„Domnu’, domnu’, îmi daţi şi mie cinci lei?”
„Doamna, doamna, dă-mi și mie ceva, să-mi iau de mâncare…”
Cu siguranță, ați fost abordați astfel în fața hipermarketurilor, în vreo gară, în intersecții, pe terasa unei pizzerii, fie de copii, femei, bărbați, care te duc repede cu gândul la celebra replică din Filantropica lui Caranfil: „mâna întinsă care nu spune o poveste nu primește nimic”. Și nu de puține ori venea și povestea.
Noi, profesorii, avem altfel de cerșetori. Încep să apară prin luna iunie, cam cu două săptămâni înaintea sfârșitului anului școlar, se înmulțesc în ultimele două zile de școală și continuă să ceară ajutor în perioada în care se susține examenul de corigență.
„Doamna profesoară, dați-i un șapte amărât să-i iasă media cinci, doar nu dați de la dumneavoastră…”
„Domn’ profesor, ascultați-l din lecția de zi, sigur știe de un nouă, cu nouă îi iese media cinci...”
„Doamnă, ce vă este să-i dați un opt, doar nu vreți să rămână corigent...”
„Domnule director, cereți-le celor trei profesori care l-au lăsat corigent să îi dea o notă care să-i asigure media de promovare, altfel o să-l aibă/o să-l aveți pe conștiință.”
E un soi de cerșetorie, nu? Cerșetorie și agresiune verbală, un soi de șantaj emoțional, obrăznicie, toate venind din parte unor adulți care descoperă cu câteva zile înainte de finalul anului școlar că sunt părinții unui copil care nu prea a reușit să obțină note de trecere la prea multe materii, că nu prea a frecventat școala, că toate cererile de motivare adresate dirigintelui și toate scutirile medicale pe care le-au obținut și le-au folosit pentru a asigura confortul odraslei, nu îi asigură acestuia și promovarea. După ce au tratat cu indiferență, sistematic, mesajele dirigintelui sau situația școlară a copilului – despre care au fost informați în timp real, prin intermediul catalogului electronic –, după ce au ignorat evidența și în octombrie, și în decembrie, și în martie, și în mai, se trezesc brusc că propriul copil este în pragul repetenției. Vin în sfârșit la școală, ignoră regulile acesteia, năvălesc în sala profesorală, în direcțiune, pândesc intrările și ieșirile din școală, se țin scai de profesori, de diriginte, de directori și cerșesc note. Încep să dea telefoane – nu contează ora, nu contează că profesorul are și el viață privată, poate tocmai se află în cabinetul unui medic, poate este la o înmormântare, poate pur și simplu doarme.
„Doamna profesoară, dați-i un șapte amărât să-i iasă media cinci, doar nu dați de la dumneavoastră…”
„Domn’ profesor, ascultați-l din lecția de zi, sigur știe de un nouă, cu nouă îi iese media cinci...”
„Doamnă, ce vă este să-i dați un opt, doar nu vreți să rămână corigent...”
„Domnule director, cereți-le celor trei profesori care l-au lăsat corigent să îi dea o notă care să-i asigure media de promovare, altfel o să-l aibă/o să-l aveți pe conștiință.”
Dați-i, dați-i, dați-i...
Treceți-l...
Doar nu dați de la dumneavoastră...
Trebuia să-i dați un opt și i-ați dat un cinci...
I-ați dat patru, dar el avea nevoie de un nouă...
Toate aceste imperative, toate aceste solicitări, modul în care părinții copiilor aflați în situație de repetenție/de corigență pun problema demonstrează modul total deviant în care este percepută școala, viziunea monstruoasă asupra rolului evaluării, percepția grotescă asupra atribuțiilor cadrului didactic. Nicio clipă nu par să-și pună problema că rolul notei nu este de a asigura promovarea unui elev care luni întregi a predat foaia goală, care a ignorat întrebările profesorului, a refuzat să răspundă, a absentat de la orele în care erau anunțate evaluările de la finalul unităților de învățare. Nicio clipă nu par să conștientizeze că nota reflectă nivelul competenței copilului (adică nivelul cunoștințelor, deprinderilor și atitudinilor acestuia), că dacă a primit patru înseamnă că a știut de patru, că pentru un opt trebuie să răspunzi de opt, că profesorul are obligația de a evalua obiectiv și că școala nu este o tarabă dintr-o piață în care negociem prețul roșiilor.
„Dragă, de ce nu vrei să-l treci pe X? Este copilul prietenilor vecinilor mei, Am auzit că în loc să-i dat opt, i-ai dat cinci...”
„Te rog, anulează media lui Y și mai dă-i o notă, doar nu o să rămână repetent din cauza românei...”
„Uite, m-a sunat mama, știe că suntem prieteni, te roagă să-l mai asculți pe Z. Dacă îl treci, nu rămâne repetent...”
O altă cerșetorie agresivă, enervantă: cea prin intermediari. Cum se face, cum nu, părintele cu pricina, cel al cărui copil este repetent/corigent, află cine îți sunt prietenii, părinții, cine sunt amicii partenerului de viață, cu cine te întâlnești cel mai des, cine sunt oamenii din anturajul tău, îi sună, le cere să pună presiune, să insiste. Și mai sunt unii care cedează, motiv să te întrebi în ce măsură te cunosc, care te roagă să...
Și mai grav, mai grav decât aceste intervenții cu caracter de cerșetorie, ale părinților, sunt cele care vin, uneori, din partea colegilor sau superiorilor ierarhici. Colegul diriginte te presează să-i dai un opt cutărui elev din clasa lui. Colega de muzică te șantajează emoțional să-i dau un nouă elevului din clasa ei. Directorul te „roagă” să-i dau un „amărât” de șapte lui X, un opt lui Y și chiar un zece lui Z: să nu stricăm procentele de promovare. Să nu scadă cumva prestigiul școlii.
Desigur, Caragiale, când a scris „Lanțul slăbiciunilor”, a avut o intuiție genială. Chiar dacă nu se va fi gândit, poate, cât de actual va fi peste mai bine de o sută de ani. Deși, cu intuiția lui, se va fi gândit, probabil...
Ce putem face? Să rezistăm. Să fim demni. Să evaluăm obiectiv. Să nu ne lăsăm impresionați nici de lacrimi, nici de prieteni, nici de superiori, nici de amenințări. Să ne asumăm rolul de educatori, prin urmare să educăm. Și nu doar elevii. Să predăm lecția demnității până când aceste practici despre care v-am povestit să devină amintire. Fiindcă dacă nu ne place modul în care suntem tratați, trebuie să reacționăm. Să spunem NU.
