Mai vorbiți cu părinții și frații după ultimele alegeri? Ați pierdut prietenii fiindcă au pus ștampila pe celălalt? Ați rămas cu inima amară după ce cineva apropiat a devenit antivaccinist, anti drepturile altora sau anti în general?
E foarte probabil să găsești ceva explicații în cartea Amandei Ripley - „Conflictul distructiv”, care a apărut și în română la editura Publica. Jurnalista americană a venit anul ăsta în martie în România la evenimentul The Power of Storytelling ca să explice cum a ajuns să pună lupa pe modul în care ne certăm.
Am vorbit cu ea atunci despre polarizare și cum poate fi ea adresată, despre conflictul bun care ne ajută să creștem, dar și despre sistemul de educație. Jurnalista a documentat și cele mai performante sisteme de educație din lume prin ochii unor elevi americani care au ajuns să studieze acolo. Au trecut 13 ani de când a publicat volumul „Cei mai deștepți copii din lume”, dar provocările din sistemele educaționale ale lumii, fie SUA, fie România, par să se multiplice. Ce a rămas cu ea după documentarea temeinică despre creșterea performanțelor școlare? „E important ca profesorii să fie instruiți, selectați și sprijiniți ca și cum să fii profesor e cea mai importantă funcție din țară.”
Ce le scapă jurnaliștilor?
- Care a fost conflictul care v-a făcut să vă uitați mai atent la conflict?
- Cu siguranță a fost polarizarea noastră politică. În 2016, prima victorie a lui Trump a divizat cu adevărat țara. A separat familii, pur și simplu. Oamenii se comportau în moduri pe care nu le mai văzusem până atunci. Am simțit că trebuie să fac ceva diferit. Adică am simțit că a face același tip de povești, cu și mai multă indignare pe care o simțeam îndreptățită, nu va ajuta. Dar asta părea să fie ceea ce făceau mulți dintre colegii mei din presa națională. Așa că nu am știut ce să fac pentru o vreme.
Urmăream diferite povești posibile despre acești așa-ziși constructori de poduri și totul mi se părea cam plictisitor, sincer. Apoi am început să urmăresc mediatorii de conflicte și nu voi uita niciodată că am intervievat o mediatoare care fusese reporteră și care acoperise ani de zile politica de pe Capitol Hill. Eu locuiesc în Washington. De atunci devenise mediator de conflicte. Am băut o cafea și am întrebat-o o mulțime de lucruri, dar am întrebat-o și ce ar face diferit dacă s-ar întoarce la jurnalism? Iar ea a răspuns: „M-aș implica mult mai mult în conflicte.”
Și am fost surprinsă, pentru că am simțit că oamenii erau mereu supărați pe noi pentru că ne concentrăm prea mult pe conflict, așa că nu mă așteptam să spună asta.
A spus că jurnaliștii zboară mereu la suprafața conflictului ca moliile în jurul unei flăcări, dar nu ajung niciodată la ceea ce se întâmplă cu adevărat dedesubt, iar aceasta este partea cea mai interesantă și mai importantă.
Asta m-a intrigat, pentru că ceea ce spunea ea era că ne scapă multe lucruri foarte interesante și importante, ceea ce orice jurnalist ar vrea să audă, mai ales când poveștile încep să pară atât de previzibile și repetitive, încât vrei să găsești o poveste nouă. Așa că am pornit pe această cale. Am urmat 60 de ore de formare în mediere și am aflat că erau multe lucruri pe care nu le înțelesesem despre conflicte.
- Ai explicat și pe scena The Power of Storytelling diferențele între conflictul bun și conflictul distructiv. În general ne gândim la conflict ca fiind negativ. Cum ar putea fi un conflict bun?
- Este o mare provocare. Să începem să redenumim conflictul pentru noi și pentru societățile noastre. Avem nevoie de tensiune, avem nevoie de stres, avem nevoie să fim în dezacord. Nu numai că așa coexistăm și cooperăm, dar așa devenim mai buni. Nu există o scurtătură mai bună către transformare pentru o organizație sau o biserică sau o familie, așa devenim mai puternici.
Așadar, încercarea de a deveni mai cunoscătoare a diferitelor tipuri de conflict m-a ajutat foarte mult ca persoană, dar și ca jurnalist.
Un tip de conflict devine uneori un conflict distructiv. Acesta este tipul de conflict care capătă o viață proprie și începe să se perpetueze singur. Și tot ceea ce faci pentru a face conflictul să dispară îl înrăutățește. Este cu adevărat diabolic, pentru că de obicei ajungi să imiți comportamentul adversarului tău. Tot ceea ce face celălalt și te scoate din minți începi să faci și tu în încercarea de a triumfa asupra lui.
Și mai există un alt tip care este conflictul generativ sau conflictul bun, care este genul de conflict în care s-ar putea să nu ajungeți niciodată să fiți de acord, dar ieșiți din acest conflict înțelegând ceva ce nu ați înțeles înainte despre dumneavoastră sau despre cealaltă persoană sau despre lume.
În acest tip de conflict oamenii pun mai multe întrebări, experimentează o gamă mult mai largă de emoții, deci experimentează frustrare și furie și emoții negative, dar experimentează și sclipiri de curiozitate sau umor sau surpriză.
Este un sentiment că ai pornit de pe loc, spre deosebire de a fi blocat, care este modul în care se simte conflictul distructiv.
„Conflictul distructiv este foarte magnetic, este foarte greu să-i reziști”
- Citind cartea ta „Conflictul distructiv” am avut un moment de revelație în punctul în care ai vorbit despre faptul că acest tip de conflict este alimentat prin umilirea celuilalt. Când poți să-ți dai seama că faci asta?
- Este complicat pentru că este subiectiv, nu? Se poate întâmpla ceva care să fie umilitor pentru mine și nu pentru tine. Nu putem fi cu toții de acord cu privire la ce este umilitor.
Vă spun o poveste scurtă: o membră a Congresului cu care vorbesc uneori, când a aflat că umilința este atât de importantă în conflictele disfuncționale, a început să o caute. Și a observat că exista acest proiect de lege care părea să fie în interesul tuturor, inclusiv al cuiva din celălalt partid politic. Dar această altă persoană a început brusc să obstrucționeze întregul proces și nu a vrut să mai coopereze. Nu putea înțelege de ce. Așa că s-a întrebat dacă nu cumva se simte nerespectată. Și nu s-a putut gândi la niciun motiv pentru care să se fi simțit nerespectată, dar a fost suficient de curioasă încât să meargă să ia prânzul cu ea, să-i pună câteva întrebări și să-și dea seama că, într-adevăr, se simțise total nerespectată pentru că nu fusese consultată în legătură cu ceva.
Și sincer, la un moment dat, nici nu contează dacă are sau nu dreptate cu privire la asta. În acest caz, acel membru al Congresului a fost în măsură să spună că îi pare rău că s-a întâmplat, că nu au intenționat să fie lipsiți de respect. Și apoi au reușit să încheie afacerea.
Uneori, oamenii se simt umiliți pe nedrept și tot nu contează, pentru că asta tot le determină comportamentul. Așadar, simpla observare, căutarea și încercarea de a nu umili pe cineva pot fi foarte puternice în orice luptă pe care o duceți.
O modalitate de a reduce șansele de a umili oamenii este să eliminați publicul. Deci, dacă vă certați cu cineva, încercați să nu o faceți în mod public, pentru că atunci se simte ca și cum ar trebui să salveze aparențele pe lângă tot ceea ce simte.
Deci, dacă sunteți pe social media și chiar simțiți că trebuie să vă certați cu cineva - chiar dacă sperăm că știți deja că nu va ajuta, nu va convinge pe nimeni oricum - atunci poate îi trimiteți un mesaj direct. Sau poate, dacă îi cunoașteți mai bine, încercați să vorbiți cu ei la telefon. Dacă sunteți la o întâlnire și doriți să spuneți lucruri dificile, trebuie să fiți foarte conștienți de faptul că mai sunt și alte persoane acolo. Iar acest lucru va distorsiona conversația. Cred că pentru jurnaliști, este foarte important să fie foarte conștienți de modul în care umilim oamenii în mod obișnuit și de modul în care acest lucru ar putea contribui la polarizare.
- Ceea ce am observat la mine este că atunci când administrația Trump și-a început activitatea, urmăream șocată fiecare știre care venea de la Casa Albă, dar după un timp m-am obișnuit pur și simplu cu ideea. Apoi, conflictul a devenit chiar atrăgător, entertainment. De ce se întâmplă asta, de ce devine atât de seducător conflictul?
- Ați ajuns să vă desensibilizați și ați început să priviți conflictul ca pe un joc, ca și cum te-ai uita la televizor. Este foarte greu să știi cum să iei știrile zilele astea sau chiar în toți ultimii 20 de ani. Dar, într-un fel, este mai bine să fii un pic detașat decât să simți în permanență teroare și furie. Căci asta duce la boli cronice, depresie, anxietate, atacuri de cord, adică este foarte grav, așa că vrei să limitezi cât de mult consumul ca să nu ne marinăm în aceste emoții.
Conflictul distructiv este foarte magnetic, este foarte greu să-i reziști. Pur și simplu te trage înăuntru. Te poți simți aproape în siguranță să fii furios, să fii dezgustat sau disprețuitor, să știi că tu ai dreptate și ei greșesc, iar apoi să mergi cu prietenii tăi și să vorbești despre câtă dreptate ai tu și cât de groaznici sunt ei. Pare a fi un fel de siguranță, dar nu este. Aceasta este capcana!
Există clase de elevi în care „un comportament ca cel pe care îl vedem la Casa Albă nu ar fi tolerat niciodată”
- Vedem polarizarea și în școli, acest sistem binar este reprezentat peste tot, băieții sunt așa, fetele sunt așa, profesorii sunt astfel, elevii astfel. Este o abilitate pe care o putem preda?
- Categoric, da, absolut! Ajută să ai limbajul pentru că odată ce știi ce este un antreprenor de conflict, este greu să mai uiți (o persoană care alimentează în permanență conflictul, n.r.). Când începi să-l identifici, observi când alți oameni sunt încântați de conflict și când devine și mai puțin atractiv. Dar cred că este foarte important să ai un limbaj, să exersezi, mai ales în ceea ce privește cum să asculți, să ai un mod tactic de a asculta care poate fi repetat și învățat. Și m-a ajutat foarte mult să pot face asta în mod automat fără să mă gândesc prea mult la asta.
Există deja profesori foarte buni la clasele mici care fac acest lucru. Și în acele clase, genul de comportament pe care îl vedem la Casa Albă nu ar fi tolerat niciodată, nu-i așa? Așa că poate avem ceva de învățat de la copii. Asta arată, de asemenea, că e ceva ce poate fi învățat.
Observați că toți cei care umilesc alți oameni în acest moment au fost ei înșiși umiliți. Și aceasta este trista tragedie a lucrurilor. Cei umiliți devin cei care umilesc și ciclul continuă și continuă dacă nu începeți să îl înțelegeți și să încercați să îl întrerupeți.
- Fiindcă vorbim de educație, aș vrea să mergem și la o altă carte pe care ați scris-o. Am urmărit declarațiile purtătoarei de cuvânt de la Casa Albă care explica de ce au decis să închidă Departamentul de Educație și care a spus că s-au uitat la scorurile pentru matematică, științe și literație și că SUA este depășită de alte țări care investesc mai puțin, deci de aici hotărârea. Acest motiv este și teza care v-a adus la documentarea cărții „Cei mai inteligenți copii din lume”. V-ați uitat la aceste testări PISA acum mai bine de zece ani, cum vedeți lucrurile aici?
- Este adevărat că SUA este depășită în topul rezultatelor elevilor de întreaga lume, în special la matematică. La literație stăm un pic mai bine. Există țări față de care Statele Unite sunt mai performante, așa că nu vreau să exagerez, dar per dolar cheltuit, nu este un exemplu prea strălucit.
În experiența mea, urmărind adolescenții americani în țări cu sisteme cu adevărat performante pentru cartea „Cei mai inteligenți copii din lume”, una dintre lecțiile consistente a fost că avem nevoie de o rigoare mai serioasă în curriculum-ul nostru. Și toate acestea necesită mai multă coerență.
Este greu de generalizat, dar dintotdeauna, SUA a avut un sistem educațional foarte descentralizat. Deci este foarte variabil de la stat la stat și de la oraș la oraș. Asta face să fie foarte greu de găsit o coerență.
Nu știu ce se va întâmpla cu și mai puțină autoritate centrală, dar știu că nu a existat prea multă autoritate centrală înainte. Așa că întotdeauna am văzut asta ca pe o problemă a sistemului.
Cum afectează polarizarea deciziile bune
- Pentru mine, punctul culminant a fost faptul că ai urmat adolescenții, nu ai mers pe practica împământenită de-a vorbi doar cu experți, profesori. Rareori îi ascultăm pe copii.
- Da, este uimitor cât de rar îi întrebăm pe copii ce cred. Sunt foarte bucuroasă că am făcut așa, pentru că aș fi scris o carte foarte plictisitoare, altfel.
Copiii te țin într-o zonă de sinceritate. Îți reamintesc că majoritatea lucrurilor despre care se ceartă adulții nu îi afectează atât de mult pe cât crezi tu. În liceu, este mult mai mult despre statut și ce fac ceilalți copii. Celorlalți copii pare să le pese de școală? Dacă da, le va păsa mai mult de școală și lor. Școala pare serioasă? Cred că una dintre provocările pandemiei este că școlile din multe state americane au fost închise atât de mult timp încât niciun copil nu a putut să nu ajungă la concluzia că școala nu este importantă. Dacă ar fi fost, atunci ar fi fost o prioritate.
Deci, aceasta este o altă provocare cu care ne confruntăm acum, la fel ca multe țări, dar școlile din multe state americane, nu toate, au fost închise mult mai mult decât au fost în Europa, în SUA a fost cam un an. E o problemă pentru copii să fie în afara școlii timp de un an. E o combinație de motive, dar cred că statele conservatoare au făcut o treabă mai bună de a menține școlile deschise.
Și o parte din acest lucru este polarizarea din nou pentru că de îndată ce Trump a început să spună „redeschidem școlile”, oamenii de stânga au început să spună că nu vom redeschide niciodată școlile. Exagerez un pic, dar ăsta e ping-pongul frustrant al unui conflict disfuncțional. E ca și cum trebuie să faci opusul a tot ce spune tipul ăsta, chiar și atunci când are dreptate. Și viceversa. Și astfel se iau o grămadă de decizii stupide bazate pe frică. Așa am ajuns în acest loc.
Cum să ajungi la performanță
- Avem aceeași discuție despre testele PISA în România, care au devenit un scop în sine. După toată documentarea pe care ai făcut-o, ai vreun sfat cu privire la ce este important în politicile publice?
- Nu știu foarte multe despre sistemul de educație din România și nu am urmărit educația la fel de îndeaproape de când am trecut la conflict, așa că am ceva lipsuri. Dar ceea ce am învățat de la cele care sunt performante, în special sistemele care ajung la rezultate înalte, fără ca elevii să trebuiască să lucreze un număr nebunește de mare de ore, este că e important ca profesorii să fie instruiți, selectați și sprijiniți ca și cum să fii profesor e cea mai importantă funcție din țară. Este o muncă mult mai grea decât își dau seama majoritatea oamenilor dacă e făcută bine. O poți face prost, iar asta e destul de ușor, dar ca să o faci bine, este o provocare intelectuală și emoțională. Așa că este nevoie de mult sprijin din partea colegilor, de mult mentorat, de mult coaching și de multă formare.
În SUA, acest lucru nu se întâmplă în majoritatea statelor. Unele sunt mai ok decât altele, dar nu știu nimic despre cum e în România.
- Nici aici nu se întâmplă. Există această discuție despre cum să avem profesori mai bine pregătiți și plătiți corect, dar…
- Cred că de aici vine și parte din respect. În Finlanda, profesorii nu sunt plătiți mai bine decât în Statele Unite, dar există un statut social în jurul acestei profesii. Iar în Statele Unite, banii sunt cel mai mare indicator al respectului, pe bună dreptate sau nu.
- Ultima mea curiozitate: cum a fost pentru tine să dai testul PISA?
- A fost atât de distractiv, nimeni nu a fost mai fericit decât mine să dea testul PISA. Nu am fost sigură la ce să mă aștept, am crezut că voi fi praf pentru că a trecut atât de mult timp de când am fost la școală, dar pentru că este un test de gândire critică, nu a contat că nu-mi amintesc formule sau fapte și date.
Totul se rezumă la: poți să iei ceea ce ți se dă pe pagină și să-i dai sens? Așa că a fost un test mult mai inteligent decât îmi amintesc că am dat când eram la școală, în ceea ce privește testele standardizate. Cu siguranță mi s-a părut ceva la care aș vrea ca propriul meu copil să se descurce bine, altfel nu este vorba doar despre test, mi s-a părut o evaluare destul de decentă a capacității tale de a învăța și de a gândi. Nu știm ce se va întâmpla în viitor, dar știm că va trebui să știi cum să înveți.
- Deci ai obținut un scor bun.
- Am avut. Nu vreau să mă laud, dar da. Nu a fost atât de greu. Deci, faptul că am obținut un scor bun, într-un fel, nu a fost o veste bună, pentru că media copiilor de 15 ani ar trebui să fie mai sus decât este acum.
