Scriitori de manual. Adina Popescu: „Și azi pentru mulți copii scriitorul e doar o statuie în centrul orașului”

Adina Popescu, 42 de ani, este unul dintre scriitorii care ajung în școlile din țară și le răspund elevilor la întrebări. Redactor la revista „Dilema veche” și autoarea unor volume pentru copii precum „Doar un zbor în jurul lumii” și „O istorie secretă a Ţării Vampirilor”, Adina își amintește de perioada când era elevă în București – de exemplu, cum a trecut de la uniforma cu matricolă la hainele de zi cu zi imediat după Revoluție și despre prima manifestație a elevilor, înăbușită de omul de serviciu cu „măturoiul”. Deși învăța la un liceu de mate-fizică, prefera să participe la puținele concursuri literare din anii ’90 și mergea la cursuri de jurnalism în weekenduri. 

* Seria de interviuri se numește „Scriitori de manual” și am ales acest plural cu gândul că include și scriitoarele, iar ilustrația este una generală.

Ce amintiri ai de când erai elevă în clasa a V-a, de pildă?

Aveam 11 ani atunci, stăteam în București și am prins prima bucățică din clasa a V-a, până în decembrie, în comunism. După aceea, a fost o vacanță de vreo lună și am reluat școala, după Revoluție, în democrație, când s-au întâmplat multe lucruri năucitoare pentru toată lumea, inclusiv pentru noi, copiii. Brusc n-am mai avut uniforme, ni s-a spus că putem veni îmbrăcați cum vrem. Purtam hainele de zi cu zi, pentru că abia prin 1991 au apărut magazine de unde să cumpărăm niște haine de Doamne-ajută. Fusta de pionier plisată neagră o combinam cu un sacou de la mama sau de la vreo verișoară; mulți copii veneau în trening ca la ora de sport. Nu mai trebuia să cântăm cântece patriotice, a dispărut tabloul Tovarășului de deasupra tablei, iar după un timp s-a introdus ora de religie și tabloul l-a înlocuit o icoană. Fetele nu au mai făcut practică cu băieții la atelierele de menghină, strung și pilit. Ne-au zis că nu mai trebuie să muncim în fabrici și uzine și ne-au trimis la tricotaj și broderii.  

Adina Popescu, în „clasica poză” din clasa I

Ce se întâmpla în România anului 1990?

Se făceau greve. Și profesorii intrau în grevă. Noi, elevii, voiam să o dăm jos pe directoarea- adjunctă. Această profesoară era un fel de spaima școlii, era de o duritate extremă, lăsa corigenți. După Revoluție devenise directoare-adjunctă, deși era aproape de pensie. S-a terminat foarte prost singura grevă a elevilor! Cei de clasa a VIII-a au făcut o manifestație, dar a fost înăbușită de omul de serviciu care a împărțit niște măturoaie. S-au aplicat vechile metode comuniste: capii grevei au primit lovituri cu rigla peste palmă și după aceea n-a mai vrut nimeni s-o dea jos pe doamna profesoară. 

„Prima notă într-o teză la mate a fost 3”

Ce materii îți displăceau în gimnaziu?

Educația tehnologică, unde învățam despre rezistența materialelor. Nu mi-au plăcut niciodată nici științele exacte, dar nu pot să zic că m-au stresat. Asta s-a întâmplat prin liceu, pentru că eram la mate-fizică și se făceau intensiv, la un nivel destul de ridicat. Probabil că nu-mi dădeam seama atunci, dar mă afecta și lipsa de creativitate a orelor de română în care se mergea strict pe programă, pe textele canonice. S-a păstrat până azi metoda comentariilor învățate pe de rost.

Citeai alte cărți decât cele recomandate la școală?

Din clasa I până într-a VIII-a am citit tot ce mi-a picat în mână. La bunici la Cluj, după ce am terminat cele câteva cărți din bibliotecă, am trecut la cărți cu rețete. Am citit toată seria Jules Verne, „Cireșarii”, dar și cărți nepotrivite pentru vârsta mea – într-a IV-a, Charles Dickens, de exemplu. În liceu, din cauza efervescenței vremurilor și pentru că se formaseră găștile, am început să citesc mai haotic și mai puțin. După ’90 s-a publicat foarte mult, în general traduceri, și n-aveai criterii valorice. Înainte de ’90 se știa care sunt cărțile mișto pentru vârsta ta. Am citit cărți bune și în liceu, de Stephen King, la matematică pe sub bancă. Le citeam și pe cele din programă, dar căutam ceva mai actual. Creangă nu mi-a plăcut din cauza limbajului, dar acum îmi place; nu mi se pare un scriitor care să fie predat la clasele mici, e cam la nivel de liceu, când ai un vocabular format și poți să te joci și cu alte lucruri. Pe mulți i-am reluat, pe Sadoveanu nu prea, pentru că mi s-a părut plicticos. Dintre poeți, cel mai dificil mi s-a părut Ion Barbu cu „Riga Crypto și Lapona Enigel”. 

Adolescenta Adina Popescu, la mare, în țară

De ce ai ales un liceu de mate-fizică?

Atunci, cele mai bune licee din București erau cele de științe exacte și vreo două de uman. Toată lumea spunea că nu prea se învață la uman. M-am chinuit foarte tare cu matematica și fizica și mi-am dat seama dintr-a IX-a că m-au pierdut. Dacă nu înțelegi, nu mai poți să recuperezi. Se preda pentru olimpici și n-aveam toți minți pentru matematică. Aveam șapte ore pe săptămână! Prima notă într-o teză la mate a fost 3, după care am început să ajung la un 5. Participam la niște concursuri de literatură – erau puține – și am câștigat vreo două premii. Erai un fel de mândria școlii dacă câștigai un concurs sau vreo olimpiadă, iar proful de mate și profa de fizică m-au lăsat în pace, doar m-au trecut clasa. 

Cum erau profesorii tăi?

Am avut o profesoară de engleză excepțională, Adriana Țepelea, care a ieșit la pensie recent. A revoluționat un pic modul în care se preda engleza, a făcut schimburi de experiență cu profesori din Anglia și America, veneau vorbitori nativi în stagii și făceam proiecte. Atunci am făcut primul meu video, era ceva nou pentru noi să ne implica activ. Și domnul Costel Chiteș era un profesor de mate foarte bun. 

Se vorbea despre talentul elevilor în școală pe-atunci?

Nu, se vorbea despre performanță și olimpiade. Nu am mers la olimpiade la română pentru că trebuia să tocești și mai multe comentarii ca să ajungi la națională și să dai și mai multe citate din critici. Mulți profesori încearcă acum să mai schimbe lucrurile și fac ateliere de scriere creativă, dar sunt și mulți care au rămas cu sistemul de lucru de atunci. 

„M-am chinuit ani întregi să nu mai scriu cu floricele”

Erai o adolescentă retrasă sau dimpotrivă?

Am avut două perioade, la început am fost foarte timidă, iar după aceea am devenit rebelă. Prin clasa a XI-a, când am cunoscut niște grupuri de copii mai mari, m-am înscris într-o școală de ghizi, am mers pe munte. Mergeam și la 2 Mai sau la Vama Veche, au apărut găștile de rockeri, de hipioți. Am avut senzația că recuperam și noi, și părinții acei ani de libertate hippie pe care nu-i trăiserăm în comunism. Îmi aduc aminte că am făcut banchetul de final de a XII-a undeva la mare, fetele își făceau rochiile la comandă la croitor și mă enerva că trebuia să apărem împopoțonate. Din rebeliune, m-am îmbrăcat cu un costum național de la bunica, am luat și premiu pentru nonconformism. 

Ți-ai ales ușor facultatea?

Într-a IX-a mi-am dorit să fac jurnalism, dar între timp am participat la un program de jurnalism pentru liceeni. Cursurile se țineau sâmbăta și am învățat un an cam ce se învăța la facultate, mergeam pe teren, scoteam niște reviste. Într-a XI-a am început să public la „Revista 22” și după aceea la „Dilema veche”. 

Despre ce era primul text publicat în „Revista 22”?

Despre primul vot, mi se părea o mare datorie civică. Și acum mi se pare. Am făcut un sondaj în liceu printre cei din generația care vota pentru prima oară: de ce merg la vot, ce așteptări au. M-am dus la revistă cu textul scris de mână pe două foi. La „Dilema” aveam o rubricuță în clasa a XII-a, „Inscripții pe ultima bancă”. Niște lucruri le învățam din mers și parcă nu mai voiam să fac o facultate pentru asta. M-am hotărât să merg la regie de film, pentru că mi se părea nonconformistă; colegii de clasă voiau să dea la ASE (Academia de Studii Economice) sau la Medicină. Atunci nici nu-ți imaginai că poți să-ți continui studiile în străinătate, nu eram în Uniunea Europeană, internet nu exista încă. Eu am ieșit târziu din țară, aproape de 30 de ani. M-ar fi ajutat dacă s-ar fi întâmplat mai devreme. M-am format în perioada comunistă și am rămas cu o grămadă de clișee de atunci, inclusiv cu expresiile frumoase din literatură și m-am chinuit ani întregi să scap de ele, să nu mai scriu cu floricele. 

Când ai scăpat de ele?

Pe la 30 de ani. La „Dilema” scriam mai jurnalistic, dar când scriam literatură începeam cu descrierea naturii, de fapt nu se întâmpla nimic. Credeam că trebuie să scrii „frumos”. 

„Am dat autograf și pe mâneca de la rochiță”

De-a lungul anilor te-ai întâlnit cu o mulțime de elevi în școli. Cum primesc o scriitoare în carne și oase? 

De la asta pornim. Cât am fost în școală, eu nu m-am întâlnit niciodată cu un scriitor. Nu existau târguri de carte, erau puține lansări. Și azi pentru mulți copii, mai ales din orașele mai mici, scriitorul e doar o statuie în centrul orașului sau o poză de manual. Când te văd, parcă nu le vine să creadă că ești un om obișnuit. Eram cu Florin Bican (n.r. – scriitor și traducător) într-o școală din Ploiești și un copil de clasa a III-a a spus că nu crede că suntem scriitori, pentru că eu ar trebui să fiu în rochie de seară și „domnul scriitor” în costum, nu în blugi. Acum se mai implică și profesorii, îi aduc la Bookfest în București, își dau seama că e important să cunoască scriitori contemporani și că asta îi apropie de lectură. Unii copii din clasele mici făceau confuzii simpatice. Mi-a pus o fetiță întrebarea: „La ce v-ați gândit când ați scris «Harry Potter»?” Pentru unii dintre ei există un singur scriitor. La gimnaziu au inhibiții, dar își pregătesc întrebări, fac o mică documentare înainte. Mai este moda cu semnăturile, un fel de sesiune de autografe, dar nu toți au cărțile pe care le-ai scris tu. Vin cu caietul de română, am dat autograf și pe mâneca de la rochiță.   

Ce întrebări îți pun copiii care se pregătesc din timp?

De multe ori sunt întrebări standard: „Cum vă vine inspirația?”, „Care va fi următoarea dumneavoastră carte?”, „Care sunt cărțile preferate?”. Dar sunt câțiva copii care se vede că citesc mai mult decât ceilalți și pun întrebări mai aplicate legate de un anumit personaj. Un băiețel m-a întrebat cum este să mă recunoască lumea pe stradă și să-mi ceară autografe. I-am spus că din păcate la noi nu se întâmplă asta și că un scriitor nu este o vedetă. A fost un pic dezamăgit. 

Când elevii contactează scriitorii pe Facebook și mail

Cum te-ai apucat de literatura pentru copii?

A fost o întâmplare. Prima carte, „Doar un zbor în jurul lumii” (1999), a fost sugestia unei editoare, Adina Kenereș, de la Editura Compania, care m-a întrebat dacă aș putea să scriu niște povești pentru copii. Am început să scriu încercând să fentez niște reguli și poveștile să fie diferite de cele pe care le citisem. Una e despre un popor de păduchi. Mă distrează că râd  singură când scriu, ceea ce e minunat, și că n-am limite legate de imaginație. Nu mă gândesc că mă adresez cuiva mai mic ca vârstă, nu diminutivez, nu e nimic pufos. Mult timp am stat cu cărțile în sertar, n-aveam unde să le public. Vreo 15 ani nu s-a publicat mai nimic din literatura pentru copii, editurile n-au fost interesate de scriitorii români, le mergea bine cu traducerile, care veneau și cu ilustrații la pachet. Până când a apărut Editura Arthur, care a făcut un pionierat. Copiii au nevoie de repere de aici, pe care să le recunoască, nu din New York. 

La o lansare de carte în Maramureș, printre copii

De ce e necesară o revistă ca „Ordinul Povestitorilor”?

Începusem de la „Dilema”, care a avut un supliment pentru copii, „Dilematix”. La fiecare număr lansam un concurs și făceam o selecție – așa a apărut prima revistă de scriere creativă pentru copiii de la noi. După ce „Dilematix” n-a mai fost, din motive financiare, am continuat proiectul la Arthur cu „Ordinul Povestitorilor”, care e în aceeași formulă. E important că se formează o comunitate, copiii se întâlnesc la lansări, țin legătura, unii sunt prieteni. Fac parte dintr-un grup cu aceleași preocupări, citesc mult, fac schimb de cărți, e și o competiție între ei.   

Textele tale sunt și în manualele de limba română.

Da, am scris special un text pentru manualul de clasa a VI-a de la Editura Art, „Un păianjen care se crede Spiderman”. L-am scris la persoana I, trebuia să corespundă și cerințelor didactice ale autorilor manualului. Textul a prins foarte bine, în fiecare an în septembrie aștept să primesc mesaje de la copii pe messenger, și-au dat seama că scriitorii pot fi contactați. E perioada mea de glorie școlară! După aceea uită de mine. Și profesorii îmi spun că le-a plăcut copiilor textul. Una dintre cerințe este: dacă i-ați putea adresa o întrebare autoarei, care ar fi? Mulți îmi trimit întrebarea. O fetiță de undeva de la țară a făcut rost de adresa mea de mail și mi-a spus că îi place să scrie și că ar vrea să devină scriitoare. Mai zicea că în general colegii ei nu citesc și că uneori râd de ea, dar că doamna profesoară o încurajează. Faptul că i-am răspuns a impresionat-o, mi-a scris că o să-și aducă aminte de mailul ăsta când o să fie mare. E foarte important pentru acești copii să aibă un feedback. 

Fotografii: Arhiva personală Adina Popescu