Olimpiadele școlare se reiau anul acesta, după o pauză de doi ani, de la debutul pandemiei de COVID-19, potrivit unui anunț făcut recent de ministrul Educației. Lista oficială publicată la începutul săptămânii cuprinde disciplinele care au și etapă internațională, precum fizica, matematica și chimia.
Sorin Cîmpeanu a anunțat că listele competițiilor școlare vor fi actualizate cu alte olimpiade și concursuri care nu prevăd etape internaționale, dar au tradiție și participare națională în sistemul de învățământ preuniversitar. Un astfel de exemplu este olimpiada de Limba și literatura română. Asta după ce asociațiile de elevi au atras atenția public că au omis discipline precum româna sau istoria.
În acest context, cinci scriitori români au împărtășit, pentru Școala 9, amintirile lor legate de participarea la olimpiada de Limba și literatura română. Dacă pentru scriitorul Alex Moldovan, aceasta însemna, de pildă, „o experiență care te mai scotea din cotidianul fad al anilor ‘80”, pentru scriitoarea și jurnalista Lavinia Bălulescu olimpiada era „un efort plăcut”, pe care-l făcea „dintr-o pasiune în continuă creștere, un efort pe care nu mi-l cerea nimeni.”
Foto credit: Irina Gache
Marius Chivu (43 de ani): „Am bătut câmpii, inventând chiar și un citat dintr-un critic literar faimos și încă în viață”
Prin ‘96 ajungeam la Olimpiada de Literatura Română pe județ din partea Grupului Școlar Economic și Administrativ din Rm. Vâlcea. Eram corijent la matematică, iar profesoara de română, care-mi citise poeziile de dragoste pentru o colegă dintr-o agendă furată din rucsac de un coleg rival și care agendă a circulat prin toată clasa fără știrea mea, a decretat că am talent și mă asigurase că intervine pe lângă profesoara de matematică dacă fac figură bună „pe județ”.
Eram la profilul comerț-merceologie și, cel mai probabil, liceul nostru cu profil economic nu mai avusese olimpici la Română până în acel moment. Cu speranța rezolvării corijenței la matematică m-am prezentat la olimpiadă unde ni s-a dat să comentăm un poem la prima vedere din Bacovia. Am bătut câmpii, inventând chiar și un citat dintr-un critic literar faimos și încă în viață, făcând o comparație cu un alt poet simbolist, unul finlandez inventat de mine, dar am făcut-o cu grația corbului care zbura prin acel poem de iarnă bacovian.
Am primit nota 9, insuficient să mă calific la faza pe țară, unde județul nostru a fost reprezentat de fiica unui profesor de română care preda la liceul fanion al orașului. În cele din urmă, am luat corijența la matematică, iar de fata aceea nu s-a mai auzit niciodată nimic. Ce-i drept, nici despre poeziile mele de dragoste.
Marius Chivu este scriitor, traducător și cronicar literar român. A publicat două jurnale de călătorie - Trei săptămâni în Himalaya (2012) și Trei săptămâni în Anzi (2016), un volum de poezie - Vântureasa de plastic (2012) și un volum de povestiri - Sfârșit de sezon (2014). De asemenea, este editorul antologiei anuale de proză scurtă KIWI.
Cristina Hermeziu (50 de ani): „Invidiam, la olimpici, derogările de care aveau parte într-un univers uniformizator și extrem de strict”
Am fost la olimpiada de română, faza pe țară, în clasa a VIII-a. Era înainte de 1990. A trecut multă vreme de atunci dar tocmai de aceea e posibil ca timpul să fi sedimentat aspecte care ies din tipar. Spre exemplu, faptul că am trecut prin toate treptele obișnuite - faza pe școală, pe oraș, pe județ - fără să se știe unde va avea loc olimpiada pe țară, în ce localitate, adică. Așteptam vestea cu sufletul la gură. Și dezamăgirea a fost mare când am aflat că aveam să plec de la Iași, unde m-am născut și unde învățam, doar până la Vaslui, oraș desemnat în acel an drept gazdă a olimpiadei naționale. Fantasma pe care o legam de sintagma « faza națională» implica probabil o deteritorializare ceva mai exotică, mai fastuoasă, cumva. N-a fost să fie și deziluzia s-a grefat pe atmosfera locului, de care îmi aduc bine aminte și azi: am fost cazați în niște cămine spartane, cu paturi de fier, și n-am interacționat în niciun fel cu ceilalți concurenți din alte orașe. Ar trebui să spun concurente, eram numai fete.
Cred că mi-am dorit să fiu olimpică mai ales pentru că invidiam, la olimpici, statutul lor oarecum special, derogările de care aveau parte într-un univers uniformizator și extrem de strict. Elevii de olimpiadă aveau voie să lipsească de la școală, făceau pregătire suplimentară, plecau, în cele din urmă, în excursii prin țară. O formă de libertate, o formă de obrăznicie.
N-am făcut pregătire suplimentară dar profesoara mea de gimnaziu, carismatica și temuta Elena Soroceanu - cea care la sfârșit de săptămână ducea invariabil acasă sute de caiete de corectat, mi-a făcut o surpriză. Mă îmbolnăvisem și a trebuit să lipsesc de la școală o perioadă. Într-una din zile, pe la începutul după amiezii, eram singură acasă, părinții nu veniseră încă de la serviciu, fratele mai mare era la liceu, am auzit soneria : în cadrul ușii stătea vestita, impresionanta doamna Soroceanu, care venise spontan să-mi predea personal lecțiile la care lipsisem. Pe mica tăblie a biroului meu rabatabil, am luat notițe și am ascultat-o vrăjită și emoționată, timorată de onoarea pe care mi-o făcea. S-a stins din viață de curând. Ea a fost primul meu profesor esențial, formator, de vocație. La olimpiada profesorilor, jurizată de elevi, ar fi câștigat tot.
Cristina Hermeziu este scriitoare, traducătoare și jurnalist cultural. A publicat volumele de versuri „Parisul nu crede în lacrimi” (Junimea, 2016), „Între timp îți vezi de viața ta” (Junimea, 2020) și volumul de publicistică „Vedere din Turnul Eiffel” (Junimea, 2017). Recent, a coordonat, la Editura Polirom, volumul colectiv „Viața pe Facebook. Dau like, deci exist” (2020).
Irina-Roxana Georgescu (35 de ani): „Motivația de a reuși, dorința de a citi tot mai mult, de a cunoaște copii/tineri de vârsta mea”
O amintire de la olimpiadele de română? Greu de ales una singură! Ca elevă într-un oraș de provincie (Medgidia), era mare lucru să fac parte nu doar din lotul Constanței, ci și să iau parte aproape an de an, din clasa a cincea, până în clasa a douăsprezecea (cu excepția clasei a VIII-a, dacă-mi amintesc bine, pentru că presiunea examenului de capacitate era destabilizantă) la experiența olimpiadei, cu toate etapele sale. Concuram cu cei mai buni colegi de generație – primus inter pares, cum îi plăcea profesorului meu de literatură să spună – fără să simt că eram, totuși, în competiție: sigur că un asemenea context genera și anxietate (mai ales până în clipa în care primeam subiectele, apoi timpul devenea elastic, un boost de adrenalină, creativitate, scris contracronometru).
Dar olimpiada a însemnat și motivația de a reuși, dorința de a citi tot mai mult, de a cunoaște copii/tineri de vârsta mea, de a călători în orașe pe care nu le descoperisem încă. La liceu, a fost însă momentul apoteotic: dacă în clasa a noua, am făcut-o lată (am scris despre literatura S.F., deși subiectul era despre literatura fantasticului, dar pe atunci mă pasiona Asimov) și am primit, totuși, o mențiune specială, în clasa a douăsprezecea, am obținut a doua notă pe țară, 9,50 (în condițiile în care până în acel an distincțiile se dădeau pe marje de note, numai atunci s-a acordat premiul I notei 9,55, iar premiul al II-lea, notei imediat următoare). Fusesem calificată și în lotul național de la olimpiada de filosofie, dar am ales să particip la română și nu cred că am greșit. Am rămas câtva timp cu frustrarea că notele sunt irelevante, chiar toxice pentru câtă muncă și disciplină este în spatele oricărui domeniu spre care te îndrepți: până la urmă, diferența de 0,05 puncte nu a mai însemnat furie sau tristețe, ci doar amintirea acelui moment. Și prezentul care modelează.
Irina-Roxana Georgescu este scriitoare și profesoară de limba şi literatura română la Colegiul Naţional „Sfântul Sava“ din Bucureşti. Volumul de debut în limba română – „Noţiuni elementare” (Cartea Românească, 2018) – a fost nominalizat la Gala Tinerilor Scriitori (ediţia 2019) şi la Gala Premiilor Observator cultural (ediţia 2019). A debutat în limba franceză cu volumul de poezii „Intervalle ouvert”, apărut la editura L’Harmattan (Paris, 2017).
Alex Moldovan (45 de ani): „Cunoșteai oameni noi, te puneai la punct cu rutina examenelor”
Pentru mine, olimpiadele școlare erau un excelent prilej de a fenta sistemul, așa că le-am îmbrățișat cu mare drag în momentul în care mi s-a sugerat că mă calific pentru a participa le ele. Era o experiență care te mai scotea din cotidianul fad al anilor ‘80: cunoșteai oameni noi, te puneai la punct cu rutina examenelor, iar participanții beneficiau de câteva zile libere în care să se pregătească. Perioada aia o foloseai evident pentru a face orice altceva și în plus, dacă nu mă înșală memoria, primeai un zece sau mai mulți la limba română pentru că ai reprezentat, hopefully cu cinste și onoare, școala și detașamentul. Era așadar o ocazie de nerefuzat pentru cineva ca mine, care avea o mare ușurință de a scrie compuneri sau eseuri mediocre, dar interminabile, considerate de unii profesori drept o formă de talent. Seria participărilor a luat sfârșit destul de abrupt în 1989, când a venit revoluția și pe radarul preocupărilor mele au apărut chestii mult mai interesante și mai nocive.
Alex Moldovan a tradus peste treizeci de cărţi şi a fost librar. A debutat în literatură cu romanul „Olguţa şi un bunic de milioane” şi inaugurează seria Cărţilor cu Olguţa. „Băiețelul care se putea mușca de nas” e primul său album ilustrat.
Lavinia Bălulescu (36 de ani): „Un efort plăcut, pe care nimeni nu mi-l solicita”
Am participat în fiecare an la olimpiada de română. Mai interesant mi s-a părut după ce am ajuns la categoria de vârstă la care se organiza și faza națională. De fapt acolo era toată lupta: ne străduiam să câștigăm primele două locuri pe județ, ca să mergem mai apoi câteva zile într-o excursie în cine știe ce oraș, acolo unde se organiza „naționala“. La un moment dat am câștigat și locul I la faza națională. Îmi amintesc perfect ce premiu am primit atunci: o farfurie inscripționată, pe care mama a păstrat-o acasă.
Deși știu că mulți copii erau foarte stresați din cauza olimpiadelor, în cazul meu n-a fost niciodată despre stres. Nici despre premii n-a fost, desigur. Nici despre dus cu forța la concursuri. Am învățat la Liceul Decebal din Drobeta-Turnu Severin. În timpul liceului am fost la profil real, Matematică-Informatică, așa că participarea la olimpiada de română era strict o pasiune. Una pe care o cultivase în noi diriginta noastră, excepționala profesoară de română Violeta Marinescu. Îi sunt enorm recunoscătoare pentru felul în care m-a ajutat să-mi descopăr creativitatea, vocea și locul acela al binelui. Îmi amintesc că înainte de olimpiadă lucram foarte mult împreună, dar e nevoie să precizez că în viața mea nu am fost nevoită să învăț un singur comentariu. Nu știu ce înseamnă asta și îmi pare tare rău pentru toți tinerii care au fost obligați să o facă și care poate au fost îndepărtați în felul ăsta de un univers care le-ar fi venit bine.
Metodele profesoarei mele de română erau cu totul altele: cum am spus, în perioadele de pregătire pentru olimpiadă citeam foarte mult (și literatură, și critică) și, da, scriam. Acest exercițiu al scrisului m-a sprijinit în tot ce a urmat în viața mea. Olimpiada în sine era pentru mine un efort plăcut, pe care-l făceam dintr-o pasiune în continuă creștere, un efort pe care nimeni nu mi-l solicita. Mai erau și momente grozave de explorare, de întâlnire, atunci când mergeam la etapa națională într-un alt județ.
Dincolo de toate, mărturisesc că mă întreb din când în când ce s-a ales de toți acei tineri care erau olimpici în copilăria mea, unde se află acum, ce au mai învățat și ce au făcut de fapt cu minunatele lor creiere.
Lavinia Bălulescu este scriitoare și jurnalistă. A publicat două volume de poezie și un roman: Mov (poezie, 2004), Lavinucea (poezie, 2007), La mine-n cap (roman, 2013). A mai publicat alte două volume: Terasa Fericirii (publicistică) și Zmeii sunt de treabă (poezie, semnată alături de tatăl ei, Constantin Bălulescu). De asemenea, în 2020, a publicat biografia romanțată "Steinhardt. Bughi mambo rag".
Foto principală: Shutterstock
