Copii închiși în „camera cu întuneric” sau loviți „dacă nu erau cuminți”. Părinți din Moșnița Nouă, Timiș, au povestit pentru Școala9 tratamentele personalului grădiniței unde își duceau copiii. Într-o înregistrare video, directoarea recunoaște că o educatoare l-a lovit peste gură pe unul dintre copii fiindcă „n-a mai putut” și pentru că „oriunde îl pui la masă totul distruge în jurul lui”. Dar a spus că nu o va da afară pe educatoare și îi roagă să meargă la altă grădiniță.
Am mers mai departe pentru a înțelege pe de o parte cum poate un părinte să afle dacă cei mici trec printr-un abuz și pe de alta, cum pot cadrele didactice să gestioneze un comportament dificil al unui copil astfel încât să nu se ajungă niciodată la violență.
De ce copiii nu spun ce li se întâmplă
Cazurile în care copilul spune ce i se întâmplă sunt rare. Și pentru adulți este greu să vorbească despre episoadele traumatice, cu atât mai mult la cei mici e dificil. Dar exprimă prin comportament.
„Copilul de foarte multe ori arată prin joc o posibilă traumă. De exemplu, jocul repetitiv, când repetă, la nesfârșit, o anumită secvență, o anumită scenă, cum ar fi că arată în continuu pe cineva care lovește pe cineva. Sindromul de repetiție se numește. Apoi, se mai poate vedea, de exemplu, în vis. Nu trebuie să fie visele exact cu aceeași temă, dar sunt, în general, anxiogene, cu foarte multă frică. Se trezește mai des decât înainte și spune: am avut un coșmar.”
Se poate întâmpla ca situații banale să îl sperie, poate avea reacții disociative, de tipul retrăirii unui episod, flashback-uri. Apoi, este comun în cazul traumelor să apară comportamente de autoliniștire: „de exemplu, începe să-și sugă degetul, deși a renunțat la suzetă sau vrea o jucărie. Mai sunt comportamentele de legănare sau și mai grav pot să apară și comportamente periculoase, cum ar fi, să-și smulgă părul, să se înțepe, să se zgârie, să-și bage unghiile în piele, să-și muște buzele.”
E mai important să-i fii alături copilului decât să faci investigarea adevărului
Cătălina David spune că cel mai important este ca părintele să-i fie alături. „Eu încurajez mereu părinții, când văd orice schimbare semnificativă la copil, chiar dacă poate niciodată nu vor lămuri exact ce s-a întâmplat, să îl însoțească pe copil. Că s-ar putea ca în cuvinte să nu se pună niciodată efectiv faptul că la grădiniță s-a întâmplat ceva, adică să nu ajungă niciodată să numească trauma. Dar părintele trebuie să-i fie alături copilului.”
Un sfat pentru părinți este să intre în jocul repetitiv al copilului și să îi dea soluții de ieșire din situație. „Adică să-i dea niște soluții acolo unde copilul vine cu problema, că dacă copilul vine cu problema în joc și noi credem că o să-i dăm rezolvarea prin vorbe, nu ajută. El acolo unde a pus problema are nevoie de soluție.”
La fel de important, numirea emoțiilor. „Să numim noi ce observăm, să numim comportamentul și mai ales să creăm sentimentul ăsta de siguranță. Acum e tot în regulă, este doar un joc, știi? Hai să vedem cum te-aș putea ajuta, observ că ești speriat…”
David a văzut progrese atunci când părintele și copilul desenează împreună. „Deci le pot sugera copiilor să deseneze cum e la grădiniță. Și copilul desenează oamenii și așa și părintele intervine și mai face un dulap, o masă. Și copilul începe să pună ceva ce e pentru el semnificativ. Și din nou părintele poate să aibă și aici o intervenție de ajutor.”
Copiii ne au pe noi
Psihoterapeuta spune că uneori părinții sar repede să afle ce s-a întâmplat în loc să fie atenți să aline emoțional copilul. „Copilul s-ar putea să plângă și noi imediat sărim să vedem de ce și sperăm să ne spună. S-ar putea să ne spună peste o lună. Dar asta nu înseamnă că îl lăsăm singur în plânsul lui. Adică să temperăm un pic și curiozitatea noastră. Să aflăm adevărul rapid este mai puțin important decât să îl însoțim pe copil și să nu îl lăsăm singur în procesarea traumei.”
E important părinții să știe că sunt mai multe șanse să se rezolve o traumă la copii decât la adulți unde traumele se adaugă la unele existente. „În plus, copiii au ceva ce noi, ca adulți, nu mai avem: copiii ne au pe noi. Noi ca părinți chiar suntem foarte puternici pentru ei. Noi nu mai avem pe cineva atât de puternic.”
Foarte important, să ceară ajutorul unui specialist.
Ce faci cu un copil cu tulburări de comportament la clasă
Să ceri ajutor specializat este un sfat pe care îl dă și psihoterapeuta Laura Cristea cadrelor didactice atunci când au copii la clasă cu care nu pot lucra. Psihologa a fost și consilier școlar și înțelege provocările din unitățile de învățământ.
În investigația Școala9, directoarea grădiniței private justifica gestul educatoarei de a-l lovi pe un copil prin faptul că „nu a mai putut” și prin problemele de comportament ale acestuia. Înregistrarea aici:
