Sunt voci în sala profesorală. Dacă stai să le asculți, constați că există voci veșnic revoltate (iar m-au enervat cei din XII J, le arăt eu ăstora, lor și părinților lor, cine-i stăpânul, toți sunt niște tâmpiți, mă duc și le dau o lucrare de să mă pomenească, niște idioți, pe mine nu mă interesează decât să-mi termin materia, auzi la ei, îmi contestă nota, cine se cred?, cică au opinii, de când au elevii opinii, auzi, vor nu știu ce activități de dezvoltare personală, să mă lase, eu am de predat programa de fizică, cică au competiții sportive, păi ori fac școală, ori sport, ce naiba, le-am dat să conspecteze ceva, le-am și spus că singurul meu neuron e obosit azi, ce vor ăștia cu programa lor, mai dă-i încolo, eu predau cum știu și ce vreau, nu mă interesează ce zic ei acolo, i-am umflat un doi, să învețe cine conduce) sau voci care exprimă un soi de mulțumire și bucurie (astăzi X s-a străduit mai mult, au răspuns așa de fain elevii din clasa ta, m-am gândit să le prezint relația dintre text și reclame, Y a fost cam trist azi, dar știu că are probleme acasă, o să revin asupra determinanților, cred că nu au înțeles prea bine, o parte dintre elevi ar vrea să lucreze mai mult în echipe, o să caut o soluție, mi-au arătat azi cum să folosesc o aplicație interesantă, abia aștept să mă duc la VI F să văd cum au rezolvat tema). Firește, sunt și tăceri. Tăceri care, paradoxal, spun multe.
Sunt chipuri în sala profesorală. Unele încrâncenate, altele luminoase. Pe unele se citește permanenta nemulțumire, pe altele bucuria. Unii pleacă încruntați spre clasele la care predau și se întorc așijderea, alții dimpotrivă, au un zâmbet cu care își accesorizează catalogul. Mai sunt și chipuri inexpresive, un soi de poker face, care nu spun nimic. Ca peste tot, de altfel.
Sunt oameni în sala profesorală. Toți posesori de contract de muncă, fie pe o perioadă determinată, fie nedeterminată. Unii titulari de zeci de ani, o parte dintre ei convinși/conștienți că nimeni și nimic nu-i poate clinti din loc, alții care participă în fiecare vară la concursurile pentru ocuparea posturilor didactice la care iau note bune, dar se perindă, an de an, în alte școli, fiindcă, nu-i așa, nu prea sunt posturi vacante. Tineri și mai puțin tineri, în primul an/primii ani de învățământ și în ultimul an/ultimii ani înainte de pensionare, chiar pensionari. Unii blazați, alții plini de entuziasm. Unii iubiți de copii, alții din contră, semănători de teroare. Unii profi (și când spunem prof/profa înțelegeți că e formă de manifestarea a afecțiunii elevilor față de profesorul său), dintre aceia care rămân ca repere în amintirea elevilor, alții simpli prestatori de servicii educaționale. Unii câte un pic din fiecare.
Cum sunt profesorii, mai bine zis profii și profele care contează cu adevărat în formarea elevilor? Cu siguranță empatici. Le pasă. Cunosc nevoile elevilor și le consideră o prioritate. Răspund întrebărilor adresate de aceștia, reiau explicațiile dacă este cazul, apreciază intervențiile lor și nici nu-și pun problema că ar trebui să se simtă jigniți fiindcă vreunul dintre ei îi atrage atenția că a mâncat o literă în timp ce scrie pe tablă definiția. Proful/profa știe câte ceva despre fiecare elev din clasă, se bucură de reușita elevului și se întristează când acesta se poticnește. Proful/profa vede mereu, dincolo de elevul din bancă, omul. Cu pasiunile lui (pentru care alocă timp și uneori vine cu lecția „neînvățată” la școală), cu problemele lui, mici sau mari, cu povestea lui de viață. Nu se crede stăpânul clasei, nu se crede atotștiutor, nu privește cu aroganță și superioritate. I se adresează cu prenumele sau cu diminutivul pe care-l folosesc colegii de clasă și arareori ridică tonul. Este bine pregătit, dar nu se laudă cu cunoștințele sale, este dispus să învețe de la elevi și nicio clipă nu uită care este rolul lui/ei: de a le dezvolta celor în mijlocul cărora se află competențe (nu transmite doar informații și formează deprinderi, ci ajunge în zona aceea mai greu de atins, a atitudinilor) și metacompetențe, fiindcă lumea de mâine este astăzi în mâinele lui.
Cum sunt ceilalți, prestatorii de servicii educaționale? Un fel de popa Tanda de dinaintea momentului Z, în care, fără să-și dea seama, a devenit model pentru oamenii din comunitatea pe care o păstorea. Bună descrierea lui Slavici: „Trandafir intră în biserică. De câte ori a intrat el în astă biserică! Dar totdeauna precum intră făurarul în făurărie”. Cam așa e și cu prestatorii de servicii educaționale. Intră în clasă ca făurarul în făurărie, cu scopul clar de a-și preda lecția (conținutul din programa școlară), de a atinge obiectivele operaționale, pentru a fi în pas cu planificarea. Când intri ca făurarul în făurărie nu ai nevoie de empatie, fiindcă tot ceea ce ai de făcut este să acționezi asupra metalului: îl tai, îl încălzești, îl pui pe nicovală, îl lovești cu ciocanul, îl ajustezi ca să-i dai forma dorită. Când intri în sala de clasă ca făurarul în făurărie nu înseamnă că nu ești profesionist, dimpotrivă, dar îți lipsește acel ceva care te face să depășești stadiul de chemat ca să devii ales. Vezi clasa, nu copilul, vezi niște nume, nu oameni cu nevoi, aspirații, dorințe. Vezi că X stă cu capul pe bancă și te enervează, fără să te întrebi care este cauza acestei atitudini. Fără să-l întrebi, fără să-ți treacă prin minte că ar putea să aibă o problemă, că trăiește acasă o dramă, că a fost nevoit să doarmă în scara blocului alături de mama sa sau pe holul unui spital.
Nu suntem perfecți. Nu suntem profi mereu. Mai uităm uneori că nu modelăm fierul, ci o ființă umană.
Mi s-a întâmplat și mie, la un moment dat, să-mi dau seama că am ceva din doctor Jekyll și domnul Hyde. D. era un elev bun, dintre cei capabili să facă performanță în orice domeniu: matematică, fizică, informatică, limba engleză, limba română. Inteligent, creativ, entuziast. De la un moment dat a devenit apatic, adormea cu capul pe bancă, avea reacții nefirești când îi adresam câte o întrebare. La un moment dat, în timp ce stătea cu capul lipit de pupitru l-am întrebat care este titlul lecției. Mi-a răspuns că habar nu are. Lovită în orgoliul profesoral, i-am reproșat comportamentul din ultimul timp, iar el a reacționat dând din mână, un gest pe care l-am tradus „mai lasă-mă în pace cu literatura ta...” Nu mi-a căzut deloc bine și l-am anunțat că îl voi nota. În pauză, colega lui de bancă a venit la mine și mi-a dezvăluit transformarea lui D.: o îngrijea zi și noapte pe mama sa, aflată în faza terminală a unui cancer galopant. O vreme am refuzat să mă mai privesc în oglindă și mi-am propus să fiu mai atentă la oamenii din sălile de clasă.
Profesorul chemat, spuneam mai sus, profesorul ales. Nu profesorul făurar. Dar, pentru asta, trebuie să ai vocație? Să fii profesor ales însă, nu credem că presupune vreun talent. Vreo virtuozitate, în chipul celor necesare pentru a excela în artă, în medicină sau în știință. Profesorul chemat, profesorul ales, e cel ce nu uită să fie, înainte de orice, om. Atent la omul mai mic din fața lui. Să fii ales, ca profesor, înseamnă să nu-ți uiți umanitatea ta, pentru a o putea vedea la cei pe care-i ajuți să devină și ei oameni.
