Ce am mâncat în orașul lui Obama în vremurile lui Trump. Un eseu de 4 iulie

***

Capacele se desprind de pe sticle, mâncarea cu piureuri și sosuri felurite nu mai seamănă la gust cu nimic din ce știm. Se simte America în aer, într-o perioadă în care știrile serioase și reale de peste Ocean par de Times New Roman sau The Onion.

De când a preluat mandatul, Donald Trump a ieșit din Acordul de la Paris, a cerut Groenlanda așa cum îi comanzi unui chelner după ce te-ai cherchelit, a redenumit Golful Mexic, a cerut canalul Panama, a impus tarife marilor aliați, a fost un bully cu Zelensky, nu a oprit războiul din Ucraina, a oprit USAID, a făcut echipă pe tăiere de fonduri cu Elon Musk, a desființat Departamentul de Educație, s-a certat cu Elon Musk, a bombardat Iranul și tot bagă prin gard bățul ieșirii din NATO.

Nu-mi trecea prin cap că, la 40 de ani ai mei și la 250 ai Constituției americane, democrația-far de peste Ocean o să ajungă aici. Sau că România cu alegerile sale anulate, cu frații Tate plimbându-se București-California, amenințată din nou de umbra marelui URSS, o să fie aruncată ca o halcă de carne la crocodilii de pe X. „Înainte erau Hagi și Nadia Comaneci, acum mi se spune de Georgescu”, avea să îmi spună un român-american. Dar nu încă, acum zbor peste Atlantic și mă gândesc cum SUA au făcut democrația să fie curtată de o lume întreagă, dorită, rară, un produs politic. Au crescut-o cu reclame de Hollywood și au exportat-o în regimuri totalitare. Noi am gustat-o cu nesaț, am zis la început că nu-i bună, dar nu ne-am mai putut opri din mâncat. Și acum aflăm că s-ar putea încheia festinul. 

Poftă bună!

Valorile părinților-fondatori la aperitiv

Somonul corporatist stă îngrămădit lângă legume coapte. Suntem la Librăria Congresului, unde Dan Davidson, lingvist și profesor emerit la Bryn Mawr College, unul dintre fondatorii American Council for International Education, explică tuturor delegațiilor ce înseamnă azi „pursuing The American Dream”. Suntem români, moldoveni, bulgari, vietnamezi, ucraineni.

Profesorul Dan Davidson, fondator al programului Open World

„Vii aici, nu ai nimic și ai șanse ca oricine altcineva să ai ceva, să intri în clasa de mijloc. Cam așa a funcționat visul american de la început. Parte din acel drum este egalitate, să joci după reguli și să fii pregătit să te schimbi. Asta ne diferențiază de culturile europene, această deschidere spre a te schimba”, ne spune profesorul Davidson.

Ne arată dictonul de pe moneda de un dolar: „Pluribus unum”, adică „din mulți, unul”. „Asta e America, o țară făcută nu doar dintr-o singură naționalitate, ci din toate naționalitățile.”

Îmi ridic un turnuleț din felii de fructe într-o farfurie: ananas și pepene galben din Costa Rica sau Honduras, poate Mexic, struguri din Peru sau Chile. 

Sam Potolicchio, profesor specializat în guvernare și comunicare politică la Georgetown University, cu nume italian, dar care nu vorbește o boabă de italiană, ne povestește despre un personaj pe care America îl adoră. Și lumea întreagă. Se învârte printre mese, glumește, e profesorul pe care ți-l dorești. „Arnold Schwarzenegger e născut în Austria, câștigă Mister Olympia șapte ani la rând, se mută în SUA, engleza lui nu-i prea grozavă, dar devine cel mai bine plătit actor la acea vreme, se însoară cu nepoata președintelui Kennedy și apoi devine guvernatorul celei de-a cincea cele mai mari economii din lume - statul California.” Dacă el ar fi emigrat ca Schwarzie în orice țară ar fi putut avea așa un traseu?, se întreabă Potolicchio. 

„Nu-mi place când lumea zice că suntem a melting pot (vas de topire, amalgam cultural, n.r.), cred că e fals. Suntem o salată Shopska (delegația bulgară râde prima). A melting pot presupune că iei ingrediente și la final iese un singur preparat omogen, dar cu Shopska pui ingredientele, ele se amestecă acolo, își influențează gustul, dar ai în continuare ingrediente diferite. De asta îmi place salata Shopska.”

O America-salată cu de toate, cu mici culturi care formează o cultură mare. „Nu cred că poți fi hyphenated (legat cu cratimă, cu referire la structuri de tipul american-italian, american-chinez) în nicio altă democrație. Poți fi german-francez? Eu pot să fiu italian-francez? Cred că SUA sunt o țară hyphenated și sunt mândru de asta.”

Deep dish pizza și istorie 

Ne-am așezat la Lou pizza and classic în Chicago, așteptând cu pahare pline cu apă și gheață tăvile cu pizza. În timpul ăsta, Roland Kulla a scos o carte mare și câteva hărți ale Chicagoului istoric. Voluntar în organizația care aduce străini să învețe de la America, Roland este fost asistent social, azi pensionar, dar și pictor și ghid turistic. Ca oaspeții să simtă „orașul imigranților”, în care și-ar fi dorit să ajungă James al scriitorului Percival Everett, dar și orice altă persoană de culoare chinuită pe plantațiile nordului. Illinois a crescut în istorie drept stat liber și aboliționist. 

Roland Kulla

Trecem din mână în mână o hârtie printată cu un bilanț contabil al unui înaintaș al lui Roland, cel care a pus primul piciorul pe pământ american. „Străstrăstrăbunicul era comerciant de blănuri, în 1790 a venit în Illinois din Canada și a primit cetățenie americană în 1819”, ne spune. 

Voi știți ce făceau strămoșii voștri la 1800? Ei, bine, mulți dintre americanii cu care aveam să interacționăm știau.

La Roland, pasiunea asta de a căuta prin buzunarele trecutului a apărut de la o monedă. „Am găsit într-un sertar un franc de la bunica mea franco-canadiană, ultima din familie. Era un bănuț tocit și uitându-mă la el mi-am zis: ăsta e un prilej de o poveste!”

În jurul nostru localul se tot umple, e ora prânzului. Primele „autostrăzi” pe unde se transportau mărfurile erau apele, așa că vedem pe harta lui Roland tot macrameul de trasee care au impulsionat companii de care noi am auzit la televizor: John Deer care a inventat plugul și azi e unul dintre cei mai mari producători de tractoare, Pullman care a inventat transportul frigorific ca să poată plimba carnea, Wrigley - pe care l-am tot mestecat în gol și dă numele unui loc emblematic din Chicago - Wrigley field, unde joacă Cubs. 

În două tingiri cât roata unui John Deer vine deep dish sau Chicago-style pizza. Și ne umplem farfuriile cu această pizza-tartă, cu aluat untos și multă umplutură, „inventată” în 1943. 

Mie mi-a amintit de pizza pe care o făceam acasă când eram mică, după cum credeam noi că ar trebui să fie o pizza, cu aluat cam grosuț și cu tot ce găseai în frigider. O pizza cu care ți-ar da în cap orice italian vero. Nu și un american-italian, însă.

Murături și nostalgie

Cu burta plină și încă ceva pizza la pachet, am pornit pe la picioarele zgârie-norilor, cu telefoanele gata de selfie. Ne-am oprit la hotelul Palmer care se laudă că a inventat brownie și puțin impresionați de această prăjitură, am mai băut o cafea, să ne țină pentru alți câțiva pași. La Chicago Cultural Center am intrat într-un fel de cămară cu zeci de borcane de murături pe rafturi. Fructe și legume fermentate, acidulate, acrite de pe diferite parcele ale lumii. O mașină a timpului care te duce în bucătăriile tuturor bunicilor de pe lume, strânse în expoziția „A Movement in Every Direction: Legacies of the Great Migration.”

Pe străzi miroase a marijuana. 

Mucenici și patriotism

Mucenicii, sfințișori cum le mai ziceam în partea Moldovei, e o pâine dulce, împletită în opt, înecată în miere și tăvălită prin nucă. Istoria celor 40 de mucenici se duce până în secolul 3 când 40 de soldați care luptau pentru un împărat roman ar fi fost uciși. Habar n-aveam despre asta când încercam să-i explic lui John, gazda noastră americană, ce e cu desertul ăsta care lui i-a plăcut suficient cât să-și ia și în „piggy bag”. Mușc dintr-o gogoașă caldă și încerc să mă țin tare să nu mă teleportez din sala Bisericii „St. Mary” din Chicago în bucătăria de vară a copilăriei, cu foc iute la sobă și mama punând gogoloaiele de aluat în uleiul încins.

„Acum lumea nu mai vrea să facă nunți aici, vor ceva mai fancy. Dar se pot organiza orice fel de evenimente aici”, ne spune Father Peter. Pe perete e meniul pe care enoriașii îl pot încerca după slujbă: fried fish, polenta, langoși, coffee. 

Biserica a fost înființată la 1911 de românii ajunși atunci în State. Nu e aceeași clădire, unde ne aflăm noi, construcția de acum e din 1960, după un design mai puțin obișnuit pentru o biserică ortodoxă: biserica la parter, spații pentru școala de duminică la etaj, sală de evenimente la demisol. 

Father Peter stă în picioare și ne povestește într-o engleză perfectă despre viața sa în SUA. A venit în 2000 aici, din satul Români, Neamț. „Sunt român din Români din România, singurul român get-beget”. Are 25 de ani de România, 25 de State. Un hotar. 

Biserica sa nu are legătura cu Biserica Ortodoxă din România, nu primește fonduri, nu dă ascultare. Este o biserică ortodoxă fondată în SUA, cu donatori dintre enoriași și doar o scutire de taxe a impozitului pe proprietate. Dar are o comunitate de vreo 300 de americani-români care îi aduce destul de lucru: vreo sută de botezuri pe an, în anii buni, și vreo 20 de nunți, cum nu multe parohii de acasă se mai pot lăuda. „Poate e greu de acceptat pentru cineva din România, dar mai mult de 80% dintre nunți sunt între un român și un non-român. Asta înseamnă că copiii nu vor vorbi româna”, spune preotul. În engleză cacofonia a fost evitată.

Cum se împacă cu administrația Trump? Se bucură încă de libertatea de expresie și religioasă, atâta timp cât „nu încalci legea națională și pe cea federală”, spune preotul. „Și nu sacrifici animale vii”, completează în glumă John, avocat la pensie. 

Cum e țara asta? Și father Peter face referință la mâncare când vine vorba de populația de aici. Începe cu „melting pot”, apoi „salată”, dar mai degrabă „it’s a big plăcinta”. 

Vin la Father Peter mulți politicieni, mai ales după ce se face schimbul la alegeri. Pe pereți are poze și cu Băsescu. Oricum, destui de la ministere îi calcă pragul în vizite oficiale și îl întreabă cum arată patriotismul la 8.000 de kilometri distanță. „Haideți să vi-i arăt pe cei mai patrioți români, le zic. Și îi duc la cimitir.”

Gogoși glazurate și acceptare

În două cutii roz se odihnesc mai multe gogoși ineluș glazurate, unele cu sirop de zahăr și altele cu ciocolată. Sunt dulci cât să îți atingă nervii dentari, dar merg cu cafeaua apoasă. 

Suntem la etajul unu al unei foste bănci devenită coworking space, în redacția publicației Borderless Magazine, născută în 2017, „când Trump ataca narativa imigrației”. O mână de voluntari au început să scrie poveștile imigranților care ajungeau în Chicago. Doi ani mai târziu s-au organizat într-o redacție, scriu în engleză și spaniolă, dar periodic fac materiale și în alte limbi. Ne povestește despre munca lor Laura, o tânără jurnalistă siriano-americană, născută în SUA din părinți fugiți de război și de regimul lui Assad. 

Cum arată munca lor azi, sub administrația Trump? „ICE (Immigration and Customs Enforcement) nu era permisă în Chicago, dar acum sunt aici, merg în școli, în casele oamenilor. Sunt multe amenințări față de media și amenințări cu tăierile de fonduri, presiuni pe organizațiile neguvernamentale care au centre pentru refugiați.”

Suc și responsabilitate

O Fanta de o culoare radioactivă stă începută pe masa noastră de lucru. E dulce rău și parcă mai puțin acidulată decât cea de acasă. Suntem la cursul despre Deep Fake al profesorului Yonti Friesem, Executive Director Media Education Lab, la Universitatea Columbia, ai căror studenți au mai degrabă vederi de stângă. Ei sunt cei care au demarat cele mai ample proteste studențești pro-Palestina, inspirând tineri de pe toată Planeta.

Cu o săptămână înainte de venirea noastră, un absolvent al acestei universități, activist pro-Palestina, a fost arestat. O lună mai târziu, un judecător avea să aprobe deportarea sa.

Profesorul Friesen ne-a împărțit pe grupuri, un jurnalist din România și mai mulți studenți americani. Ne uităm la clipuri cu deep fake și discutăm despre ele. Vorbim despre asumarea ideilor în spațiul public. Unul dintre studenți îmi povestește cum a trimis un email anonim la banca unde lucra unchiul său după ce acesta a postat un mesaj homofob pe social media. A fost dat afară. Nu știe că i se trage de la nepotul său. Studentul spune că e mândru de libertatea de expresie pusă sus de tot, în primul amendament din Constituție. Dar și libertatea de expresie are un preț, „mai ales când ți-o manifești din ură.” 

Bagels și diversitate

„You are the coffee to my bagel” scrie pe o cutie galbenă de la redacțiile WBEZ și Sun Times. Și chiar sunt covrigi americani, dintr-ăia burtoși, pe care se pune cremă de brânză și merg brici cu cafea. Plus brioșe cu afine sau ciocolată. Mic-dejun tipic. 

Sala se umple repede de jurnaliști din echipa cunoscutului radio care a făcut istorie cu emisiunea „This American life”. Un fel de Radio România Actualități, doar că mai cool. 

Producătorul Steve Bynum ne este gazdă și ne face o surpriză punând pe speaker un profesor american care l-a studiat pe Mircea Eliade. Eliade a predat ani buni în Chicago la catedra de Filosofie. De fapt, actrița de comedie Mircea Monroe a primit ciudatul nume Mircea fiindcă tatălui ei i-a plăcut super mult de Eliade în facultate. Nu mai știu de unde știu asta, memoria e ciudată. „Romania has a special place in my heart”, ne spune profesorul. „Înțeleg că sunteți în mijlocul unei nebunii politice. Ca orice altă țară, de altfel”, încearcă să ne consoleze.

La Sun Times, jurnaliștii și-au câștigat prestigiul de a scrie despre „minorități, despre oprimați și despre clasa muncitoare”, un ziar în care „vrem să normalizăm curajul”. Un ziar care are un consiliu pentru diversitate unde se află minorități etnice, religioase, sexuale, în care nimeni nu se uită cine poartă fustă. Sunt colegi, oameni. 

De pe terasa redacției se vede cartierul în care locuia Barack Obama, care a adus speranță minorităților. E o zi clară, cu cer albastru și fără vânt, un eveniment în „the windy city”. Jurnalistul de investigații Dan Mihalopoulos ne cere un sfat, ce să facă ei acum când democrația le este amenințată. 

„Poate fiindcă Revoluția la voi a fost atât de recentă, prețuiți mai mult democrația decât noi, având această memorie recentă a ce înseamnă să trăiești fără ea. Noi avem într-adevăr o istorie lungă în SUA de presă liberă, dar avem o istorie lungă și de nedreptăți pe care oamenii vor să le uite. Și dacă tot uităm, le repetăm. Am vorbit despre a strânge rândurile, dar cine strânge de fapt rândurile?”, ne spune. Și plecăm prin aerul încă rece al primăverii cu această întrebare.

Compot de mandarine și trumpism

Stă în picioare, ușor aplecat peste masa lungă din lemn masiv, cu palmele pe masă și povestește. Noi toți ceilalți suntem așezați și ascultăm povestea. Suntem înconjurați de vitrine cu cărți românești și icoane. Aici, aproape de strada Broadway din Chicago, un român venit din Oradea în 1987, la 18 ani, vrea să facă un centru cultural românesc. 

Steven Bonica, fondator Tribuna Românească

Așadar, Steven Bonica stă în picioare și ne povestește de bunicul lui, pastor penticostal persecutat de Securitate, care într-o zi, pe la finalul anilor ‘70, l-a trimis în cămară după un borcan de compot de mandarine. Îl primiseră de la o cunoștință din afară și îl mâncaseră, așa că micuțul Ștefan (înainte să devină Steven) tot încerca să-i spună bunicului că de fapt în borcan sunt murături. „Ia zi, crezi în miracole? Eu: da, cred în miracole! Du-te să aduci borcanul… Credeam că gata, se va întâmpla minunea sub ochii mei. Mă duc acolo, văd borcanul, murături! Bunicul: nu, nu ai credință!”

Un du-te vino: e compot de mandarine, ba sunt murături. Morala: așa și cu religiile, multe îți dau murături și tu trebuie să ai credință să simți că mănânci compot. 

Sorbim dintr-o cafea atipică pentru SUA, amară și tare. Cum avea să devină și conversația. Imigrantul român, care este și fondatorul ziarului „Tribuna românească”, ne povestește cum în alegeri a scris despre cum stânga „împinge o ideologie de gen progresistă și că trebuie să votăm cu Trump, e singura noastră speranță dacă ne pasă de valorile familiei, că m-am săturat ca copiii să fie amenințați în școli că pot să-și facă schimbare de sex fără ca părinții lor să știe.” 

Este o dezinformare pornită de la Donald Trump și care a fost infirmată foarte repede - orice tratament, inclusiv cel legat de schimbarea sexului, necesită acord parental. Îl întreb de unde știe el că se întâmplă așa. Evită un răspuns, dar amintește despre cazul Bodnariu, familia românească din Norvegia cărora autoritățile de acolo le-au luat copiii și i-au acuzat de abuz și îndoctrinare religioasă. „Marius a recunoscut că a dat o palmă la fund copiilor, nu că i-a bătut, le-a dat o palmă la fund. He spanked, not beat, palmă la fund”, accentuează. „Dacă și ăsta e abuz împotriva copiilor… Eu am fost pocnit de trei ori pe zi”, spune românul-american care a organizat protestele la nivel internațional ca această familie să-și primească înapoi copiii. 

- Dar este traumatizant, îi spun.

- Poate fi…Soția mea e psiholog, sunt de acord cu tine până la un punct. Dacă nu este făcut din furie, dacă o faci ca pe o lecție… Aș putea să iau acea ceașcă de cafea și să insist că e mămăligă cu brânză…

- Dar de fapt sunt mandarine, îi zic.

Porc românesc, struguri italienești și dor

„Înainte erau Nadia Comaneci, Ceaușescu și uneori Hagi. Acum toate lumea când aude că sunt român zice de Georgescu…” Mă plimb cu vărul meu pe care nu l-am mai văzut de 14 ani, prin Glen Allen, suburbie a Chicago, pe străduțe cochete cu un aer de platou de filmare. Când ne-am văzut ultima oară eram niște puști abia ieșiți din facultate, încercând să nu ne lăsăm tăvăliți prea tare de viață. Ne oprim la o bere de St. Patricks day într-un bar cu chelneri cu eșarfe sau pălărioare verde Dublin. 

Deci legendele sportului românesc au fost puse în umbră în doar câteva luni de legenda unui candidat de extremă dreaptă care a rupt cu boții lui TikTok-ul. 

SUA are gusturile sale. Iar cele la mâncare nu se potrivesc deloc cu papilele românilor. Așa că americanii-români își dau viețile peste cap pentru porcul de Crăciun și legumele alea adevărate de zacuscă. Porcul de Crăciun e crescut chiar de un fermier român de pe lângă Chicago, vinul îl fac din strugurii unui italian. Unii cresc găini sau și-au închiriat o bucățică de pământ ca să simtă gust de ardei și roșie de acasă. Sau cât de cât. 

Vorbim despre România din Chicago, cu peste 200 de mii de conaționali, adunată în jurul bisericilor și a mâncărurilor care hrănesc dorul.

Înghețată și ospitalitate

Niște păsări roșii și mici cât să-ți încapă în pumn s-au oprit în copacul care dă înspre bucătăria lui John și a lui Marilyn Evrard. Le-am urmărit în fiecare dimineață, preț de o cafea lungă și un bagel pe care am pus cremă de brânză și somon. Foarte american. Așa cum sunt și John și Marilyn. Cei mai americani pe care îi poți întâlni. El fost avocat, ea fostă doctoriță la oncologie, își trăiesc pensia între două vizite la nepoți, hrănind păsările mici și roșii care le vin la geam și găzduind străini din toată lumea în cadrul programului Open World. Înaintea noastră au avut un grup de medici ucraineni și un mongol. N-a fost nevoie să îi întrebăm de ce își deschid casa pentru alții, ne-au spus-o de la început. „Așa mai călătorim și noi, așa cunoaștem alte culturi”. Cu o cultură a voluntariatului educată dintotdeauna, unii își trimit copiii în „războaiele altora”, alții servesc la masă oamenilor fără adăpost, alții primesc străini acasă pentru o experiență americană completă. 

Pe mine și pe Laura Popa, jurnalistă la PressOne, ne-au găzduit în camerele pufoase și colorate ale fiicelor lor. Ne-au pregătit dimineața porridge, adică terci de ovăz, și paste cu salată seara, ne-au cumpărat sushi și brânzeturi, fructe de toate felurile și fursecuri. Tot noi am fost scuza să umple congelatorul cu înghețată delicioasă, de la care John ar trebui să se abțină, potrivit medicului. 

În prima seară, ne-au prezentat istoricul familiei. Pozele de pe șemineu începeau de la bunici, poveștile de la stră-străbunici. O viață atât de bine ilustrată de filmele cu care am crescut și noi: John a livrat ziare când era mic, se trezea la 4 pentru asta și apoi mergea la școală, a cunoscut-o pe Marilyn în liceu, „the highschool sweetheart”, s-au căsătorit, au făcut doi copii, și-au luat casă, au dat mereu înapoi. Comunității și lumii. Pe peluza lor stă o mică pancartă: „We stand with Ukraine”. 

„Este mai greu pentru tinerii de astăzi să se descurce?”, îl întreb pe John într-o dimineață. „Cu siguranță. Noi puteam mult mai repede să ne luăm o casă, era mai simplu. La fel, erau mai multe locuri de muncă”, ne spune. Nu i-a plăcut să fie avocat, și-ar fi dorit mai degrabă să predea la universitate, să învețe într-una. De altfel, a și făcut trei facultăți. A călătorit în toată lumea, așa a putut să stea la câțiva pași de Franco Zeffirelli sau de Julia Roberts. 

„Joe Biden a fost un președinte bun, indiferent ce spun unii”, ne zice în timp ce conduce cu viteză pe autostrăzi și ne arată în dreapta un șantier al unui proiect rutier demarat de administrația Biden. La 70 de ani, conduc încă mașina, ba chiar sunt și un pic vitezomani, fără ca asta să ridice vreo sprânceană. Merg la sală zilnic, ies la plimbare, își salută vecinii de cartier care și ei s-au schimbat cu anii. Și aici, în suburbiile exclusiviste, au început să își permită case imigranții. 

Butter chicken, mac’n’cheese și libertatea de expresie

Peste casa lui George trec zilnic o mie de avioane. Atât de solicitat e aeroportul O'Hare din Chicago. Zboruri care plimbă sute de mii de oameni și vise. A pus pe masă multă mâncare indiană în ziua de bun venit. 

George Palamattam a venit din India când avea 30 de ani, cu viză de muncă. S-a căsătorit aici, și-a construit o viață, una americană, cu mortgage și zi de muncă de 10 ore și mai bine. 

Timp de o săptămână, am mâncat cu George sendvișuri Italian beef și hotdog, nu prea ne-a plăcut, așa că ne-a dus la mexican - Chipotle, și ne-a plăcut, am mâncat paste și salate, ne-am umplut farfuriile la diferite bufete, inclusiv la evenimentul unde el a fost premiat pentru toată energia pe care o pune în programul Open World. La 7 dimineața ne prelua cu mașina, ne zorea atunci când careva întârzia 5 minute cu un zâmbet larg și cu „What happened, you guys?”, făcea zig-zaguri printre mașini pe autostradă, ne lăsa la diferite redacții din Chicago unde se știa cu toată lumea, ne-a făcut fotografii de grup cu nemiluita, ne-a aliniat la selfie de-a lungul gâtului unui dinozaur de la Muzeul Field. 

George Palamattam

Cu George am mâncat cele mai cremoase Mac’n’cheese la o întâlnire a jurnaliștilor din Chicago, adunați să-și reamintească unii altora că sunt o forță, că citațiile și amenințările care vin tot mai des n-o să-i oprească. Au adus consilieri juridici care le-au spus să învețe pe de rost numărul avocatului, în caz că sunt ridicați de autorități, psihologi cu care să împărtășească ce-au pe inimă, o instructoare de yoga să-și relaxeze spatele. Să fie împreună, să se simtă puternici împreună.

Tot cu George am mai încercat o pizza, cam necoaptă, la întâlnirea consiliului director al Asociației Jurnaliștilor din Chicago, unde am stat la masă doar cu jurnaliste de la diverse publicații, caucaziene, afro-americane și indigene și am împărtășit din munca noastră, cu pasiune pentru profesie și drag pentru oameni și poveștile lor. 

Din mașina lui George am văzut mașini pe care scria „Don’t blame me I voted for Trump”, dar și proteste furioase în care oamenii strigau „Trump and Musk they gotta go, hei hei ho ho”. Cu el în mașină am lăsat pe dreapta sătucul Skokie, care în 1977 a devenit buricul Americii, după ce o organizație nazistă, vreo 25 de membri îmbrăcați în uniforme naziste și cu zvastica pe braț, a vrut să mărșăluiască prin centrul său. Jumătate din populația orășelului erau evrei și mai mult, acolo erau sute de supraviețuitori ai Holocaustului. Interzicerea protestului a dus la un proces care a aprins discuțiile, ne-a povestit și John despre asta. 

Dacă îi oprești pe naziști să mărșăluiască prin fața caselor evreilor nu e la fel cu segregaționiștii care l-au oprit pe Martin Luther King să protesteze în anii 60?, s-a argumentat atunci. N-ar crea un precedent ca să fie pus pumnul în gură presei?  

„Deteriorarea acestui angajament va deschide ușa către erodarea Primului Amendament, care este un bastion împotriva unei conduceri tirane”, a scris David Goldberger, cel care a condus echipa de avocați care i-a apărat pe naziști. 

La început de 2025, Elon Musk făcea un salut nazist către suporterii lui Trump adunați la Capitol One Arena în Washington. O lume întreagă s-a oprit să se întrebe: „a fost sau n-a fost un salut nazist?” Elon Musk între timp a pus umărul la desființarea Departamentului de Educație și a tăiat USAID. 

Săptămâna asta, Donald Trump avea să posteze pe Twitter că departamentul pe care Musk l-a condus ca să economisească bani la buget ar trebui să-l ancheteze chiar pe Musk ale cărui afaceri au primit cele mai multe ajutoare de stat. Ironie americană. 

Mămăliga globală

În ultima noastră zi în America, am adunat toate familiile gazdă și pe George în jurul unei mari mămăligi cu smântână, brânză și cârnați (italienești, că n-am găsit măcelăria românească) și ceva zacuști și salată de vinete pe care le găsești în orice supermarket mai mare. George le-a savurat și a ținut un toast în cinstea noastră. Era relaxat, probabil și fiindcă scăpa de grupul de jurnaliști români care întârziau și spuneau pe oriunde că nu le-a plăcut mâncarea americană. „Nu înțeleg engleza”, glumea el, ca o scuză, și molipsea orice cameră cu râsul lui sănătos și puternic. 

Prinși cu orele în trafic, la golden hour, când apusul se scurge pe autostrăzi, George ne-a povestit și arătat ce înseamnă să fii american, indiferent ce pui după cratimă -român, -francez, -scoțian.

Americanul-indian, mereu la costum, cu mustață, accent și cu un râs molipsitor, care ajungea acasă la 11 și încă trimitea mailuri la 4, este pentru mine SUA. 

***

Da, am mâncat mult la americani. Am pus atunci două kilograme de care n-am mai reușit să scap patru luni mai târziu. Într-un sertar încă mai am câteva ciocolățele cu caramel și cu cocos, din care mă înfrupt acum în cinstea unei mari națiuni, de 4 iulie. 

Și las aici cu speranță bucata din Constituția lor care ne-a fost inspirație și aspirație atâția ani, cu dorința că vor reveni la calea trasată acum aproape 250 de ani:

„Noi, Poporul Statelor Unite, în vederea realizării unei Uniuni mai strânse, așezării dreptății, asigurării Liniștii interne, înzestrării pentru apărarea obștească, promovării Prosperității generale și asigurării Binecuvântărilor Libertății pentru noi înșine și pentru Urmașii noștri, decretăm și promulgăm Constituția…”

*Călătoria mea în SUA a avut loc în luna martie și a fost prilejuită de programul Open World organizat de Congressional Office for International Leadership și American Councils for International Education, finanțat direct de Congresul american. Tema din acest an a fost journalism și au fost selectate cinci persoane de la Snoop, PressOne, Bihoreanul, Info Sud-Est și Școala9. Proiectul a început în 1999 pentru a face punți între SUA și fostele țări sovietice, dar s-a extins ulterior și cuprinde azi 50 de țări. Aleksei Navalnîi a fost pentru prima oară în SUA, de pildă, prin acest program, tema de atunci fiind guvernanță locală. 

Dacă aveți o sugestie de articol, temă pe care să o abordăm sau o observație legată de acest material, vă rugăm să ne scrieți pe adresa scoala9@fundatia9.ro.