Tot mai multe cupluri din Europa, inclusiv din România, ajung să divorțeze. Rata divorțurilor este destul de scăzută în țara noastră, potrivit Statista. În 2019 erau 23.5 despărțiri oficiale la 100 de căsătorii, iar cea mai mare rată s-a înregistrat în Luxemburg și Portugalia, 88.9, respectiv 61.4.
La noi, durata unei căsnicii, în schimb, este destul de scăzută, arată un studiu realizat anul trecut de proiectul Școala pentru Cuplu, a psihologului Domnica Petrovai. Din această cercetare aflăm că, în funcție de cine inițiază divorțul, durata medie a căsătoriilor este de 8,9 ani pentru femei și de 9,5 ani pentru bărbați. În Marea Britanie, de pildă, o căsnicie se încheie de obicei după 11.7 ani.
Când cuplurile au copii, acestea sunt nevoite, în momentul despărțirii, să gestioneze și emoțiile celor mici. Cu toate că pe copii s-ar putea să-i afecteze mai tare decât pe adolescenți divorțul părinților, și cei cu vârste peste 13 ani s-ar putea să se simtă copleșiți de eveniment.
Cristina Buja, psiholog și psihoterapeut, a scris o carte care ar putea ajuta părinții să le explice copiilor ce se întâmplă în familia lor. Volumul „Fram și Bumbic, cel cu două case” redă prin intermediul unor personaje o realitate uneori greu de acceptat.
Psihologul a explicat, într-un interviu pentru Școala 9, schimbările prin care trece un copil atunci când părinții vor să divorțeze și cum ar trebui să se comporte aceștia cu el.
Școala 9: Cum este indicat să anunțăm copilul despre divorț?
Cristina Buja: În primul rând, îi spunem adaptat vârstei și neapărat îi spunem adevărul. Cu cât copilul este mai mic, cu atât este indicat să folosim termeni clari, dar mai puține cuvinte. Adolescenții vor pune probabil mai multe întrebări și vor avea nevoie de mai multe detalii. Mesajul pe care îl recomand să ajungă la fiecare copil, indiferent de vârstă, este că mama și tata nu se mai iubesc și nu mai sunt fericiți împreună, dar îl iubesc foarte mult pe copil, iar asta nu o să se schimbe niciodată.
„Ne putem folosi de poveste pentru a ajunge mai aproape de copil”
Ce facem dacă se închid în ei după ce află vestea?
E posibil să aibă și o astfel de reacție, pentru că ei trec prin diferite stări atunci când află. Am întâlnit mai des multe întrebări și multe clarificări, dar și închiderea în sine este o reacție. Ce putem să facem e să rămânem în continuare alături de ei, să venim noi către ei cu întrebări, cu jocuri în care își pot exprima nevoile, dorințele, întrebările.
De exemplu, cu jocuri de rol sau cu această carte pe care am scris-o, unde am prezentat cum trece un copil prin divorțul părinților. Ne putem folosi de poveste pentru a ajunge mai aproape de copil, iar copilul poate să se identifice cu personajele și să înceapă să vorbească despre ceea ce simte el.
În ce măsură este afectat copilul după un divorț?
Pe termen scurt, pot apărea tot felul de emoții cu care ei se confruntă și tot felul de manifestări, iar pe termen lung va depinde întotdeauna de modul în care părinții au gestionat acest divorț. Poate deveni doar un eveniment dureros sau poate deveni o traumă.
În astfel de situații, în care părinții observă că s-a procesat cu greu acest divorț, că au rămas niște manifestări, cum ar fi refuzul să meargă la grădiniță, la școală, nu mai dorm noaptea, nu se mai alimentează. încep coșmarurile sau când pur și simplu părintele simte că ceva se întâmplă cu copilul, terapia rămâne una dintre cele mai bune variante. Pot merge la o evaluare, apoi pot urma un plan de intervenție terapeutică, în asa fel încât copilul poate procesa momentul dureros prin care a trecut.
Pot fi copiii anunțați direct prin intermediul unei cărți de separarea părinților?
Da, dar nu aș recomanda asta. Cred că un copil ar fi surprins să i se citească povestea, iar în timpul ăla să i se și spună de divorț. S-ar simți foarte copleșit. Potrivit ar fi ca părinții să discute prima dată ei între ei și să stabilească toate detaliile acestei separări, programul copilului, cine se mută, unde se mută, pentru că fiecare copil va veni cu astfel de întrebări practice.
Abia apoi să își găsească un moment calm și liniștit în care să îi spună împreună copilului o poveste comună, să îi răspundă împreună la întrebări și ulterior să folosească cartea pentru a parcurge aceste etape și a-i explica copilului prin poveste ceea ce se va întâmpla.
„Pentru un copil familia doar se schimbă, nu dispare”
Cum v-a venit ideea de-a scrie această carte?
A venit lucrând în cabinet cu clienții. Eram în psihoterapie individuală cu părinți care treceau printr-un divorț sau se gândeau să deschidă un proces de divorț. M-au întrebat destul de des ce resurse le pot recomanda și adevărul este că am putut să le ofer foarte puține resurse în limba română. În același timp, înțelegeam cât de greu este să duci și ce simți tu când treci printr-un divorț, dar și ce simte copilul.
Așa am ajuns la această idee de a scrie o carte, care e de fapt un ghid al familiilor care se schimbă, există această parte de poveste pentru copii, dar există și un argument psihologic pentru părinți.
La ce vă referiți când spuneți „ghid al familiilor care se schimbă”?
Așa îmi place mie să o numesc, pentru că este un ghid, în sensul în care nu este doar o carte cu o poveste pentru copii, dar și explică de ce are nevoie copilul într-un proces de divorț, cum poate fi sprijinit, sunt recomandări de jocuri.
Totodată, este explicată fiecare etapă: când îi spunem, când se mută într-o altă casă, pentru fiecare este oferit un scurt ghidaj, de aici am spus termenul de ghid. Pentru un copil familia doar se schimbă, nu dispare.
Ce emoții v-au încercat când ați redactat volumul?
Cred că am trecut ca și cititorii cărții prin tot felul de stări, de la tristețe și empatie, emoție pe care o simte un copil atunci când părinții lui divorțează, până la amuzament, pentru că din când în când cartea conține momente amuzante, ca să-i facă pe copii să mai și râdă.
E bine să aleagă între mama și tata?
Cum procedăm dacă unul dintre părinți îl manipulează emoțional pe copil, adică îl instigă împotriva celuilalt părinte?
În general, e recomandat să îi apărăm, doar că aici situația este mai complicată, dacă e vorba de doi părinți care divorțează. Spun asta pentru că un copil are nevoie în continuare să se conecteze și cu mama, și cu tata și să se raporteze la amândoi, iar atunci devine mai greu de gestionat asta. Manipularea apare și în familii în care nu este vorba de divorț.
Mesajul care îmi doresc să ajungă la părinți este să nu-l folosească pe copil, să nu fie pus între amândoi, să nu devină o unealtă, ca să îi dăm libertatea de a crea o relație și o legătură și cu mama, și cu tata.
În situația în care unul dintre părinți se confruntă cu asta, vine copilul și spune că celălalt părinte a discreditat, recomand să nu intrăm în acest „joc”. Părintele să nu înceapă să spună și el lucruri negative despre celălalt, nu trebuie să fie între ei un război la care copilul asistă. Știu că este greu, e nevoie de o anumită putere internă ca să rămânem calmi în astfel de situații, dar cred că ajută să păstrăm în minte iubirea pe care o avem față de copil, pentru că el are nevoie de cel puțin un adult care să-l protejeze. Dacă ambii părinți încep să manipuleze și să discrediteze, copilul rămâne singur.
În cazul în care copilul alege singur să rămână cu unul dintre părinți, cum ne comportăm?
Eu cred că ar trebui evitat ca el să ia această decizie. Adolescența e o etapă la care ne raportăm diferit. Însă, când copilul este mic, nu cred că ar trebui să fie pus niciodată în situația de a alege între unul dintre părinți. Părinții ar trebui să-și asume această responsabilitate de a crea un program echilibrat pe care să-l respecte.
Dacă vorbim de un bebeluș de exemplu, cel mai probabil e mai multă nevoie să fie în prezența mamei, dacă vorbim de un copil mai mare, atunci trebuie să-și echilibreze cât de cât programul, dar să nu fie pus copilul în situația „cu cine vrei să stai”. Asta înseamnă să aleagă între mama și tata și e foarte greu pentru orice copil.
În cazul adolescenților, când vor ei să aleagă, putem avea o discuție și să cădem de comun acord la un compromis, în funcție de programul tuturor, o discuție de la egal la egal, în continuare fiind atenți să nu-l punem în situații în care el alege între părinți.
În situații în care copilul zice ceva de genul „vreau să stau cu tati în seara asta pentru că este nu știu ce meci de fotbal și vreau să-l văd cu el pentru că ținem cu aceeași echipă”, mama poate să vină sub formă de sprijin și să zică „da, sigur, vine tati și te ia la ora cutare și vin eu mâine și te iau la ora cutare”. Astfel, părinții fac un program după cerința copilului fiindcă vrea copilul să vadă acel meci cu tatăl. Asta e o situație diferită față de cea: „dar tu cu cine vrei să stai astăzi?”
Cum ar trebui să acționăm în situația în care copilul se află în grija mamei, iar când vine vremea să se ducă la tata, nu vrea?
La început e posibil să protesteze. Mai ales dacă sunt micuți, se obișnuiesc cu părintele cu care au stat și cumva este greu să se despartă de el pentru a se duce la celălalt părinte. În special la începutul divorțului pot apărea astfel de situații, dar se pot găsi soluții, spre exemplu, petrec puțin timp împreună toți, înainte de-a merge la părintele respectiv.
Pot să flexibilizeze programul, dar în același timp respectând o structură. Ei au nevoie permanent de o structură la care să se raporteze și trebuie să petreacă timp și cu unul, și cu altul.
Cartea este destinată doar persoanelor care divorțează sau poate fi un ghid și în alt context?
Poate fi foarte bună și pentru cadre didactice, să înțeleagă și ele prin ce etape trec copiii atunci când părinții lor divorțează, pentru familii care nu și-au propus asta și nu o vor face, dar poate au în jurul lor prieteni care au divorțat și așa îi explică de ce prietenul lor stă ba cu mama, ba cu tata. Totodată, poate fi cumpărată de părinți care vor să le explice această schimbare, pentru că trăim într-o perioadă în care copiii se vor întâlni inevitabil cu alți copii ai căror părinți au divorțat.
