă, înainte de a mai portretiza administrația publică în alb și negru sau de a mai da curs viziunilor maniheiste cu privire la reformele din marile sisteme publice. Mai mult decât atât, răspunsurile noastre la aceste întrebări pot fi baza unei negocieri oneste societate civilă – Ministerul Educației, lipsite de emoție și frustrare, parte a unui proces de deliberare de care avem nevoie (mai mult decât orice altă dezbatere publică sau conferință, de care tot avem parte de șapte ani încoace):
- Putem considera un militant, înregimentat politic sau nu, expert în educație? Putem vorbi de un inspector de specialitate numit politic, dar care are talent și viziune, sau de un ONG-ist care luptă pentru o cauză a sa. Unde tragem linia și mai ales: cum atragem, selectăm (cât mai exigent cu putință) și păstrăm în interiorul sistemului de educație acei experți care să umple instituțiile publice? Din păcate, cercetătorii în științele educației din universitățile noastre (adevărații experți) sunt omiși aproape de fiecare dată când se face împărțeală la ocupatul fotoliilor, fie că vorbim de consilieri, reprezentanți, speakeri ș.a.m.d., iar propunerea de hotărâre de Guvern dezbătută astăzi nu face rabat de la această practică desuetă;
- Unde începe și unde se termină răspunderea politică privind viitorul educației? Mai mult decât atât, continuând să promovăm depolitizarea ca fiind soluția la tot ce nu merge în țara asta, cum vom mai determina partidele să fie active în competiția electorală, să vină cu propuneri de îmbunătățire a sistemului de învățământ actual? De șapte ani de zile, de când Președintele Iohannis a lansat barca desființării inspectoratelor școlare județene (populate la vremea respectivă de pesediști) la apă, singurii pași concreți în direcția depolitizării s-au făcut doar pe hârtie. Să nu mai cerem mai puțină politizare (sau politică, în general), ci o clasă politică formată din oameni de calitate, politici de gestionare a cadrelor în interiorul partidelor care să favorizeze meritocrația și o competiție energică de viziuni și politici. Ca alegător interesat de soarta educației din România, văd soluția depolitizării lipsită de onestitate și comodă din punct de vedere discursiv. De ce ai vota un politician care, din punct de vedere politic, nu promite nimic?;
- Cum ne raportăm la calitatea educației, în general? Chiar dacă se ascunde în spatele unui nume pompos, reforma ARACIP nu va putea să suplinească toate hibele sistemului de învățământ preuniversitar. În mod cert, problema analfabetismului funcțional nu va fi reparată printr-un meci de poziții într-un consiliu sau printr-o revizuire de proceduri. Orice cetățean onest trebuie să își calibreze așteptările cu privire la această instituție, care, date fiind bugetul și capacitatea administrativă/resursa umană, va rămâne una cu rol tehnic, de control și monitorizare, care va acorda acreditări și autorizații în urma unor procese de evaluare mai exigente sau mai puțin exigente. Așa cum văd eu lucrurile, ar trebui, în primul rând, să recunoaștem că nici ministrul, nici președintele ARACIP nu vor crește procentul copiilor alfabetizați funcțional în România la testarea PISA din 2022, spre care toți părinții și copiii ar trebui să își îndrepte atenția în următoarele luni. Așa cum nici comitetele, comițiile și strategiile nu au ținut și nu vor ține locul educației susținute, muncii oneste, procese în interiorul cărora disciplina ar trebui să fie valoare cardinală.
Acest articol a fost publicat inițial pe site-ul Societății Academice din România.
Sursa foto principală: Ministerul Educației.
