Good prof, bad prof. Ce se vede pe fereastra clasei și teroarea liceului în comunism

Ce se vede pe fereastra clasei

de Claudia Goga, profesor psihopedagog la un liceu din Cluj-Napoca

Angela a trăit la țară, în apropierea marelui oraș, primii doisprezece ani din viață. În clasa a șasea s-a mutat cu familia în oraș. A fost un mare șoc pentru ea. Din fetița veselă, plină de ea, activă, cu o stimă de sine enormă, a devenit o preadolescentă timidă, retrasă, complexată. Știa, și ea și fratele ei, că această mutare fusese făcută pentru ei, să le fie lor, mai târziu, mai bine. Dar primele luni au fost cumplit de grele.

Școala era foarte aproape de casă, drumul scurt și plăcut. Iar copiii, noii colegi, s-au dovedit a fi destul de primitori cu noua venită. Însă erau foarte mulți: 34 de copii în clasa a VI-a A unde a fost repartizată. Datorită faptului că tatăl ei îl cunoștea pe directorul școlii, acesta i-a plasat pe ambii copii în clasele „A”, cele mai bune.

Angela era printre copiii scunzi și purta și ochelari, așa că a fost pusă de dirigintă în banca a doua, rândul din mijloc, cu o altă fetiță cam de aceeași înălțime și care avea să-i devină cea mai bună prietenă în școala gimnazială.

Profesorii erau mulți și ei, disciplinele de studiu mai multe ca în anul precedent. Avea deja termen de comparație și-i plăcea profesoara de română, cea de matematică, cea de geografie, profesorul de istorie și cel de desen. O detesta pe profesoara de muzică, deoarece aceasta îi obliga să meargă la operă, duminica, și Angela nu mai putea merge la țară, în satul de care-i era foarte dor. Plus, cântau la cor cântece patriotice, cel pe care-l ura de-a dreptul era „Privesc din Doftana”. Nu-și putea explica de ce, dar acest cântec i se părea în mod deosebit idiot.

Școala începuse de o lună, poate o lună jumătate. Începuse să se obișnuiască cu noii colegi, deși încă nu știa cum îi cheamă pe toți. Profesoara de Limba română o fascina. Era cam de vârsta mamei ei și era o adevărată doamnă. Nu și-ar fi putut imagina-o, pe tovarășa de română plivind în grădină sau spălând rufele cu mâna. Tovarășa Zoe Vonica era o femeie înaltă, dreaptă, blondă, subțire, cu ochi albaștri, îmbrăcată întotdeauna elegant. Fuste drepte, bluze simple, asortate, bijuterii puține dar elaborate, jersee subțiri, mulate, în culori pastelate. Dar ceea ce era cu adevărat uimitor la tovarășa profesoară era vocea. O voce caldă, adâncă, plăcută, cu care le citea uneori fragmente din lecția nouă sau câte o poezie. Rareori ridica vocea, la câte un copil care răspundea prost. Când intra în clasă se lăsa liniștea completă. Nu trebuia să li se facă observație, intra, saluta, se așeza la catedră și-n clasă se auzea musca, dacă era vreuna.

În ziua aceea, după ce a pus absenții, le-a spus copiilor să deschidă caietele de clasă și aveau o jumătate de oră la dispoziție să scrie o compunere cu titlul „Ce se vede pe fereastra clasei”. Angela a încremenit cu capătul creionului în gură. Ce prostie mai e și asta la tovarășa, ce titlu e acesta? Ce naiba se poate vedea pe fereastra clasei?? Era toamnă, era o zi frumoasă, ce poate să scrie, o jumătate de oră, despre asta? Se încrunta, a scos din gură creionul și a început să se joace cu el, cu mintea complet golită. În viața ei nu-i fusese dată o prostie mai mare, o compunere cu așa un titlu stupid! Ochii ei au măturat clasa, de la stânga, unde erau cele trei geamuri enorme ale clasei, spre dreapta, unde era ușa. Colegii ei scriau. Tovarășa a fixat-o, de la catedră, fără să spună nimic, și Angela a lăsat rușinată capul în jos și a început să scrie. Mai întâi titlul, cu literă mare, la mijloc, pe două rânduri, că era prea lung pentru un singur rând. Apoi a privit pe geamul cel mai apropiat. Plopii, se vedeau doi, își scuturau frunzele și-și mișcau alene crengile. Peste drum, pe deasupra castanului uriaș se vedea blocul enorm, de zece etaje în care locuia unul dintre colegii ei, invidiat de toți, că stătea cel mai aproape de școală. Deasupra, spre rama de sus a geamului, se zărea cerul albastru, cu două fuioare de nori. Fata a început să scrie. S-a oprit doar când a auzit vocea tovarășei care i-a oprit, spunând că s-a terminat timpul și, cine dorește, era invitat să citească. Au citit două fete și un băiat, au luat doi de opt și un nouă. Angelei i se părea că și compunerea ei era frumoasă, și timidă, chiar în momentul în care tovarășa profesoară închidea catalogul, a ridicat mâna.

Da, Angela. Vrei să ne citești și tu? a întrebat profesoara. Era chiar curioasă ce-a scris fetiță asta timidă, venită de la țară. Hai, citește-ne!
Angela s-a ridicat în picioare, și-a luat caietul în mâini și a începu să citească:

Ce se vede pe fereastra clasei

Dacă ne uităm pe fereastra clasei ne dăm seama că a venit toamna. Plopii înalți de pe marginea străzii își mișcă în ritmul vântului călduț crengile mlădioase. Frunzele lor nu mai au culoarea verde crud, ci au început să se îngălbenească și se desprind ușor de ramuri. Legănate de câte o pală de vânt ajung pe trotuar unde se aștern într-un strat mătăsos care foșnește sub pașii trecătorilor.

Castanul de peste drum, bătrân și noduros, își leapădă și el frunzele ruginii. Nu se mai aud păsări ciripind, acestea au plecat demult spre țări mai calde. Cuiburile li se strică pe crengile bătute de vânt.

Culoarea cerului este tot albastră, dar acum e un albastru deschis, ca o acuarelă cu prea multă apă. Fuioare de nori alburii alunecă ușor pe cer. Copiii nu mai au timp să stea culcați, în iarbă, să asemene norii cu tot felul de personaje și animale fiindcă a început școala.

Angela a terminat de citit într-o liniște mormântală. Se auzeau crengile plopilor foșnind. Nu știa ce să facă, acum îi părea rău că avusese curajul să ridice mâna.

V-a plăcut, copii? a întrebat profesoara cu glas potolit.
Daaaa! Au răspuns copiii în cor. Cei mai mulți.
Și mie mi-a plăcut și Angela are azi un 10. Adu-mi carnetul să-ți trec nota!

Așa a început Angela să fie recunoscută în clasă ca având talent la română și așa a început dragostea ei pentru literatură și pentru marele oraș.

De ziua învățătorului…

De Luminița Aldea, scriitoare

Eram în clasa a șasea când îi spuneam profesorului meu de limba română că eu voi fi scriitoare când voi fi mare. Nu m-a contrazis, nu m-a ironizat, nu a călcat în picioare visul meu, ci a crezut în el și l-a udat cu încurajări așa cum uzi o plantă cu apă. E drept că orice lucrare, orice text, orice compunere de-a mea o corecta la sânge și eu îmi doream cu ardoare ca următorul text să nu aibă niciun punct roșu.

Au trecut anii… Nu a contat că au venit zeci de oameni ce nu au crezut în mine și sute de întâmplări ce ar fi putut să-mi strivească visul, căci eu nu am uitat niciodată părerea primul meu profesor ce a crezut în mine și de la care am și acum cărți cu dedicații excepționale. Pe o carte cu noțiuni de gramatică mi-a scris: „O carte necesară unui elev bun ce s-a depășit pe el însuși la limba română!” iar pe „Neamul Șoimăreștilor” de Sadoveanu mi-a scris: „Luminița, Dacă semenii tăi te vor înșela prin lipsă de sinceritate, nu uita că cel mai bun prieten la care trebuie să apelezi este Cartea. Adresează-te și ei cu încredere, mereu, pentru a putea rezolva problemele cu multe necunoscute ale vieții care vor sta în calea ta. Sigur vei reuși să-ți realizezi idealul!”

Profesorul meu a crezut în mine, eu am crezut în el și astăzi – cu ajutorul lui Dumnezeu – sunt scriitoare.

Într-o zi, în urmă cu câțiva ani, m-a vizitat domnul profesor. Era în luna august și am stat de vorbă sub nucul meu din curte despre scris, despre visuri, despre destin. Eu îl priveam cu aceeași venerație și respect ca și cum încă îmi era profesor. El mă privea altfel și asta mă stânjenea. Nu mai eram mica lui elevă de altădată, ci eram ceva ce crescuse mult și el mă privea cu sfială. Oare de ce aveam sentimentul că în ochii lui nu voiam să cresc niciodată, că voiam să rămân mereu eleva ce îi ducea cu sfială textele scrise!?

Mi-a spus că a citit romanul „Acasă”. Îl împrumutase de la cineva.

-Dacă aș fi putut l-aș fi luat cu mine și la baie. Nu puteam să-l las din mână. M-a fascinat.

-Nu ați corectat cu roșu?, am întrebat amintindu-mi de severitatea lui și fervoarea cu care îmi colora cu roșu scrisul meu albastru pe care îl visam perfect când îl scriam și el îi spulbera perfecțiunea. Și eu o luam de la capăt în căutarea textului perfect pe care el nu o să mai aibă ce face cu pixul lui corector. Să nu îmi mai scrie pe marginea textului în care sublinia cu roșu cuvinte: „pleonasm”, „topică inversată”, „repetiție stânjenitoare”, „idee ambiguă”…

-Nu îmi permit! Acum nu! a răspuns el ferm și mă învăluia într-o privire care îmi spunea că visul meu s-a realizat. I-am fugit în brațe așa cum fugeam când eram copil. Aveam lacrimi în ochi. Nu știu, dacă i-am spus mulțumesc. Nu știu ce mi-a spus el. Parcă mai contau cuvintele!?... Eram din nou eu – eleva ce credea într-un vis și era el - profesorul ce îmi încuraja visul, dar corecta sever cu roșu pentru a nu cultiva în mine himera grandomaniei și a rezultatelor obținute ușor.

-De ce ați crezut în mine!? De ce ați crezut în visul meu!? Eram doar un copil prăpădit dintr-o casă de copii care visa…

-Am crezut pentru că nu am mai întâlnit pe nimeni ca tine. Am crezut pentru că ochii tăi ardeau când vorbeai despre scris… De fapt nici nu știu de ce am crezut, dar am crezut… Acum avea și el ochii în lacrimi.

Înainte de a pleca mi-a spus:

-Crezi că am avut mulți elevi de-a lungul carierei mele de dascăl care să îmi spună pe la unsprezece ani ce vor face când vor fi mari!? Citind ACASĂ îmi aminteam ce îmi povesteai despre Mălini și despre poveștile de acolo când erai eleva mea...

-Vă povesteam!? am întrebat mirându-mă. Nu îmi aminteam asta.

-Tot timpul.

-Și aveați răbdare să ascultați? am întrebat râzând.

-Întotdeauna, a răspuns el ferm și mie mi-a fost greu să nu îi fug iar în brațe.

Orice aș face și oricât aș crește el rămâne profesorul și eu eleva, el mentorul, eu ucenicul...

Mulțumesc, domnul profesor Radu Mihai! Pentru câțiva ani esențiali din viața mea mi-ați fost dascăl, dar și cea mai dragă făptură paternă de care aveam nevoie!

Licean în comunism… sau gustul uitat al terorii

Era prin 1987. Era o clasa a unsprezecea de liceu. Majoritatea elevelor aveau șaptesprezece ani și doar vreo câteva împliniseră optsprezece. În clasă erau doar șase băieți și restul fete. Dirigintele clasei a bănuit că una din eleve și-a început viața sexuală și a hotărât că toată clasa va merge la control ginecologic. Le-a dus la policlinica din oraș încolonate.

Li s-a spus că vor intra în ordine alfabetică la consult. Absolut toate nu aveau habar ce înseamnă și cum se procedează într-o asemenea situație. O fată a fost chemată în cabinet. A durat câteva minute, apoi ușa cabinetului s-a deschis și o asistentă nervoasă a chemat pe toate fetele înăuntru. Au intrat ca oile în strungă. Erau mute și speriate. Priveau cu sfială și teamă spre colega deja intrată în cabinet și expusă pe masă. De fapt, nu priveau. Aruncau ochii pentru o clipă spre picioarele desfăcute în aer ca două aripi de pasăre blocată în zbor - spre alte zone nu aveau curaj să privească - apoi și-i plecau în pământ rușinate.

-Uitați-vă la ea ca să știți cum trebuie să stați, a spus asistenta, că nu am timp să vă explic la fiecare pe rând!

S-au uitat… Au ieșit tot ca oile afară. Nu plângeau. Erau amorțite. Singura care a plâns în hohote după ce a ieșit din cabinet, a fost fata de pe masă, de la consult. Era o stare stranie: nu își putea privi colegele în ochi și nici colegele nu o priveau. Ea fusese… Ele urmau… Ele știau ce urmează pentru că o văzuseră pe ea și se bucurau că niciuna din ele nu va fi expusă ca un animal la abator în toată goliciunea lui în fața atâtor ochi.

La sfârșit dirigintele și-a primit de la doctor lista și a aflat că nicio elevă de-a lui nu și-a început viața sexuală…

…

Deci cam acestea erau timpurile… La orele de informare politică eram mai speriați decât la orele normale de curs. Trebuia să avem ziare pe bancă și să știm totul despre tot ceea ce a făcut tovarășul Nicolae Ceaușescu și cu consoarta. Ce directive a dat, ce teze susține, ce țări a vizitat, ce orașe, ce fabrici…

O dată a intrat domnul diriginte în clasă la ora de informare politică și a cerut ferm:

- Strângeți tot de pe mese! Scoateți o foaie!

Ne-am executat nelămuriți. Să întrebăm nu aveam curaj. Era genul de profesor în prezența căruia îți era teamă și să respiri destul. Cum Dumnezeu să dăm test, lucrare de control sau cum s-o mai fi numind la informare politică!?

Domnul diriginte a dictat întrebarea: Ce părere aveți că tovarășul Nicolae Ceaușescu a hotărât să reducă fondurile alocate înarmării cu 5%!?

Nu știu câți dintre noi știau de această măsură a conducătorului, dar toată clasa a început să scrie frenetic că felicită…, că susține…, că aprobă…, că e o decizie înțeleaptă a conducătorului iubit…

Am fost certată, prelucrată, pusă în discuție în ședințele UTC ale clasei până atunci, așa că chiar și acum mă întreb cum Dumnezeu am avut curaj să scriu: Nu mă interesează ce măsuri a luat legat de înarmare. A analiza măsurile lui și a aștepta consecințe e ca și cum aș pune o picătură de apă într-un ocean și aș privi să văd, dacă produce vibrații…

Am predat lucrarea. Când am văzut că domnul diriginte caută ceva în teancul de lucrări am știut ce caută. Am înțepenit în bancă. Înainte ca el să-mi urle numele mi-am spus: Ești nebună! Ai dezlănțuit iadul!

- Luminița Ungureanu! a urlat el și eu am țâșnit în picioare ca un arc. Crezi că scriitorul de azi – știa că vreau să fiu scriitoare, deja publicasem câte ceva și domnul Mircea Motrici - Dumnezeu să îl ierte! - scrisese un articol foarte frumos despre mine – poate fi apolitic!? Crezi că în România comunistă se poate trăi cu atitudine din asta belicoasă și teribilistă!?Crezi că se poate fără implicare și fără a susține construcția noii orânduiri!? Ești un element negativ…

Nu mai știu ce a urlat. Îi vedeam doar spumele albe adunate în colțul gurii. Mi-a cerut să retractez ce am scris și să îmi fac autocritica. Am refuzat. El a stabilit că voi fi prelucrată în următoarea ședință UTC (Uniunea Tineretului Comunist).

Cum era o astfel de ședință!? Erai ridicat în picioare în mijlocul clasei. Domnul diriginte prezenta motivele pentru care erai pus în discuție de către membrii UTC. În afară de incidentul cu lucrarea de control mai făcusem eu și altele și domnul diriginte le-a reamintit colegilor: am refuzat să scriu materialul pentru o ședință UTC, deși președinta UTC pe clasă mi-a trasat această sarcină. Nu avea rost să-mi spun și eu punctul de vedere. Din câte îmi amintesc șefa UTC mi-a cerut să scriu materialul. L-am scris și i l-am dat. Era ceva formal, ce trebuia pus într-un dosar, așa cum făcea toată lumea atunci. Ea, copiind comportamentul dirigintelui și excesul lui de zel în a fi un cadru de nădejde al partidului, a început să-l citească, apoi l-a aruncat jos spunând că nu e bun și să îl mai scriu o dată. I-am spus să se aplece și să ia foile de jos și să nu mai îndrăznească vreodată să arunce vreo hârtie scrisă de mine. I-am mai spus și că nu scriu alt material… S-a dus la domnul diriginte, s-a plâns că am țipat la ea să ia foile de jos, dar nu a spus că ea le-a aruncat, că nu am scris bine și că nu vreau să mă achit de o sarcină trasată pe linie UTC. Așa am devenit eu elementul negativ al clasei și după acel incident am fost pusă prima dată în discuție în ședință.

După ce domnul diriginte prezenta motivele fiecare coleg își spunea părerea despre mine. Normal că fiecare repeta cuvintele dirigintelui: eram un măr putred, eram un element negativ, nu eram un cadru de nădejde al UTC.

Prezenta domnul diriginte un cuvânt de încheiere în care spunea că nimeni să nu se ia după mine, căci există pericolul ca mărul putred – adică eu – să stric întreaga clasă. Cerea colegilor să propună măsuri pentru îndreptarea mea. Nu îmi mai amintesc ce alte măsuri s-au luat, dar știu sigur că unul dintre colegi a propus ca și măsură de îndreptare să spăl holul liceului.

Nu l-am spălat! Asta e… Eram irecuperabilă. A urmat altă ședință UTC în care s-a discutat că nu m-am achitat de o sarcină trasată pe linie de partid de către comitetul UTC al clasei. Iar măr putred, iar element negativ, iar gândire nesănătoasă, iar există pericolul să stric întreaga clasă. Mi s-a dat avertisment și mi s-a spus că la următoarea abatere voi fi exclusă din UTC, căci sunt oaia neagră a clasei.

Au urmat câteva luni în care m-am purtat cât de bine am putut, dar era greu. Îmi chema colegele de cameră din internat și le interoga despre mine. Nici nu realizam că sunt urmărită tot timpul. Într-o duminică dimineața domnul diriginte m-a căutat la internat. Precizez că în acele timpuri duminica era ziua când puteam merge în oraș fără bilet de voie și aveam un program mai liber. Colegele de cameră i-au spus că sunt la duș, apoi mi-au spus și mie când am venit în cameră că m-a căutat domnul diriginte. Am plecat în oraș în vizită la niște rude, dar am spus colegelor unde mă duc, în ideea că domnul diriginte mă va căuta iar. O colegă de liceu din oraș a sunat la rudele mele să întrebe dacă sunt acolo. Ruda mea, profesor de matematică, a întrebat de ce mă caută și colega a răspuns că a pus-o domnul diriginte. L-am auzit spunând:

- Este aici. O trimit acum.

Am discutat puțin cu domnul profesor și cu soția lui despre ceea ce se întâmplă cu domnul diriginte. Și lor li se părea halucinant.

Când m-am întors colegele de cameră erau speriate.

- Iar te-a căutat domnul diriginte. El a pus-o pe C…. să sune la proful de mate…

O colegă mi-a șoptit încet să nu audă nimeni:

- A spus domnul diriginte: știu eu unde să o găsesc pe curva asta!

M-am întors spre colegă crezând că nu am auzit bine. Ea a repetat șoptit, apoi a dus degetul la buze.

Am început să plâng necontrolat. Când m-am mai liniștit am plecat cu colegele la masa de prânz. În curtea liceului era dirigintele. Nu îl puteam evita, dar nu aveam niciun pic de curaj să-l înfrunt, deși aș fi vrut. El era puterea absolută atunci.

- Unde ai fost? a urlat ca un bezmetic.

Toți elevii din curtea școlii au întors capetele. Mă priveau cu milă. Profesorul era teroarea liceului și era grav să fii ținta lui.

- La domnul profesor P…, doar știți căci ați pus-o pe C… să sune și eram acolo.

- Am să-l întreb mâine pe profesorul P…, dacă ai fost la el, căci nu te cred! Dacă nu ai fost, o chem pe mă-ta să îi spun ce poamă are!

- Ce ați spus?! Ce poamă!? am țipat nemaiputându-mă controla.

El m-a privit șocat. Nu era învățat ca victimele lui să se apere. Eu nu aveam de ales și trebuia să mă apăr. Mersese oricum prea departe.

- Poamă am spus. Astăzi ai fost la profesorul de matematică - zici și eu am să verific asta, dar duminica trecută ce ai căutat pe Aleea Trandafirilor la blocul numărul…, la scara…, la familia A…!?

Am înțepenit. Omul mă urmărea pas cu pas. El a crezut că tac pentru că mă simt vinovată și că m-a prins cu ceva necurat.

- Nu recunoști!? Vrei să spui că nu ai fost acolo!? țipa ca un nebun și iar avea salivă în colțul gurii.

- Am fost, domnul diriginte. Acolo stă o vară a mamei mele și m-a trimis mama să îi duc niște lapte și niște brânză când am venit de acasă.

- Deci recunoști?! a întrebat făcând ochii cât cepele și apoi a dat să plece pleoștindu-se.

- Nu plecați. Nu am terminat discuția. Spuneți-mi de ce m-ați făcut curvă față de colegele mele!? Ce vă faceți, dacă vă demonstrez că nu sunt!? Vă cereți scuze!?

Eu țipam. El mă privea cu ochii ieșiți din orbite. Căuta cuvinte și nu găsea. Greoi și cu saliva scurgându-i-se din colțul gurii a șoptit:

- Îți scad nota la purtare, nerușinato!

- Nu o să-mi scadeți nota, domnule diriginte, pentru că nu am făcut nimic! Vă rog, răspundeți-mi la întrebare!

Nu mi-a răspuns. Respira șuierat și fața îi devenise stacojie..

L-am privit cu dispreț și i-am spus:

- Acum vă dau bună ziua că sunt obligată, dar după ce termin liceul nu vă voi mai saluta niciodată că nu meritați! Nu așa se poartă un profesor...

Am plecat din fața lui. Am auzit în urma mea niște propoziții scurte și lătrate în care erau și cuvintele: lepădătură, poamă, nerușinată…

Nu m-am întors să-i răspund. Nici la masă nu m-am mai dus. M-am întors în cameră și am plâns. Colegele îmi spuneau că sunt nebună că m-am certat cu S… O să mă distrugă. Până seara cred că știa tot liceul că l-am înfruntat pe domnul diriginte. Eu mă așteptam să se dezlănțuie iar iadul. Ședință UTC, excludere, prelucrare, educare forțată… Și totuși nu făcusem nimic, doar m-am apărat.

A doua zi dimineața m-am întâlnit mergând spre cantină cu directorul liceului, un profesor excepțional de istorie ce preda și la clasa mea.

- Domnișoară Ungureanu, mi-a spus, când ai timp să stăm de vorbă?

L-am privit și nu știam ce să îi răspund. Părea respectuos și nu trăda că ar fi supărat pe mine.

- Oricând, am răspuns.

- Bine. Atunci te aștept în birou la mine imediat.

M-am dus. Recunosc că am făcut-o cu frică. Credeam că dirigintele m-a reclamat. Nu știam cum o să decurgă lucrurile și luam în calcul că voi fi exmatriculată. Mi-am propus să mă apăr. Nici nu aveam altă cale.

La început am răspuns timid la întrebările directorului. Părea bun, cald și încântat să vorbească cu mine. La cât de terorizată eram credeam că este o strategie și simțeam cum îmi tremură inima neștiind ce o să urmeze. Am vorbit despre scris, despre cărți, despre articolul lui Mircea Motrici, despre planuri de viitor și încet-încet mi-am dat drumul la vorbă. Târziu de tot, după vreo oră de discuție în care nici măcar nu a trădat că știe ceva despre conflictul meu cu dirigintele ce atinsese cote inimaginabile, m-a întrebat:

- Ce s-a întâmplat cu domnul diriginte? De ce te-ai certat cu el?

…Ce să răspund!? Ce o să se întâmple mai departe!?… Parcă mai conta… Am început să povestesc despre incidentul de duminică.

- Nu am vrut să-l jignesc, doar m-am apărat. Eu pot să-i demonstrez că nu are dreptate… mi-am încheiat eu pledoaria.

- I-ai spus să-și ceară scuze de la tine lui S…!? I-ai spus că după ce termini liceul nu îl mai saluți că nu merită!?

-Da.

Directorul și-a ascuns un zâmbet.

Am povestit în continuare despre ședințele UTC, deși nu mă îndoiesc că directorul știa deja totul.

- Du-te în clasă. Caută-ți de scris și de cărțile tale. Îți garantez că domnul diriginte nu o să îți mai facă niciun rău.

- Nu vreau să îmi scadă nota la purtare, nu vreau…

- Du-te liniștită! Nu o să îți scadă nota. O să te lase în pace…

A fost așa cum a spus directorul. Doar că uneori dirigintele poza în victimă și fără a da nume spunea că în clasa lui este un măr putred care i-a distrus clasa, l-a îmbolnăvit de inimă și că de-abia așteaptă să scape de noi.

Am terminat liceul. Nu am ținut legătura cu niciun coleg de liceu. Nu aș fi putut să-i privesc în ochi. Oricum eu eram oaia neagră, mărul putred, elementul negativ.

A venit revoluția. Fostul meu diriginte a devenit membru al PNT-CD. Nimeni niciodată nu a spus un cuvânt despre trecutul lui comunist. Eu priveam de departe și zâmbeam amar. Domnul director al liceului a ajuns în primul parlament postrevoluționar. Îl ascultam cu plăcere când lua cuvântul și îmi aminteam de discuția avută cu el în birou.

…

Am publicat romanul „Nisipuri mișcătoare”. Era prin 2005. O elevă olimpică ce mă vizitase acasă cu întreaga ei clasă l-a citit și într-o discuție cu domnul director al liceului unde învăța i-a vorbit despre carte. El a devenit curios și i-a cerut-o. A citit-o. Au discutat iar despre ea. Directorul – profesor de română - avea numai cuvinte de laudă despre carte. Eleva m-a sunat din biroul lui.

- Doamnă Luminița, a citit cartea dvs. domnul director S…. Spune cu certitudine că vă plasați la același nivel cu Marin Preda și Liviu Rebreanu. (OBS. Sunt cuvintele lui. Eu nu știu, dacă le merit, doar le-am reprodus.) Vrea să vă cunoască și să vorbiți personal. Nu m-a crezut când i-am spus că vă cunosc și că vă pot suna. Că vorbiți cu mine la telefon…

Eu nu o mai auzeam. Picioarele îmi erau moi. Domnul S… fostul meu diriginte era acum directorul unui liceu celebru, îmi citise primul roman, voia să mă cunoască și să îmi vorbească.

- Vrea să veniți până la liceu. Vă conduc eu la el în birou. Ce ziceți? turuia eleva.

Tot ce știam era că nici după atâția ani nu aveam puterea să dau ochii cu acel om. Și totuși am hotărât să îmi inving demonii și trecutul...

- Voi veni. Spune-mi ziua…

- Cred că ar fi bine în ziua când voi fi premiată pentru rezultatele la olimpiada națională.

- OK. Spune-mi data și ora și voi fi acolo.

În ziua stabilită eram la ușa directorului și îmi tremurau genunchii sub fusta lungă. Eleva încă nu ajunsese la liceu deși era ora stabilită. Secretara m-a poftit înăuntru și eu nu am mai putut evita întâlnirea.

Am salutat și l-am privit lung. Cu barbă, mai bătrân, dar același om pe care îl știam. A răspuns. Am spus cine sunt. El a țâșnit de după birou cu un zâmbet larg pe față și a venit la mine. Mi-a luat mâna și mi-a sărutat-o. Mă simțeam stânjenită și nu știam cum să mă port. Mi-a tras un scaun de la o masă mare, ovală și m-a poftit să stau. În afară de faptul că mi-am spus numele nu am mai putut rosti niciun cuvânt. Mă mișcam mecanic. Realizam că am mers să stau de vorbă cu el ca să mă vindec de frică și de trecut. Am mulțumit timid când secretara ne-a adus cafea.

- Sunteți excepțională! Așa cum i-am spus și R…, vă plasați la același nivel cu Marin Preda și Liviu Rebreanu – nu am nicio îndoială. Când R… mi-a vorbit plină de încântare de cartea dvs., vă mărturisesc că nu am crezut-o. Apoi, citind, am avut o revelație. Sunt onorat că ați venit să vorbim… Unde locuiți? Ce proiecte mai aveți?

Eram pe scaun. Mă relaxasem. Îl priveam cum îmi vorbește plin de încântare de la celălalt capăt al mesei.

- Nu îmi mai vorbiți cu dvs.! Nu se cade…V-am fost elevă…

- Când?! Unde?! Nu îmi amintesc… a întrebat încă nerealizând cine sunt.

- Nu la liceul acesta. Mi-ați fost diriginte. Mă numeam atunci Luminița Ungureanu…

Vorbele mele l-au lovit ca un ciocan în moalele capului. A înțepenit. Zâmbetul i-a pierit. Pe față i s-a întins o mască ciudată de groază și surpriză.

- Nu îmi amintesc. Nu am avut niciodată o elevă cu numele acesta… Nu vă cunosc…, repeta mințind. Pe față i se întindeau pete roșii. Respira greu. Pentru o clipă mi-a fost teamă să nu îi fie rău.

- V-am fost elevă. Vă rog, nu îmi mai vorbiți cu dvs., i-am cerut calm și fără să am pic de ură în voce. Bănuiam din comportamentul lui că el crede că venisem să mă răzbun, că plănuisem cu eleva olimpică asta, dar nu era așa. A fost voia și rânduiala sorții să îl întâlnesc și să îl privesc în ochi. Atât.

- Niciodată nu îi voi spune pe nume unei scriitoare atât de mari! Nu pot! a șoptit. Părea sincer. I-am mulțumit.

Am vorbit cu el despre cartea „Nisipuri mișcătoare”, despre noua carte la care lucram și nu am făcut nicio referire la anii de liceu. Am ieșit de la el împăcată. L-am privit în ochi. El și-a plecat capul de câte ori trebuia să-mi întâlnească privirea. Pentru mine era destul.

…

Anul trecut am mers la o întâlnire cu câțiva colegi de liceu. Pentru prima dată după 29 de ani. Am depănat amintiri. Am râs. Ne-am și cutremurat, chiar și după atâția ani, amintindu-ne teroarea în care am trăit în acei ani.

Un coleg mi-a spus:

- Erai cea mai bună la română, dar nu trebuia să îl superi pe S…

Nu mi-am putut termina băutura din pahar. 29 de ani trecuți în zadar. 29 de ani degeaba. Nu a învățat nimic.

- Ai copii? mi-am întrebat colegul și am continuat tot eu: Eu am doi băieți. Spuneți-mi, voi, aveți fete? m-am adresat tuturor colegilor. Ați vrea ca vreuna din ele să treacă prin ce am trecut noi!? Asta vreți pentru copiii voștri!? Ce ați face azi, dacă pruncii voștri ar trebui să treacă prin ce am trecut noi!?

Nu știu ce mi-au răspuns. Am plecat prima…

Disclaimer: Textele scriitoarei Luminița Aldea au fost publicate anterior pe platforma Republica.ro.