Gabriel Balmuș a studiat la Universitatea din Iași, unde a obținut titlul de Doctor în Medicină Veterinară în 2007. Apoi a continuat munca de cercetare la Universitatea Cornell, SUA, unde a obținut titlul de doctor în Fiziologie Moleculară și Integrativă în 2013.
Gabriel s-a întors ulterior în Europa, la Universitatea Cambridge, Gurdon Institute și Wellcome Trust Sanger Institute, unde a crescut interesul său către ce se întâmplă în ADN-ul uman, în vederea identificării unor noi terapii personalizate.
Iar în 2018, și-a format grupul de cercetare la Institutul de Cercetare a Demenței din Marea Britanie, Universitatea Cambridge. Laboratorul Balmus este interesat de înțelegerea modului în care leziunile ADN din sistemul nervos matur contribuie la îmbătrânire și boli neurodegenerative, punând accent pe tulburări de extindere a repetițiilor, precum boala Huntington.
Munca de cercetare a echipei sale a primit luna trecută recunoașterea lumii științifice prin publicarea articolului „Determinanți genetici ai formării micronucleilor in vivo” în prestigioasa revistă Nature.
Până în prezent, doar 285 articole care au și autori români au fost publicate în Nature, iar țara noastră se clasează în Europe pe locul 24 din 47, între Ucraina și Estonia. Pe primele locuri sunt Germania, Marea Britanie și Franța, fiecare cu mii de articole.
Gabriel Balmuș este și un popularizator al cercetării. Anul trecut, acesta s-a întâlnit online cu elevii de la Liceul Tehnologic „Petre P. Carp” din Țibănești, Iași, în cadrul proiectului „Care-i faza cu știința”, inițiat de Școala 9.
Acesta a explicat ce a însemnat munca la articolul publicat de Nature și ce descoperiri aduce.
Despre imperfecțiunile din celulele noastre
„Noi suntem interesați în markeri care ne traduc în timp real leziunile de la nivelul ADN-ului. Celulele noastre, în fiecare oră, trebuie să repare până la 30.000-40.000 de leziuni. Procese neurodegenerative, îmbătrânire prematură, dar și procesul normal de îmbătrânire, de fapt, este unul care este corelat cu aceste procese de distrugerea ADN-ului. De aceea este foarte important să înțelegem factorii genetici care controlează distrugerea ADN-ului”, explică cercetătorul.
În celulele noastre există factori care inhibă repararea ADN-ului și factori care promovează repararea ADN-ului, iar factorii care inhibă nu au fost descriși foarte bine până acum, ceea ce face ca articolul la care este semnatar și cercetătorul român să fie un pionierat.
Totuși, de ce există acești factori care inhibă repararea ADN-ului și de ce sunt păstrați în continuare în celule, la ce ne folosesc? „Cel mai probabil acești factori au fost selectați pentru că există o balanță. Practic, procesul de evoluție se bazează pe acest proces mutațional și acesta duce la posibilitatea unei specii să se adapteze la o nișă nouă în mediu. Pentru că dacă ai repara tot ADN-ul tot timpul ai fi foarte rigid din punct de vedere evoluțional. Și atunci articolul ăsta descrie și factorii genetici care inhibă repararea ADN-ului”, explică Balmuș.
Cu alte cuvinte, „trebuie să repar cât trebuie, dar să nu repar prea mult pentru că atunci poate deveni toxic”, simplifică omul de știință. Este important studiul lor fiindcă aceste gene și proteine care sunt implicate în repararea ADN-ului pot fi targetate medicamentos în anumite boli, cum este cancerul, de pildă.
„Înțelegând mai bine ce proteine, ce gene sunt implicate în repararea ADN-ului, poți să te gândești la terapii noi. Pe de altă parte, cele care sunt și promovează repararea ADN-ului sunt importante ca biomarkeri pentru testele clinice”, mai spune Balmuș.
Munca a 12 ani
Întreaga echipă de cercetători a sărbătorit publicarea articolului în Nature, care este încununarea unei munci îndelungate. „Cel puțin pentru acest articol am lucrat cred că 12 sau mai mulți ani. Atât a durat cercetarea, după care publicarea a durat cam doi ani. Când trimiți un articol cumpănești între a trimite ceva care este pe jumătate făcut, în Anglia spunem half baked, sau să ai o poveste completă, să ai răbdarea aia și să spui: nu vreau să trimit ceva care nu este gata. Este această răbdare și apoi este curiozitatea. Adică vrei să ajungi la un punct în care chiar să ai ceva nou pe care îl înțelegi, fiindcă și aici dacă nu înțelegi ceva complet, este o descoperire făcută pe jumătate.”
Gabriel Balmuș cunoaște cazuri de cercetători care s-au grăbit să publice lucruri de valoare științifică, dar pe care ei înșiși nu le înțelegeau. „Noi, românii, suntem foarte atașați de ce s-a întâmplat cu povestea cu insulina∗. Eu cunosc pe cineva personal care a descoperit un proces nou în biologie, nu l-a înțeles complet, alți cercetători și-au dat seama care este procesul și aceștia au luat premiul Nobel, iar cel care a descoperit procesul, dar nu l-a înțeles, nu a fost nominalizat.”
„În mediul actual, trebuie să te gândești cum ajungi de la o idee academică la ceva care poate ajunge la oameni, când și în ce condiții”, explică românul.
Procesul de acceptare a unui articol în revista Nature înseamnă că cei mai importanți cercetători din acel domeniu analizează articolul, iar selecția este foarte dură. Din 10 mii de înregistrări de articole anual, ajung să fie publicate în jur de 20.
Românul spune că s-a bucurat alături de echipă de reușită, a primit multe telefoane și emailuri de felicitări.
Cât despre a face carieră la nivel înalt în știință, se întoarce tot la ce spun cercetările. „Sunt studii care s-au uitat la factorii care sunt corelați cu succesul, s-au uitat la IQ și la EQ, emotional intelligence. Iar parte din emotional intelligence, perseverența este lucrul care se asociază cel mai mult cu succesul”, spune Gabriel Balmuș. Adică atunci când eșuezi, să fii capabil să te ridici și să încerci din nou.
„Trebuie să te uiți la vârful muntelui mai mult decât la jumătatea muntelui. Probabil de cele mai multe ori ajungi la jumătatea muntelui, însă tot construiești și construiești. Mentorii sunt foarte importanti, pentru că din succes nu înveți foarte mult. Cel mai mult înveți când eșuezi.”
∗Nicolae Paulescu publică în 1921, într-o revistă de specialitate din Franța și Belgia separarea unui principiu activ antidiabetic din pancreas, pe care îl denumește pancreină. Apoi, în 1922, Paulescu obține, de la Ministerul Industriei și Comerțului din România, un brevet de invenție numit „Pancreina și procedeul său de fabricare”. În publicațiile sale, românul nu pomenește de experimentele pe temă publicate de Israel Kleiner încă din 1915 și 1919, publicații care au precedat anunțarea de către Frederick Banting și Ch. Herbert Best din Canada a descoperirii insulinei, descoperire care le aduce premiul Nobel.
