Domnica Petrovai, psiholog și psihoterapeut, a descoperit în ultima vreme tot mai multe despre relațiile dintre elevi, părinți și profesori. Din septembrie, 53 de școli din țară participă, pentru cinci ani, în proiectul „Școala Încrederii”, pe care ea l-a pornit cu Transylvania College din Cluj-Napoca. Se dorește ca în acest timp instituțiile să se transforme în școli unde cei implicați în viața lor se ascultă și se sprijină.
Dintr-o cercetare IRES publicată recent, la care au participat 1.300 de părinți, aflăm că aceștia se așteaptă ca, după primii ani de școală, copiii lor să știe ce sunt respectul și disciplina și să aibă note bune. Numai 12% apreciază și încurajează creativitatea. Însă aceste așteptări nu sunt doar ale părinților, ci și ale profesorilor.
Presupusa lipsă de respect din partea copiilor îi pune pe părinți și profesori într-o situație vulnerabilă?
Așa am tradus datele. Dacă au atât de multă nevoie de respect din partea copiilor, e posibil să aibă și multe așteptări nerealiste. Ele țin mai degrabă de încrederea pe care o au în ei și de câtă acceptare își oferă. Dacă se resping pe ei, o să se simtă respinși și de copii. Respectul nu e ceva ce oferi; îl clădești prin reciprocitate. Dar vor fi și multe momente în care copiii, pentru că nu au resurse emoționale, vor răbufni și își vor pierde empatia. Dezvoltarea lor emoțională se încheie după 24 de ani și până atunci au nevoie să învețe din relația cu adulții să fie confortabili la greșeală, să-și crească reziliența. Respectul are legătură și cu creșterea flexibilității, să poți să integrezi perspectivele celorlalți. De exemplu, dacă ai opinii diferite de ale mele, să nu mă simt amenințată. Asta înseamnă, de fapt, acceptare. Băieții, din cauza culturii noastre și a experiențelor lor anterioare, au nevoie de și mai mult sprijin pentru a-și dezvolta abilitățile de conectare emoțională.
„Dacă părintele se plânge de copil, e de fapt o oglindă a lui”
Cum îi ajută disciplina pe copii?
Și copiii, și adulții au nevoie de disciplină, care înseamnă răbdare, autocontrol, amânarea recompenselor imediate. Însă copiii învață să fie mai disciplinați tot dacă trăiesc asta în relația cu adulții. Dacă părintele se plânge de copil, e de fapt o oglindă a lui. Cred că vine, de asemenea, din zona așteptărilor nerealiste: vreau ca un copil să aibă o maturitate mai mare, dar eu nu fac schimbări. Nu mă pot aștepta din partea copiilor la comportamente pe care nu le-au văzut și nu le-au exersat în relația cu mine. În ce privește creativitatea, apare dacă mă simt în siguranță, dacă diferențele sunt acceptate în familie și când copilul știe că greșeala e o parte din proces și își dă voie să fie creativ.
Când lasă copiii să se exprime creativ, unii adulți simt că pierd controlul?
Creativitatea implică expunerea la nou și incertitudine și, da, se pot simți amenințați.
Despre importanța conectării emoționale în spațiul învățării
Răspund profesorii, de obicei, la nevoile emoționale ale elevilor?
Este o ruptură între zona emoțională și de învățare. Am întâlnit destul de mulți profesori preocupați să-i sprijine pe copii să învețe conținuturi la materia pe care o predau, dar ignoră relația și nevoile emoționale. Mulți profesori consideră exagerată grija pentru emoțiile copiilor, ca și cum ar fi doar rolul unui psiholog sau terapeut să le observe. Încă nu conștientizează importanța conectării emoționale în spațiul învățării. Detașarea e un mecanism de protecție al multor profesori și îi costă: oboseală, burnout, depresie, anxietate.
Cum arată încrederea și siguranța în relațiile dintre elevi și profesori sau părinți?
O relație de siguranță între un adult și un copil, fie că vorbim de profesor sau părinte, este posibilă dacă adultul are suficiente resurse emoționale și mentale pentru a avea încredere în el și în ceilalți. Iar încrederea e posibilă dacă adultul e prezent în relația cu copilul. De multe ori, copiii răscolesc în noi momente de tensiune și reactivitate care au legătură cu trecutul nostru, cu felul în care gestionăm stresul prezent sau cu experiențele pe care le-am avut recent în relația cu ceilalți adulți. Procesul de învățare din școală, dar și socio-emoțional se întâmplă când copilul se simte în siguranță și are încredere în adult. Motivația principală vine din relație și probabil va învăța lucruri noi: să fie empatic, să se deschidă, să colaboreze.
„Când profesorul e punitiv, elevul învață că el nu contează”
Spuneai că modul în care se comportă părinții și profesorii cu copiii are legătură și cu trecutul adulților. Te referi la relația lor cu părinții și profesorii?
Pentru că experiențele anterioare cu profesorii și părinții nu ne-au permis acel cadru de siguranță, când ne pierdem controlul, simțim dezamăgire sau suntem deconectați emoțional de copil, nu putem să-i vedem tristețea, frica sau bucuria. În loc ca adultul să-l învinovățească pe copil sau să intre într-o luptă de putere cu el, ar putea să folosească experiența ca pe un proces de înțelegere de sine și să conștientizeze traumele emoționale trecute, care se reactivează în experiența directă cu copilul. Este o oportunitate de vindecare și dezvoltare. Își pot exersa anumite abilități, de exemplu, să fie mai confortabili cu disconfortul. Dacă un elev nu știe la matematică, se foiește sau reacționează prin furie și agresivitate, are nevoie ca profesorul să-l vadă și să identifice nevoile din spatele acestor reacții. Este posibil doar dacă e confortabil cu experiențele emoționale ale copilului, adică nu îl irită și, chiar dacă se întâmplă, își recapătă cu ușurință prezența.
Țin minte din școala generală că un coleg, pentru că profesoara a refuzat să-i asculte argumentele, a trântit o carte pe bancă, iar profesoara i-a strigat că e nesimțit.
Avea nevoie să fie văzut, ascultat și acceptat. Reacția adultului ar fi bine să fie de înțelegere și să-i ofere siguranța de care are nevoie copilul pentru a-și regla propriul disconfort și a-și exprima nevoia. Când profesorul e punitiv, elevul învață că el nu contează, îi scade încrederea în el și nu va avea încredere nici în autoritate, la care se va raporta cu suspiciune și teamă, anticipând pedeapsa și critica.
Ar fi prea mult dacă profesorul i-ar spune elevului că modul în care se comportă îl face să se simtă într-un anume fel?
N-aș merge așa departe. Depinde de vârstă și de tipul de relație. Dacă nu există încredere, să-și exprime adultul emoția e o dovadă de imaturitate. E mai bine să repare ruptura de încredere decât să vorbească despre el. Când ești criticat și jignit ca părinte sau profesor, e important să n-o iei personal.
Se vorbește prea puțin despre sănătatea mintală a copiilor
Cum sunt relațiile dintre părinți și profesori în școlile din România?
Sunt destul de rupte, multe dintre ele chiar tensionate și mai degrabă pe o poziție de suspiciune, în condițiile în care copilul ar avea nevoie de colaborare și apreciere reciprocă. Unii părinți îi vorbesc de rău pe profesori în preajma copiilor, fără să se gândească la impactul pe care îl au aceste mesaje. Cât de în siguranță se va simți copilul alături de un profesor blamat de părinte? Și invers: Cum se simte copilul când mesajele din partea profesorului sunt de judecată? Copiii nu mai știu cu cine și despre ce să vorbească, încep să ascundă, nu spun acasă lucruri de la școală sau nu spun ce li se întâmplă acasă. Se observă, din păcate, lupta de putere. Susținerea ar fi posibilă dacă profesorul și părintele s-ar asculta unul pe celălalt. Care sunt provocările unui profesor, momentele dificile și inconfortabile? Dar ale părintelui?
La ședințe, părinții se întreabă ce-o să mai audă despre copiii lor, profesorii știu că o să se plângă părinții, iar elevii se tem de aceste întâlniri.
Nu s-au schimbat foarte multe, dar s-au mai făcut pași. Părinții încep să fie mai prezenți în școală și să-și asume mai multă responsabilitate, iar profesorii sunt mai conștienți că o critică în public și mesajele negative nu-i apropie pe părinți. De cele mai multe ori, ești invitat în școală doar când e o problemă. Și pentru copii e o experiență umilitoare, stau cu sufletul strâns și se întreabă ce-o să urmeze după ședință.
Ce concluzie ai tras: s-a schimbat interacțiunea dintre elevi, părinți și profesori în timpul școlii online?
Perioada pandemiei a însemnat, pentru marea majoritate, multe provocări la nivel emoțional și al sănătății mintale. Anxietatea și depresia au crescut din cauza izolării și pentru că am fost expuși constant la amenințare și pericol, ceea ce agravează neîncrederea. Mă îngrijorează că se vorbește prea puțin despre sănătatea mintală a copiilor. Mulți dintre ei nu s-au mai întâlnit cu colegii și au avut puține experiențe plăcute. Părinții lor au avut propriile frustrări, iar un mediu cu multă tensiune duce la anxietate și depresie. Noi încă nu îi ajutăm pe copii să se recupereze după perioada asta stresantă. Legat de colaborare, școala și părinții ar avea nevoie să găsească soluții să-i sprijine emoțional pe copii și să prevină dezvoltarea anxietății și depresiei, unde sunt deja semne, dar și să-i ajute să descarce stresul înmagazinat pe o perioadă atât de lungă.
Adulții au deseori impresia că n-au probleme copiii.
Da, ei cred că sunt feriți cumva de suferințele emoționale dacă au un acoperiș și mâncare. Dar copiii au trăit multe pierderi. Am întâlnit destul de mulți copii care au dobândit o anxietate care îi face să evite interacțiunea cu cei de vârsta lor; au pierdut abilitatea de a menține legătura cu ceilalți. Asta se va vedea în scurt timp în felul în care se vor raporta la viață, la învățare și la școală. Părinții au observat deja schimbări în comportamentul copiilor: refuzul de-a mai învăța, de-a intra la cursurile online, agresivitate, nerăbdare. Nu au resurse emoționale să-și regleze stresul și e un risc crescut pentru depresie. Iar soluția nu e să-i pedepsim sau să le cerem să facă eforturi fără să aibă sprijin din partea părinților.
Ai spus într-un alt interviu că, dacă se răstesc la copii, e bine ca adulții să-și ceară iertare. Fac adulții pasul ăsta ușor?
Ar fi bine să-l facă. Cultural suntem mai degrabă neiertători. Și în relația dintre doi adulți vezi rar asumarea; ușor îl învinovățim pe celălalt. Îmi justific faptul că am țipat prin faptul că și tu ai făcut ceva. Pentru mulți adulți, să-ți ceri iertare este o slăbiciune, nu dovadă de maturitate.
Foto principală: Dumitru Angelescu
