„Unele persoane, deși li s-a atribuit un anumit gen la naștere, nu simt că aparțin acestui gen. De exemplu, cineva care a fost crescut ca o fată se poate simți, de fapt, băiat și faptul că nu poate trăi astfel îl face foarte nefericit. Aceste persoane se numesc trans sau transgender. Nu știm de ce se întâmplă acest lucru, dar este o realitate“, a explicat Alexa Ciucu, psiholog Accept, într-un interviu pentru Școala 9 despre cum să le vorbim copiilor despre comunitatea LGBT+.
Unul din șase americani din generația Z (născuți între 1990-2010) se identifică ca fiind queer (termen umbrelă pentru minoritățile sexuale, inclusiv cele trans), arată un studiu publicat în februarie.
La câteva luni după Referendumul pentru familia tradițională din 2018, care a fost invalidat din cauza prezenței scăzute la vot (21,10% din electorat), grupurile conservatoare s-au poziționat tot mai puternic împotriva „ideologiei de gen“.
Invocarea acestei „ideologii“ are ca țintă în primul rând persoanele transgender. „Le transmite că genul și sexul nu sunt diferite, că ei (persoanele transgender - n.r.) nu ar trebui să existe sau să fie menționați în școli și universități”, explică Oana Băluță profesor universitar.
Platforma Împreună (fosta Coaliție pentru Familie) a lansat campania: „Apără copiii României! Spune NU ideologiei de gen în educația din România!” Până în martie 2019, inițiativa lor a strâns 300 de mii de semnături, potrivit Active News.
„Este o formă de corupție morală care încearcă să bulverseze copiii care încă nu au discernământ, prin propagarea ideii că sexul este un construct socio-cultural, și nu o realitate obiectivă biologică, iar fiecare poate fi ce vrea“, a declarat fostul parlamentar Matei Dobrovie pe pagina sa de Facebook. Dobrovie și-a dat demisia din USR pentru că partidul s-a poziționat împotriva Referendumului pentru familia tradițională.
Propunerea grupurilor conservatoare s-a transformat într-o proiect legislativ, inițiat de către doi parlamentari PMP. Legea a fost respinsă de CCR la sfârșitul anului trecut, dar nu înainte de a primi votul în Parlament.
Am vrut să aflăm care sunt experiențele tinerilor transgender în sistemul de învățământ în condițiile în care o lege ar fi putut să interzică orice discuție la școală sau în facultate despre existența lor.
Pe 17 mai, de ziua internațională împotriva homofobiei, bifobiei și transfobiei (ura față de persoanele gay, bisexuale sau transgender - n.r.), redăm mărturiile a cinci adolescenți trans care lucrează cu Asociația Accept. Aceștia au povestit pentru Școala 9 despre cum au fost tratați în sistemul de învățământ.
Când ești un băiat transgender la liceu sau la facultate trebuie să explici fiecărui profesor de ce în catalog ai un prenume feminin, când tu îți asumi o identitate de băiat. Alteori trebuie să-ți justifici identitatea de gen la căminul unde ești cazat sau chiar și când mergi la toaletă, pentru că oamenii nu înțeleg „ce ești“. Fată sau băiat? Iar dacă ești non-binar (undeva între cele două genuri), situația devine și mai complicată, au povestit tinerii pentru Școala 9.
Eduard (Edi) Lucian, 16 ani, băiat transgender, elev în clasa a IX-a
Împotriva discriminării putem lupta doar cu iubire și prin educație. Eu am avut parte de multe experiențe urâte în școala generală. Asta doar pentru că profesorii nu erau informați despre ce înseamnă să fii transgender, iar eu nu aveam curaj să le explic. Eram prea singur și lipsit de apărare ca să vorbesc despre mine. Plus că nici eu nu știam cum să le explic. Prima oară am auzit „cuvântul trans“ într-un interviu de pe Youtube cu Patrick Brăila (activist pentru drepturile persoanelor transgender).
Pentru câteva luni am avut o profesoară de muzică care mă obliga să ies în fața clasei cu fetele să cânt. Însă eu voiam cu băieții, pentru că asta sunt, un băiat transgender. Am încercat să-i explic, dar tot nu m-a lăsat. Mă amenința cu note mici, când încercam să-i explic că sunt un băiat transgender. Eu nu-i dădeam atenție și asta o enerva și mai mult.
De când am început liceul n-am mai avut parte de experiențe grave cu profesorii, pentru că am mai mult curaj să vorbesc despre identitatea mea. La primele ore a fost mai greu. De exemplu, profesorul de Religie m-a pus să mă ridic când a făcut prima oară prezența. M-a întrebat: Tu ce ești? Om, i-am zis eu. A mai fost o fază care m-a făcut să mă simt prost. Am cerut să merg la baie în timpul unei ore. M-am dus la toaleta băieților, ca de obicei. Acolo era doamna de serviciu. A început să mă ia la întrebări: Dar tu ce cauți aici? Ești fată sau băiat? I-am spus că sunt băiat. Ea mi-a răspuns: Nu. Eu am auzit că ești fată.
Altă chestie care mă deranjează este că stau în internat cu fetele în loc să stau cu băieții. Bine, ele sunt super de treabă. Și chiar spun că se bucură să aibă și un băiat (Râde). Colegilor le-am spus pe grupul nostru de Facebook că sunt transgender. Din fericire, majoritatea mă înțeleg și mă strigă pe numele meu, nu cel din acte.
Eduard Lucian/Foto: Arhiva Personală
Cristian Chircea, 22 de ani, băiat transgender, student la Facultatea de Afaceri și Management de la Universitatea Ruskin din Londra
Când eram în liceu (profilul balet clasic), eram conștient că atrag atenția colegilor și profesorilor pentru că purtam haine de băiat, din alea largi, ca de hip hopper. Cred că atunci mi-am format și mersul de băiat, cu pași mai apăsați cumva. Nu-mi plăcea deloc să port tutu (fustă scurtă din tul, specifică pentru balerine -n.r.). Eu mă îmbrăcam cu colanți la fel ca băieții. Am fost mereu judecat pentru că eram „diferit“. De-asta am și preferat să stau în ultima bancă. Singurii cu care mă înțelegeam erau câțiva băieți din clasa mea și din clasele mai mari care studiau la clasele de Muzică și Desen. Ei erau mai deschiși.
În clasa a VI-a, m-am îndrăgostit de o colegă. Era cea mai deșteaptă și frumoasă din clasă. Nu știam cum să-i spun. Îmi era teamă să nu mă judece. Am vrut să-i dau un bilet printre colegi, dar cum unii erau mai nesimțiți s-ar fi uitat la ce i-am scris. Într-o zi i-am compus o poezie și mi-am făcut curaj să cânt versurile la ora de muzică. Tremuram și eram transpirat tot din cauza emoțiilor. Au râs toți de mine, inclusiv acea fată, care se și uita în ochii mei când o făcea.
A aflat și diriginta mea că îmi place de ea. Îmi spunea la fiecare oră de engleză că sunt „singurul caz“ de la arte. Odată mi-a spus: „Abia aștept să pleci de la noi din școală, copil ciudat și prost”. Una dintre fetele de la balet care se schimba în același vestiar cu mine mi-a zis: „A venit lesbiana. Ce facem? O primim sau o dăm afară?” Era și colega de care-mi plăcea acolo. Mi-a spus: „Du-te la baie să te schimbi. Nu primim specimene în acest vestiar”. Am fost la baie sa mă schimb, desigur.
Cristian Chircea/Foto: Arhiva Personală
Cora Predună, femeie trans, 20 de ani, studentă la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială de la Universitatea din București
Până în clasa a IX-a, nu cunoșteam pe nimeni ca mine. Găsisem informații despre ce înseamnă să fii trans și despre tranziție pe internet. Eram foarte retrasă, pentru că fiecare interacțiune în care eram privită ca băiat îmi provoca disconfort. Nu voiam să afle profesorii ca sunt trans. Nu aveau cele mai progresive atitudini. A fost una din cele mai deprimante perioade prin care am trecut până acum.
Singurele dăți în care s-a vorbit despre comunitatea LGBT+ au fost în timpul unei ore de istorie despre Al Doilea Război Mondial, când profesoara a menționat că și persoanele gay erau persecutate în Germania nazista. Și la ora de religie, profesoara a zis că persoanele queer (termen colectiv pentru minorități sexuale) sunt „bolnave mintal“. (n.r.- În 2018, OMS a afirmat că persoanele trans nu suferă de o boală mintală. În 1990 a spus același lucru despre persoanele gay.)
În liceu, doar prietenii apropiați îmi foloseau numele și prenumele (Cora) feminine (ea). La facultate, m-am prezentat de la început cu noul nume feminin. Toți colegii mei știu că sunt trans. Majoritatea au fost un pic șocați, dar nu a fost nicio reacție negativă.
Și profesorii mei știu. Sunt obișnuiți cu studenți care au porecle sau folosesc nume diferite, deci atitudinea lor este „îți spun cum vrei“. Pentru că nu mi-am schimbat încă numele din buletin, la începutul fiecărui semestru, am o discuție cu fiecare profesor în parte. Le explic că numele pe care-l folosesc este diferit de cel din catalog pentru că sunt o femeie transgender. Au fost situații în care am produs confuzie. Unii profesori au crezut că eu, Cora, și numele din buletin suntem două persoane diferite. Unii profesori s-au bucurat că au cunoscut pe cineva trans. O profesoară din anul I a și invitat un activist trans la unul din cursuri.
Pandemia m-a izolat față de unii dintre prietenii mei trans. M-am întors în Constanța pentru a fi cu familia și-am pierdut contactul cu persoane din comunitatea din București, care nu vor să „trăiască pe internet". Nu mai există spații queer unde să pot merge și să socializez cu oameni cu care sunt pe aceeași lungime de undă.
Pentru că facem cursurile online, trebuie să stau ore întregi în fața camerei web cinci zile pe săptămână. Pentru mine mediul online este traumatizant din cauza presiunii de a fi văzută constant într-o ipostază prezentabilă și feminină pentru că orice interacțiune online poate fi arhivată. Lumea face capturi de ecran oricând se întâmplă ceva penibil sau amuzant pe care le transformă în stickere pe WhatsApp sau le postează pe social media.
Cora Predună/Foto: Arhiva personală
Damon Lepirda, 22 de ani, băiat trans. Este student în anul III la informatică economică în cadrul ASE.
Nu am spus decât prietenilor apropiați și iubitei din liceu că sunt un băiat trans. Ea mi-a spus că bănuia dinainte să-i zic, la fel ca ceilalți colegi, pentru că începusem să arăt tot mai masculin. Am început să iau testosteron de la 18 ani. Vocea îmi era mai groasă, șoldurile le aveam mai mici și începuse să-mi crească barbă.
Discuția care m-a ajutat cel mai mult a fost, în clasa a XII-a, cu profesoara de chimie. Mi-a spus că a observat schimbările mele provocate de testosteron și că cel mai important lucru în viață este să fii fericit și mulțumit cu tine.
Când mergeam pe stradă înainte să fiu „passing”, adică fără să atrag atenția, mai auzeam oameni vorbind destul de agresiv despre felul în care arăt. Toate criticile mă făceau să mă simt foarte „unsafe“ (într-o stare de nesiguranță). Ca să nu-i mai aud, ascultam muzică la căști.
Colegii mei de la facultate știu că sunt transgender. Arătam deja destul de masculin și le-a fost ușor să mă perceapă ca pe un băiat. Dar tot era jenant pentru mine când trebuia să mă loghez la cursuri cu numele de fată din buletin. Din cauza asta uneori evitam să particip. Îmi era teamă să nu fiu bullied (abuzat fizic sau verbal - n.r.).
Chiar dacă am trecut prin toate experiențele astea, eu cred că să fii trans în ziua de azi nu este o dramă. Sigur că nu toți oamenii înțeleg și se pot purta mai ciudat cu tine, dar eu zic că lumea se schimbă în bine.
