Nu-mi place să mă mândresc cu asta, că suntem mulți români acolo și cum s-ar zice, nici nu fug câinii cu covrigii în coadă. De asta am și scris acest text, pentru că vreau să atrag atenția în legătură cu diferența între a fi la o facultate străină și prestigioasă, succesul academic și trăirile interioare complexe a unui tânăr plecat de la 18 ani de acasă.
Sunt anul 2. Scriu, observ oamenii, călătoresc, uneori mă joc cu scrisul de scenarii sau creez filmulețe despre Uniunea Europeană.
Am făcut „Lazărul” din gimnaziu și până la liceu și am experimentat cu tot felul de activități. Iubesc Bucureștiul. Și Parisul, da! Îl iubesc.
Actul I: decizia, 06/08/2015
Pentru engleză avem de pregătit un speech despre job-ul nostru preferat. Visul meu este să devin politician(ă).
1. Vreau să merg pe uman, ăsta e lucrul cel mai important
2. vreau să primesc o bursă
3. vreau să aplic la facultate pentru London Economics School
4. După ce termin în Londra vreau să mă stabilesc în Strasbourg și să lucrez la Parlament sau la Consiliu
La liceu vreau să rămân la „Lazăr”. În vacanța asta vreau să mă perfecționez cu cultura generală și matematica și biologia. Pentru că astea sunt cele la care eu am probleme. Și vreau ca din clasa a VI-a până a XII-a să am media 10.00 curat. Când am fost la Paris am pus piciorul pe km 0 și asta înseamnă că o să mă întorc.
Nu cred că am luat vreodată în calcul să rămân. Am scris asta în jurnalul meu din gimnaziu, în vacanța de vară din a 5-a spre a 6-a după ce vizitasem Anglia. Adevărul e că mereu am fost înconjurată de lumea anglofonă, și să plec în Anglia la facultate părea alegerea naturală. Ce e amuzant totuși, e că nimic din lucrurile pe care le-am scris în jurnal la vremea respectivă nu s-au întâmplat. În afară de partea cu liceul la „Lazăr” și cu întorsul la Paris. Am mers pe științe ale naturii, iar bursă nicio șansă. Nu știu dacă visul meu e să devin politician(ă).
Cred ca fascinația mea față de afară a venit din frumusețea locurilor pe care le vedeam, dar și din accesul constant pe care îl aveam la tot ce însemna informații despre domeniile care mă interesau, erau mult mai accesibile. Când căutam despre regimul politic din Anglia, găseam sute de site-uri și filmulețe explicative, lucru pe care în română nu-l puteam găsi. Și așa, am considerat că România nu are cum să îmi ofere educația pe care eu mi-o doream.
Crescând cu ideea că trebuie să plec în afară, pentru că în afară e mai bine, mai frumos, nu mi-am pus vreodată problema de a rămâne în țară. Nici măcar nu am aplicat ca varianta de rezervă. Nici nu știu unde as fi aplicat, dacă aș fi rămas în București, dacă as fi plecat în alt oraș.
Nu am romantizat niciodată studenția la Unibuc, ASE sau la Teatru. Ce e bizar e că, uitându-mă în urmă, parcă facultățile acestea nici nu existau pentru mine. Parcă ideea de a fi student la Unibuc la Științe Politice era un concept atât de abstract, că nici nu îl puteam concepe ca fiind real.
Actul II: punerea în practică, 12/06/2022
Mi-e mult prea frică de rezultate. După ce nu m-au acceptat în ultimele două dăți la facultate, după tot timpul în care am muncit, după toate serile în care m-am culcat la două-trei ca să lucrez eseurile, acum nu mai îmi rămâne decât să sper. Când m-am trezit azi dimineață și am văzut că sunt pe locul 8 pe lista de așteptare, am simțit cum îmi pică cerul în cap și am vrut să îmi arunc telefonul. Pe locul 8, atât de puțin mai am până intru la facultate. Și totuși, încerc să nu îmi fie frică. Încerc să gândesc pozitiv, dar nu pot să dorm mai mult de ora 6, pentru că atunci se actualizează platforma și se updatează lista de așteptare. Încă puțin. Trebuie să câștig lupta asta, de a aplica la facultate. Mâine dimineață voi intra.
Actul III: am intrat, 13/06/2022
Am intrat. Plec la Sorbona, la Paris.
Actul IV: pregătirea, 01/08/2022
Nu o să mai stau niciodată la biroul asta și o să mă gândesc cât de mult îl iubesc. Cum fiecare lucru de pe masă se completează. Cum am învățat să citesc aici, cum dădeam din picioare în aer când mă plictiseau problemele la matematică cu metoda mersului invers. Cum am înghesuit fiecare carte pe care nu o puteam lăsa pe jos, cum am ascuns lucrări cu note prea mici, de frică să nu mă certe ai mei. Cum scriam cu stiloul pe lemn când mă plictiseam, cum îmi puneam fruntea pe masă când nu mai puteam de oboseală, la 3 dimineața, când aveam de terminat un proiect. La biroul ăsta am crescut. M-a văzut în toate stările, iar peste nici trei săptămâni, acest birou va fi înlocuit cu o masă albă, la care au mai învățat alte sute de elevi ca mine.
Vreau și nu vreau. Mi-e greu să mă despart de tot ceea ce știu și iubesc. Vreau, pentru că e nou. Pentru că e visul pe care l-am avut de când aveam 10 ani. Să plec.
Nu vreau, pentru că nu vreau să îi las pe ai mei, să îmi las biroul, plimbările în parcul meu, locul meu la umbră de citit, camera mea, apartamentul. Țara. Nu vreau să îmi las iepurele singur și cei mai buni prieteni. Nu vreau să merg singură la sală sau cu metroul. Vreau să îmi ascult iar prietenii la bio pe banca din spatele blocului.
Nu vreau. Dar știu că trebuie, că trebuie să plec, să mă dezvolt, să văd lucruri noi.
Actul V: aterizarea, 22/08/2022
Primul one-way ticket. Primul ne vedem la Crăciun. Primul o să fie bine, repetat de 10 ori în mintea mea în timp ce mă uitam cum treceam de toate intersecțiile din oraș, cum îmi luam la revedere de la toate colțurile de stradă.
Azi m-am mutat. Singură. La Paris. Astăzi nu mai dorm la mine în pat. Mă simt ciudat. De parcă am crescut într-o singură zi încă 5 ani. Și se simte și al naibii de curajos. E tot ce mi-am dorit. M-am făcut mare. Sunt mândră de mine.
Acul VI: realitatea, 08/12/2022
s-a lăsat deja seara
în marele cartier de afaceri din Paris
unde eu, un student
(nu zic cum)
în micul meu apartament (sau în cutiuța mea cu chibrituri)
mă ridic să-mi fac un ceai.
nimic deosebit;
îmi cântă Bach la vinil
acum da, ceva deosebit;
încerc să rețin toate notele pe care le apasă pianistul și
nu reușesc, sunt mult prea multe și grele
îmi fierbe ceaiul.
mă ridic, torn apa peste frunzele uscate din ibric
și apoi torn în cana adusă de mama de acasă,
cana mea Milka cu iepurași.
ce mai e acasă am uitat de mult timp,
mă fortez să-i găsesc o definiție și mereu îmi scapă
dar am cana mea cu iepurași de când eram mică,
mică și acasă.
dar îmi cântă Gould la pian în surdină
și sunt in Paris
și e ceva deosebit.
Actul VII: interogarea statului de migrant, 20/02/2023
ce o să se aleagă de tot ce am scris?
de toate caietele umplute cu gânduri și păreri?
când o să citesc toate cărțile aranjate în biblioteca mea?
pe biblioteca mea din Paris… sună boem, nu?
ce-i mai rău e că pe fiecare carte pe care am cumpărat-o
am știut că aveam să o plimb cu mine
prin toate casele prin care m-aș fi perindat
prin toate odăile mult prea mici pentru un om și toată avuția lui
(ce avuție, niște cărți, un caiet și un pick-up?)
sperând ca, într-o zi,
să îmi cumpăr eu, biblioteca mea.
suntem o generație de trubaduri,
care își caută casa oriunde altundeva decât acasă,
nu ne mulțumim doar cu puțin!
pentru că am învățat că trebuie să muncim, să fim cei mai buni,
să schimbăm noi lumea!
nu ne mulțumim doar cu o țară pe care vrem să o cucerim
vrem continente,
vrem să asimilăm fiecare cultură,
toate astea în timp ce ne alienăm de noi înșine,
în timp ce ne căutăm și ne găsim
în poezii și în filme scrise de ei pentru ei.
dăm vina pe guverne,
dar ne-am exilat, de bunăvoie și nesiliți de nimeni;
oare ăsta-i felul de a simți viața, de a o cunoaște, în toata mărinimia ei?
cunoscând alienarea, ca o decorticare a trupului, la fiecare pas făcut într-o țară străină?
Actul VIII: realizarea, 10/03/2023
Poate n-avem nevoie de acasă, ci doar de un loc care să se simtă ca acasă.
Actul IX: îndepărtarea, 07/04/2023
Cum poate franceza să mă facă să simt, când n-am crescut simțind-o? Când nimeni nu mi-a spus în franceză că mă iubește, că îi e dor de mine, că vrea să mă vadă?
Sunt mândră de tine al meu e încărcat cu prima poezie spusă la grădiniță, primul castel de nisip, primul concurs de pian. E încărcat de prima respingere la facultatea visurilor mele, la ultima probă de la bac, la primul examen de la facultate. Cuvintele astea poartă cu sine toate dățile în care mi-am recâștigat speranța. Cum pot să simt în franceză, când je suis fière de toi se lipește de un zid atunci când îl aud?
Am încredere în tine cară cu sine primul mers cu bicicleta în parc, primul morcov tăiat singură, primul traseu făcut în parcul de aventură, prima petrecere în club, primul întors acasă la 4 dimineața, primul drum cu mașina singură.
Cum aș putea să simt în franceză când singurul je te fais confiance pe care îl aud este legat de faptul că știu să urmăresc Maps-ul către cel mai apropiat restaurant?
Actul X: plecarea, 30/05/2023
Cea mai calmă zi la Paris a fost cea în care am plecat. O știu pe de rost, fiecare moment, fiecare secundă.
A fost ziua în care am dat jos fiecare poster, fiecare decorațiune, a fost ziua în care mi-am luat toate lucrușoarele și le-am pus la cutii cu etichete. 10 au fost. Cea mai calmă zi la Paris, după furtuni și tunete, a fost cea în care m-am mai uitat încă o dată la camera acum goală și i-am mulțumit pentru că mi-a oferit un colțișor pe un pat oricum prea mic pentru mine în care să mă uit pe geam. În ziua aia am văzut în retrospectivă un an întreg de facultate și m-am întrebat Cum am reușit?. În ziua aia am devenit un alt om. În ziua aia m-am eliberat de cătușele imaginare care mă opreau din a fi fericită.
În ziua aia, era soare-n Paris. Lumea zâmbea.
Ziua plecării din Paris a fost poate ziua eliberării. Ziua în care am simțit că trăiesc.
