- În prima parte a interviului, Laura Stifter vorbeşte despre rolul religiei în învăţământul preuniversitar şi despre cum crede că ar trebui predată această materie copiilor.
Dezbaterea privind religia la BAC a reaprins o veche dispută pe care doar declinul Coaliţiei pentru Familie o mai domolise: cea dintre reprezentanţii BOR şi susţinătorii comunităţii LGBT. Iar mesajele din spaţiul public continuă să exludă orice dialog şi să adâncească prăpastia dintre ei. Ce se întâmplă însă când aceştia ajung faţă în faţă? Ce poate face, de exemplu, un profesor de religie dacă un elev îi spune că nu e heterosexual?
Laura Stifter e profesoară de religie, iar cariera i-a oferit exact această provocare. „Şi e posibil să fi avut mai mulţi elevi, fără să ştiu”, povesteşte într-un interviu pentru Şcoala9.
În timp ce mai marii Bisericii argumentează despre „ideologia de gen” şi despre pericolele sexo-marxismului, şi în timp ce, pentru comunitatea LGBT, religia instituţionalizată rămâne un duşman, o profesoară de religie ne arată ce înseamnă dialogul şi empatia. A doua parte a interviului cu Laura Stifter vorbeşte despre „înţelegerea cu răbdare a perspectivelor celorlalţi” şi despre viziunea sa cu privire la drepturile minorităţilor sexuale.
Laura Stifer a absolvit Facultatea de Teologie şi Facultatea de Filosofie, are două masterate la ambele facultăţi şi este doctorandă la Filosofie. Are 31 de ani şi este profesoară de religie şi ştiinţe socio-umane la Liceul Teoretic „A.I. Cuza” din Capitală. În 2021, a fost desemnată profesor MERITO, premiu prin care sunt recunoscute public meritele profesorilor valoroşi ai României.
-Vă explicaţi de ce, în contextul discuţiei despre religie la BAC şi al discriminării pe criterii de orientare sexuală, atât oficiali ai BOR cât şi reprezentanţi ai societăţii civile vorbesc despre ideologie de gen, despre promovarea diversităţii sexuale, despre transgenderism?
-Mi-am şi eu întrebarea aceasta. De exemplu, în 2018, când a fost referendumul Coaliţiei pentru Familie, eu am combătut referendumul respectiv în mod public tocmai în calitate de teolog. Şi mi se părea normal să fie aşa, pentru că una dintre dogmele centrale ale teologiei creştin ortodoxe este aceea a liberului arbitru.
Şi mi se părea elementar că, dacă Dumnezeu ne respectă libertatea, atunci şi noi trebuie să ne respectăm libertatea unii altora – inclusiv a celor care înţeleg conceptul de familie în mod diferit. Mi se părea foarte bizară atitudinea celor care, în numele credinței, încercau să restrângă conceptul de familie, să pună un şablon procustian în care trebuie să se încadreze Constituţia României. De ce se întâmplă asta? Pe de o parte, există mai multe organizaţii şi partide politice care instrumentalizează politic credinţa. Au observat o anxietate a oamenilor – în acest caz, teama de alteritate – coroborată cu o formă needucată de credinţă, combinată cu superstiții şi au folosit acest cocktail: „Vin homosexualii şi ne fură copiii.” (râde)
O altă cauză ar fi slaba pregătire teologică a unora dintre clerici. Ca în orice domeniu, există şi clerici care nu înţeleg foarte bine teologia pe care o studiază. Şi atunci, se raportează la anumite texte biblice ca făcând referire strict la homosexuali, cum au ars în Sodoma şi aşa mai departe. Sunt câteva clişee foarte uşor de demontat cu argumente teologice. În plus, e vorba de anxietatea oamenilor faţă de cei diferiţi. În plus, uneori, cei care se opun acestor idei, care sunt absurde în sine, o fac fără argumente. Ei asociază credinţa în sine cu anumite anxietăţi, teologii, atitudini, care nu au legătură cu credinţa, ci doar o instrumentalizeză. În loc să cerceteze şi să vadă dacă, într-adevăr, teologia creştină se opune diversităţii, răspund cu o opinie needucată, dar radicală, obţin câteva like-uri şi sunt confirmaţi, aşa că vor continua. E o superficialitate care, din punctul meu de vedere, blochează posibilitatea unui dialog constructiv între credincioşi şi persoane de credinţe diferite.
- Ce ar ajuta ca acest dialog să devină mai constructiv?
- Înțelegerea cu răbdare a perspectivelor celorlalți. Întrebarea: oare eu acum combat un om de paie sau opinia interlocutorului? Hai să vedem ce gândeşte interlocutorul, de fapt! De asemenea, înţelegerea conceptelor – Wittgenstein, nu? Hai să definim conceptele la care ne raportăm, ca să fim siguri că interlocutorul înţelege acelaşi lucru pe care-l înţelegem noi şi, deci, dezbatem acelaşi lucru. Şi, în cele din urmă, înţelegerea inclusiv a unor aspecte subiective care poate îi determină pe alţii să gândească într-un anumit fel. Dacă, de exemplu, o persoană a fost tratată autoritar în copilărie şi tinde să-l vadă şi pe Dumnezeu ca pe un tiran ceresc. Nu cumva şi persoanele respective au anumite circumstanţe atenuante? Şi atunci hai să vedem dacă nu putem începe un dialog în care să explicăm că Dumnezeu este Tatăl nostru, dar nu un Tată abuziv, ci un Părinte iubitor, care înţelege să se dăruiască celor pe care-i iubeşte.
Despre nevoile neascultate ale elevilor
Care e cea mai mare satisfacţie din cariera de profesor de religie?
Relația mea cu elevii. Întrebările pe care elevii le pun şi momentele în care observ că elevii citesc, se documentează în urma discuţiilor noastre din cadrul orelor.
Ce fel de întrebări vă adresează elevii?
De la întrebări clasice de tipul „Cum se explică inchiziţia şi cruciadele?” până la întrebări mult mai profunde, de tipul „Cum ne putem gândi la viaţa veşnică”, „Dacă veşnicia este dincolo de timp, iar noi suntem fiinţe limitate temporal şi spaţial”. Odată mi-au cerut elevii să discutăm despre Divina Comedie. E impresionant! Alţii îşi pun şi întrebări mai simple, dar la fel de importante pentru un adolescent: dacă e OK să-mi încep viaţa sexuală cu iubitul meu. Sunt întrebări care te provoacă în calitate de profesor. Mi s-au adresat şi întrebări despre relaţia cu părinţii, care uneori era foarte bună, iar alteori era mai tensionată. Mai sunt întrebări despre viitorul lor. Totuşi, destul de multe întrebări despre istoria credinţei şi despre istoria creştinismului. Sunt interese şi preocupări foarte complexe pe care, de multe ori, adulţii le subestimează. Noi îi considerăm doar nişte copii care se uită la telefon. Nu este aşa! De mult ori, întrebările lor existenţiale ne uimesc, ne iau prin surprindere. Mi s-a întâmplat de multe ori să le spun: „Nu ştiu acum, dar am să mă documentez şi am să vă răspund data viitoare”. Dar e minunat acest curaj al tinerilor de a pune întrebări.
Aţi avut elevi LGBT?
Da. Şi e posibil să fi avut mai mulţi, fără să ştiu. De pildă, am avut un elev cu care am lucrat la o şcoală de vară şi cu care m-am mai întâlnit la alte ateliere şi workshopuri organizate de mine. Mi-a făcut această mărturisire, pe care am păstrat-o confidenţială. A fost un moment profund, el fiind şi un tânăr credincios, apropiat de religie.
Găsea un conflict între identitatea sa şi confesiunea sa?
Aşa este. Şi mai era un conflict şi între el şi familie. Am avut un dialog mai lung, nu a fost o singură interacţiune. În mod clar, nu l-am judecat. Este ceea ce simte şi, în primul rând, e important să înţeleagă că Dumnezeu ne iubeşte pe toţi în mod necondiţionat. E important, de asemenea, să ştie că, în sens liturgic, o cununie religioasă se poate face doar între o femeie şi un bărbat. Adică să nu spere că lucrurile, din acest punct de vedere, se pot schimba – e vorba de o tradiţie de două milenii, aşa că nu va putea avea o cununie religioasă cu o persoană de acelaşi sex. Dar important este să ducă o viaţă morală în societate. Să se roage Lui Dumnezeu să îl îndrume să ia deciziile corecte. Să nu deznădăjnuiască, să nu se depărteze de Dumnezeu, să nu intre într-o formă de depresie şi să înţeleagă că, în orice context, importantă rămâne iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproape şi modul de viaţă pe care el îl va avea în relaţie cu semenii lui.
Tânărul s-a întors la dumneavoastră găsindu-vă, deci, nu doar un confident, ci şi o persoană de la care aşteaptă sfaturi. Cum i-aţi câştigat încrederea?
Îmi amintesc că, la o şcoală de vară, am avut o discuţie despre etica aplicată. Am discutat despre tot felul de dileme etice, iar lui i-a plăcut foarte mult. Tinerii caută astfel de interacţiuni şi de multe ori se lovesc de reacţii negative. Când eram studenţă la Teologie, mie îmi plăcea să intru pe tot felul de forumuri cu tematici religioase şi să discut cu cei de-acolo. La un moment dat, am intrat pe un forum creştin ortodox, unde erau şi credincioşi ai altor confesiuni. Era cu câteva zile înainte de Crăciun. Eu aveam 18-19 ani şi nu aveam experienţă în dezbateri. Am încercat să emit o opinie moderată în legătură cu inchiziţia, nu mai ţin minte ce am spus, dar ştiu că am încercat să transmit un mesaj ecumenic. Efectul a fost acesta: ortodocşii de pe forum mi-au spus că sunt catolică, iar catolicii m-au întrebat cum îmi permit să atac Biserica Catolică în ajunul Crăciunului. A fost foarte interesant pentru că şi unii, şi ceilalţi erau atât de radicalizaţi în discuţia respectivă, iar eu nu aveam deloc experienţă în dezbateri şi sigur m-am exprimat ambiguu, încât fiecare dintre ei a putut interpreta opinia mea ca fiind contrară opiniei lui. Tot de atunci mi-a rămas o amintire care a impresionat foarte puternic. Văzusem acolo un ateu deosebit de deschis față de credință: se declara ateu, punea întrebări, încerca să înţeleagă. Mulţi credincioşi îi dădeau replici foarte dure, nemeritate. Şi eu l-am întrebat, la un moment dat, într-un mesaj: „Am înţeles că nu credeţi. Dar v-aţi dori ca Dumnezeu să existe?”. Mă aşteptam să-mi răspundă afirmativ, dar răspunsul lui m-a uimit: „Mi-aş da şi viaţa ca să pot să crede că Dumnezeu există”. Mi-am dat seama că acel om era mult mai apropiat de Dumnezeu decât eu, care credeam. Această dorinţă profundă a lui de a putea crede, această sete de credinţă este extrem de impresionantă.
