„Oricât ar părea de straniu pentru unii, memorarea poate stimula efectiv gândirea într-o manieră cum puţine alte lucuri o pot face. Dacă lipseşte ceva, dacă există ceva ce dăunează realmente gândirii, acel ceva e mai degrabă lipsa obişnuinţei şi disponibilităţii de a reflecta.“
- citat din textul lui Doru Căstăian folosit în filmul „Babardeală cu bucluc sau porno balamuc“
S-a spus deja că noul film al lui Radu Jude va enerva pe toată lumea pentru că nu menajează pe nimeni. S-a vorbit deja despre curajul şi dezinhibarea, cu care ne-a obişnuit regizorul român, a noii producţii. Confirm şi adaug că „Babardeala” lui Jude ne aşază încă o dată dinainte oglinzi neîndurătoare, cadre chirurgicale la limita cruzimii care duc spre un diagnostic de nerostit, dar imposibil de ignorat în continuare.
Pe tot parcursul filmului apare recurent impresia că regizorul exagerează, că plusează burlesc, că se pierde excesiv în plăcerile postmoderniste ale parafrazării şi citării culturale şi că se înstrăinează într-un soi de self-serving cam tezist. Păcate despre care, continui să cred, au afectat “Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari”, făcându-l mai puţin viu decât ar fi putut fi.
Dar, meditând mai bine, nu cred că „Babardeala” greşeşte prea mult în această direcţie şi că, în ciuda câtorva tuşe ceva mai groase şi, fără îndoială, voite, e un film cvasirealist.
De când am văzut „Babardeala”, fiecare zi în România îmi pare un trailer pentru filmul proaspăt premiat la Berlin.
În siajul distanţării cognitive mediate de film, iritarea începe să fie înlocuită treptat de stupefacţia că ne aflăm totuşi aici, exact unde Jude ne poartă cu povestea tragicomică a sexului conjugal fără noroc al unei profesoare de „şcoală bună”. Emi, s-o spunem fără ocolişuri, este genul de profesor care, dacă ar fi mai des întâlnit în sistem, ar putea dizloca monstruasele alianţe care ne paralizează.
Emi este umană (da, îi place sexul), este imaginativă, îşi iubeşte soţul (sau cel puţin face cu el un sex onest şi implicat), este curajoasă (abordează cu elevii subiectele fierbinţi şi interzise ale şcolii noastre), este demnă (refuză ploconeala indiferent de costuri). Însă Emi este (aproape) singură în lumea noastră aflată în plină degringoladă morală.
Foto: Microfilm
Personajele din jurul profesoarei ca niște vârfuri de cuie
Ceea ce mi se pare cutremurător este faptul că Emi se vede însingurată tocmai de umanitatea obișnuită, dar cu relief, reală, în vreme ce umbrele din jurul ei par să populeze un „flatland” sinistru şi anxiogen, melancolic şi pustiu, chiar dacă agitat mereu la suprafaţă ca o baltă făcută de ploaie. Personajele din jur sunt mecanoide, mereu în flux şi în stare de hiperexcitaţie, dar nu mai mult decât nişte simple marionete - dogmatice, schematice, contondente ca nişte vârfuri de cuie.
Sloganurile ţin loc de gândire („Știinţa… Craiova!” scandează un personaj de câte ori aude cuvântul „ştiinţă”), citările agresive şi semiconştiente ţin loc de gânduri („Să-mi sugi pula şi tu, şi Dan Voiculescu”). Imaginarul colectiv nu mai are pic de organicitate şi carnaţie, devenind o colecţie de spasme. Emi nu este un erou, Emi e o fiinţă medie (vorba lui Heidegger), fără imbolduri etice la limită, fără imperative categorice, fără ambiţii la eternitate.
Marginalitatea ei vine însă din faptul că refuză să se scufunde cu totul în Matrix și continuă să vadă corect. Cu acel bun simţ despre care Descartes spunea că e lucrul cel mai bine distribuit din lume, ea vede încă punctele cardinale care definesc spaţiul moral şi liniile invizibile care despart binele de rău. Iar ceea ce este şi mai tulburător este că Emi ar fi continuat să-şi ducă existenţa la fel fără accidentul pornografic: fără să chestioneze, la fel ca milioane de astfel de oameni buni, la fel ca aproape fiecare dintre noi, viciile alienante ale lumii în care trăieşte.
Pentru Emi, spaţiul privat rămâne cel puţin în principiu, separat de cel public, sexul rămâne (sau ar trebui măcar) o afacere privată. Dar lumea noastră este una pur şi simplu obscenă (în sensul lui Baudrillard, dar şi în sensul comun), în care orice picătură de intimitate este cerută, dorită intens şi, în cele din urmă acaparată de mereu hămesitele reţele sociale. E o lume în care pur şi simplu nu se mai poate ascunde nimic în vreme ce adevărata obscenitate rămâne publică.
Într-o astfel de realitate, micile picanterii sexuale ale unui cuplu care nu are nimic remarcabil din acest punct de vedere, amuzantele şi destul de stereotipicele fantezii ale unei femei (care are totuşi, să nu uităm, datoria sfântă de a fi un model pentru generaţiile următoare inclusiv în pat) devin subiect de discuţie publică şi prilej de indignare morală.
Părinţii (da, acei părinţi din fundaţia meditaţiilor, apărătorii fondului clasei, preoţii mărţişorului de firmă) alcătuiesc un scut impenetrabil pentru candoarea copiilor lor şi un complet de judecată circumstanţial pentru crima impardonabilă de a te bucura sexual de soţul tău.
Gunoiul nostru istoric
În România dezastrului moral, în ţara degringoladei etice a mamelor minore, pe tărâmul copiilor scăpaţi în nenumărate feluri din cadrele ferme care ar trebui să definească o societate normală, o mână de părinţi de şcoală bună, îngânaţi şi susţinuţi cu perfidie de o directoare interesată și ea de conservarea mirajului şi a bulei, o transformă pe Emi într-un ţap ispăşitor.
Iar ţapii ispăşitori sunt, o ştim de la René Girard, societăţile care transferă vina morală, o resemnifică, o neutralizează pe spatele unei victime inocente. Evident, obscene şi intolerabile ar trebui să fie marile noastre bube morale, gunoiul nostru istoric care a putrezit deja de mult sub preş:
-rasismul generalizat (inofensiv aţi putea spune, dar caracterizând o naţie pentru care încă nu există pe deplin trenurile de la Iaşi, masacrul de la Odessa sau lagărul transnistrean)
-religiozitatea adesea înstrăinată în ipocrizie;
-pioşenia de cabaret şi fanatismul;
-falimentul contractului social (dintre cetățeni - n.r.) şi al celui cultural-intergeneraţional;
-misoginismul discret şi general etc.
Despre toate acestea se tace. Se vorbeşte însă cu aplomb şi asertivitate despre hybris-ul (comportament care sfidează normele - n.r.) unei profesoare care a făcut o partidă de amor aproape tradiţional într-o familie cât se poate de tradiţională. Ne-a spus-o Wittgenstein: graniţele limbii sunt graniţele lumii. Tăcerea e un alt nume al neantului.
Filmul lui Jude ne arată falimentul moral în care ne zbatem de atâtea decenii. Falimentul moral al unei societăţi care nu şi-a clarificat trecutul, nu a făcut pace cu el şi care nu va înfrunta viitorul (global, pandemic, digital, prezumtiv catastrofic din punct de vedere ecologic, intercultural, fanatizat în bule).
Este un faliment înarmat cu rudimentele unei mitologii naţionale care nu mai spune (aproape) nimic nimănui.
Să nu rămânem însă la generalităţi pentru că eşuarea în imoralitate e de multe feluri. Există căi ale imoralităţii care nu afectează nici topologia, nici structurile de rezistenţă ale spaţiului moral. Şi există căi ale imoralităţii care construiesc un „deşert“ lipsit de graniţe, de structură, de repere.
Prima cale e banală: e hybris (încălcare a moralității - n.r.), sub ameninţarea ruşinii, oprobriului, conştiinţei. Cealaltă e tragică, literalmente inumană, e lipsa de măsură a nopţii absolute în care nu mai pâlpâie nicio flacără, e lipsa de substanţă a iluziei, lipsa de textură a umbrei despre care ne avertiza Platon în alegoria peşterii.
România lui Jude are ceva orwellian, există un totalitarism soft întreţinut de ipocrizia colectivă şi de imperturbabila şi imuabila dorinţă de a nu şti, de a nu vedea. Nu există un Big Brother, a emigrat pe Facebook şi lasă urme pe Instagram, dar există aceeaşi pâclă morală în care nu se mai poate rosti adevărul autoevident.
Libertatea este (şi) libertatea de a face dragoste cu soţul tău, este şi libertatea de a spune că felaţia nu e o perversiune. Doi plus doi încă fac patru, dar căile orbirii rămân de-a pururi în instrumentarul atemporal al speciei.
În România de azi, o ţară a lumii globalizate, postmoderne, suntem umbre care rătăcesc. Poate de aceea urâm entuziasmul cărnii ce se bucură o clipă. Poate de aceea suntem incapabili să generăm repere morale pe care chiar să le ascultăm. Populăm o ţară moartă cu mişcări maşinale, schematice, agresive.
Urâm complexitatea şi nuanţa, care ne obosesc şi nu ne spun nimic. La şedinţa cu părinţii din finalul filmului, fragmente aparţinând unor texte despre educaţie sunt întâmpinate cu un căscat şi câteva apostrofări. Practicăm stereotipul steril: „şcoala nu-i învaţă pe copii să gândească, numai să memoreze” etc. Nu mai distingem negrul de alb, darăminte să discriminăm între nesfârşitele nuanţe de gri, ceea ce alcătuieşte de fapt adevărata competenţă morală.
Nu avem memorie, nu avem probleme, nu avem nimic care să ne bântuie, survolăm cu mişcări de surfer nevrotic suprafeţele vag învolburate ale excitaţiei cotidiene. Nu reuşim să ne educăm copiii tocmai pentru că România de azi e no country for smart teachers, aşa cum este Emi.
Nu mai avem niciun zvâc spre înălţimi, am trântit la pământ toţi stâlpii invizibili ai moralităţii pe care popoarele îşi îndreaptă coloana vertebrală pentru a nu deveni simple populaţii. România e o caricatură făcută de un corigent la desen, a horror tale told by an idiot (o poveste de groază spusă de un idiot - n.r.), un deşert cu care ne-am obişnuit. România de azi e un flatland moral (o lume în două dimensiuni plecând de la o nuvelă satirică), iar Radu Jude şi echipa lui ne-o arată magistral, cu umor şi cu cruzime.
Paradoxal, ceea ce rămâne e speranţa. Atât timp cât cineva ne arată degringolada morală avem o şansă să ieşim din barbardeala naţională. Altminteri, ceea ce vom lăsa celor de după noi e doar o noapte fără sfârşit.
Eminescu să ne judece.
Foto Cover: Facebook Doru Căstăian
